Reportaje
Din Țara Codrului la Bălțile Trapacelului, în căutarea lușcuțelor
Obiectiv: Țara Codrului, zona Buzești-Tămaia-Ariniș; biserica de lemn din Buzești, monument istoric de categorie A cu influențe de baroc, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ridicată la 1799, restaurată îndoielnic în perioada 1964-1987 apoi consolidată și restaurată & adăugită în 2013 cu fonduri UE; valea Bartoșa și Bălțile Trapacelului – lușcuțe-Leucojum vernum și piperul lupului sau mălin sălbatic-Daphne mezereum (atenție, deosebit de toxice fructele, 4-5 omoară un mistreț adult!) și primule/ciuboțica cu cului-Primula vulgaris
Localizare: Maramureș, Țara Codrului, zona SE, respectiv Baia Mare-Valea Borcutului zona NE
Itinerar: Baia Mare-Hideaga-Buzești-Ariniș-Cehu Silvaniei-circa 58 km; respectiv Baia Mare-cartierul Valea Borcutului-Castelul Pocol- 7 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție turistic-culturală
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: adecvat anotimpului
Lungime și durată: circa 3 ore circuitul Țara Codrului (zona descrisă) și 4-5 ore drumeția la Bălțile Trapacelului
Diferență de nivel: la Bălțile Trapacelului 250-300 m
Recomandări: hărțile topo, scara 1 : 25.000, aferente zonelor descrise
Avertismente: habitat de urși, mistreți și cervide la Bălțile Trapacelului
Căi de acces: din Baia Mare
Mijloace de locomoție: curse regulate de autobuze din Baia Mare spre Ariniș-Cehu Silvaniei; autobuzul local nr. 5
din Baia Mare spre Valea Borcutului, mountainbike; autoturism personal
Sugestii de cazare: -
-6 grade C.Senin. Soare. Duminică, 15 februarie, dimineața după ora 8,30 trag o matinală fuguță codrenească, dinspre Hideaga-Colțirea spre Buzești, Tămaia, Ariniș, Moara Florii-Cehu Silvaniei. Fazanii refuză să se arate deocamdată de pe holdele intens brumate, cultivate cu grâu, orz, lucernă ori trifoi iar ulii șorecari sunt atât de vigilenți încât își iau zborul înainte de-a apuca să fac clic. Pescarii înrăiți s-au înșirat din zori pe malurile Someșului, între Tămaia și Ardusat. Unii, înțelepți, au ațâțat câte un foc, albele fumuri ridicându-se ca niște fuioare difuze pe fundalul îndepărtat al localităților Colțirea și Hideaga. Soarele se scaldă în undele siniliu-albăstrii ale bătrânului râu scăpărând orbitoare scânteieri feerice. În dreapta, neguroasă, e Tămaia, frumos centrată în jurul bisericii zidite, cu turla bulbucată. Vizavi, către V, tronează arogantă noua biserică zidită din Buzești, aproape eclipsând-o pe cea de lemn, monument istoric având hramul Sfinții Arhangheli, relativ recent restaurată în stil neo-ostentativ-ortodox-moroșenesc, dotată de la intrare cu un gard și poartă monumentală, o nouă clopotniță, o nouă casă parohială (poate, unii-i zic centru de informare turistică; oricum, e pustiu) aducând a stilizat conac burjuiesc și un paraclis (altar) de vară. Am vizitat-o în câteva rânduri anterior, ultima dată (cu Papa și A. Ștefănoiu) după o restaurare efectuată după 1990, pe când clopotele mai erau trase din vechea clopotniță tradițională aflată în partea SV a lăcașului. Pe atunci tocmai se încheiase o îndelung restaurare.
Deși e duminică și a trecut demult de ora 9 nu-i țipenie de om, nici la biserica nouă, nici la cea de lemn. Nu m-ar deranja asta dacă… noua poartă monumentală nu ar fi încuiată cu un lacăt. Încerc o abordare din curtea noii biserici și de-acolo, pe o poartă NE, spre monumentul istoric. Ciuciu! Poartă aceea e de asemenea lăcătuită. Aș putea călări lejer gardul, în fond nu m-ar vedea nici dracu, dar nu se face și, strivind între dinți niște pioase rugi fiebinți adresate popii mă resemnez să admir zvelta și armonioasa biserică de la vreo sută de metri, întrebându-mă la ce or fi fost necesare numeroasele, noi, hangarale opulente dacă, oricum, lăcașul valoros cultural-istoric-religios e mereu închis. Apoi mă prind, așa se face oferta ecumenico-turistico-europeană în Buzești (comuna Fărcașa). Mă car sictirit, cu coada-ntre picioare, nu dintr-o dată ci după o altă tentativă de abordare a sitului istoric dinspre SV. Imposibil. Mă împiedică un scăpătat gard viu, agresiv, și împrejmuirea de beton a două barosane vile aparent pustii, una mirosind a înstărită casă parohială. Remarc suplețea avântatei turle a bisericii, readusă probabil la cei 51 m inițiali și statutul de cea mai înaltă biserică de lemn de pe Valea Someșului.
Continui spre Ariniș. Secate și invadate de stuf și bălării heleșteele de pe valea Sălăjelului, ioc lebede, nu ca-n precedentele ierni. La mai micile heleștee pentru reproducere, din zona clădirilor administrative, oglinda apei e prinsă-n gheața strălucind orbitoare. Mai întâi admir o turmă de oi țurcane sibiene transhumând prin holdele de porumb cu cocenii nerecoltați toamna. Urmează o zonă mare alocată producerii energiei electrice neconvențional, cu numeroase panouri solare, și două noi ferme de suine, probabil investiții cu fonduri UE. Bravo lor și succes! Zootehnia e un jug tare anevoios, cu un plus pentru România (datorită subvențiilor mai mici decât la privilegiații ortaci occidentali ai aceleiași UE). Imediat apar fazanii. Masculi pășind țantoși… până ce se prind că vreau să-i foto-nemuresc, atunci o zbughesc în mălăini. Câteva femele tern-pământii decolează subit, dispărând în tufele din preajma văii Sălăjelului. În fâneața joasă, adesea inundată și în care peste vreo 2 luni vor înflori lalelele pestrițe, un conclav de obraznice coțofene deranjează de la micul dejun un uliu șoricar. Un alt fazan mascul defilează impasibil pe aliniamentul tufelor de loză Alți fazani își iau precipitat zborul de pe acostamentul șoselei, survolând greoi canalul de evacuare al heleșteelor Cehului Silvaniei (abandonate de câțiva ani) invadate de tufele înalte și impenetrabile de loză și porumbari. Curând, un mascul și două femele de fazan mă surprind realmente, stând cocoțate între ramurile vânjoase ale unui plop. Nu o dată, trecând prin zonă, am admirat în larga luncă mereu umedă, indiferent de anotimp, căprioare, pescăruși, rațe sălbatice, stârci cenușii și egrete. Acum marele heleșteu de la Cehu Silvaniei, invadat de stuf și bălării, alocat pescuitului sportiv, e înghețat tun dar pitoresc La întoarcere spre Baia Mare admir o casă codrenească tradițională din Ariniș, îndeosebi ingenioasa îmbucare a grinzilor și căpriorilor cu stâlpii de stejarm sumar ornamentați, care susțin tărnațul îngust. Nu ratez nici câteva, tot mai rare, șuri nemțești, specifice acestei zone a Țării Codrului, cu porți mari simetric dispuse, prin care intrau/ieșeau căruțele aducând vara și toamna, spre depozitare, fânul și cerealele din câmp. În fața casei părintești mă întâmpină clinchetul mut, alb-imaculat, al ghioceilor suav parfumați și curtați frivol de o temerară albinuță cu carâmbii auriți de polen. Din buchetul gingașelor flori par a-mi zâmbi Papa și Mama, el dinspre celest-esotericele sfere, ea, probabil, dintr-un univers terestru (in)uman și paralel. Oricum, ei tocmai i-am savurat, emoționat și cu lacrimi de neputință în ochi, caldu-i zâmbet sfios, trist și înțelept resemnat la vederea și avida adulmecare a buchetului de ghiocei oferit de Sfânta Juliana (după ce într-o mulțime de precedente primăveri, împreună cu Papa, îi adusesem ei și bunicii materne-de asemenea Juliana, la 16 februarie – de Sfânta Juliana – buchete de lușcuțe și mâțișori culese la Bălțile Trapacelului).
Marți, 17 februarie ora 10, temperatura de -6 grade C, soare, senin. Până lângă fosta Stație de Compresoare de mai sus de fosta Colonie minieră Valea Borcutului, sub turnul de răcire a apei, mergem cu mașina, de-acolo, mușcați de gerul matinal, pe jos. Însoriți și despuiați de nea versanții Dealului Lisabona și Iojica, la fel pieptul sudic de deal împădurit cu gorunet tânăr de sub Trapacel. Depășim confluența văii Borcutului cu valea Neamțului, și continuăm pe fostul drum tehnologic minier (din 1940) spre obârșia văii Borcutului (după confluența văii Wilhelm cu valea Bartoșa), lăsând în dreapta gura modestei valea Iojica și gura galeriei minei Iojica. Trecem pe lângă bariera silvică apoi podul de pe finalul văii Wilhelm, cu talveg andezitic compact, ca o covată. În dreapta e o poieniță cu loc de popas amenajat de silvici și în care un imens panou fălos-gargalagiu propovăduiește salvarea tardivă a castanului comestibil, după ce începând cu 1965-1970 cancerul scoarței a decimat arboretele spontane și, îndeosebi, toate plantațiile de castani ale silvicilor, inclusiv pe cele de la N-NV de valea Bartoșa, din zona Bălților Trapacelului. Nu facem volta mare, suind din drumul Wilhelmului pe cel tehnologic forestier/prospectiv-minier de pe valea Bartoșa și scurt-circuităm un piept de deal pe care, în fiecare primăvară, descoperim primele primule alături de viorele și călugări. E cam devreme și de data aceasta putem admira bucuroși doar boboci și buchețele de primule după care ieșim în drum.
Îl urmăm circa 1 km apoi, înainte de-a ajunge la prima platformă a IPEG Maramureș, îl abandonăm suind la stânga după gura unui pârâu cascadat în anii precedenți, sec în ultimii, trecând pe lângă un piept stâncos din aglomerate vulcanice de tip brecii. Suișul e scurt, lutos-frunzos și alunecos, abrupt, noroc cu bețele de trekking și rădăcinile, prize excelente. Dăm într-un fost drum de car/TAF care ne duce costiș, în urcuș alert, prin codrul tânăr de goruni, la un pârâu cu obârșia în Trapacel, undeva pe la Balta IV. Pe malurile sale mâloase, cu scăldători de mistreți, dăm peste primele săbiuțe verzi-frunzele lușcuțelor – dintre care apar timizi primii boboci alb-gălbui. Recoltatul lușcuțelor, cu bulbi cu tot, în ultimele două decenii, impietează asupra habitatului natural al acestora, în primul rând reducându-se drastic numărul lor. La asta, așa cum vom putea din nou remarca în doar câteva minute, concură, nefericit, schimbările climatice, iernile sărace în nea, verile torid-secetoase care duc la eutrofizarea grabnică a zonelor umede. Balta Trapacel II nu mai are ochi de apă iar solul, odinioară mocirlos-clisos, se înierbează treptat, lușcuțele constituind la periferia acesteia un guler îngust. Nu lipsesc scăldătorile de mistreți și numeroasele doborâturi de vânt aflate în curs de putrefacție. De jur, împrejur, un minunat, tânăr, făget de vreo 35-40 de ani, sur-argintiu, strălucind feeric în soarele cu dinți. Pe sol, crotine de mistreți. Niciuna de cervide, precum în anii din care mi-am început (după 1957-8, cu Papa, fratele Alex, mai apoi cu sora Grety și cu mulți amici în ale naturii, pătimași iubitori ai florilor) excursiile pe Trapacel și Bartoșa. Pe atunci nu exista o excursie pe Trapacel fără să admirăm ciopoare de căprioare, ciute, cerbi și hoarde de mistreți.
Suim la Balta II. Neaua subțire acoperă integral turbăria invadată de doborâturi de vânt. Un superb cireș sălbatic, imens, se lasă admirat de noi în zona SE. De aici încolo, spre Balta III, cireșii sălbatici falnici sunt din ce în ce mai prezenți printre fagii rari, relativ tineri. Lușcuțe, mii, în stadiul de săbiuțe cu boboci abia răsăriți așteaptă încă o decadă, două, primăvara pentru a decora paradisiac aceste locuri. În zona N a Bălții II, sub carpenul încovoiat, luciul de apă mocirlos, cu scăldători de mistreți, e secat. Cu greu poate fi evidențiat inelul umed decliv al turbăriei. Zona centrală, cu cota maximă de înălțime, invadată în urmă cu 2-3 decenii de tufele de loză, plop tremurător, carpen și alun aproape că a dispărut, tinerii arbori s-au prăbușit după putrezirea rădăcinilor. Aici nu sunt scăldători de mistreți decât în apropierea pârâului din zona SE prin care-și drenează apele turbăria. Suim lejer la stânga, prin făget, ajungând la Balta III a Trapacelului-cu ape chizoase/ feruginoase, cel puțin aparent emergând dintr-o galerie minieră prăbușită (neștiută de mine, nici de Papa mult anterior). Câțiva bulbi albi de lușcuțe trădează trecerea și scurmăturile mistreților. Ca niciodată, aici sunt cel mai puțin evoluate lușcuțele, de regulă la această baltă, din mâlul feruginos, nicicând înghețat, ne zâmbeau clopoțeii lor florali. Ciudat, pe marginile bălții nu se văd nici măcar frunzele lanceolate ale coloniilor lor. Apoi, din doi lilieci sălbatici-Daphne mezereum, dau doar de unul, și acela nici măcar cu minusculi bobocei liliachii, în rest bălării uscate pe picioare. Platoul NE de lângă Balta III e acoperit cu 3 degete de nea înghețată și numeroase urme de mistreți. Aici dăm peste o suită de jacuzzi mistrețești, mâlos-negre, unele cu o peliculă albă, fragilă, de gheață.
Urcăm la stânga pe versantul abrupt, cu frunziș gros și uscat de fag, admirând făgetul valorat de soarele amiezei, bizarele îmbinări de trunchiuri ale lor, ochii magici, migdalați, ce par a ne urmări din toate direcțiile. O bufniță uriașă-și ia zborul în liniște. Suim la Balta IV Trapacel, elipsoidală, odinioară invadată de lastărișul dens de loză, azi aproape degajată dar înghețată bocnă și acoperită cu un lat de palmă de nea tasată cu numeroase urme de mistreți și vulpi. Facem un scurt popas (aniversar pentru ortacul nostru D. Pascu). Intenționasem să coborâm peste culme spre N-NV, pe flancul geografic stâng al văii Wilhelm. Nu ne hazardăm deoarece neaua destul de groasă, doborâturile de vânt numeroase, versanții extrem de povârniți, ne-ar deranja și atunci o luăm diametral opus, spre SE, către versantul geografic drept al văii Bartoșa. Trecem peste două pâraie grohotoase apoi pe lângă o baltă efemeră acaparată de lușcuțe prin final de martie, la stânga rămân pâlcuri mici de pini negri iar sus, la circa 1 km în linie dreaptă, se vede, albită de nea, Poiana Pleștioara de la V-NV de vârful Pleștioara și obârșia văii Bartoșa. Coborâm pe un șleau de car/TAF abrupt, sinuos, alunecos după dezghețarea solului argilos până în dreptul platformei și haldei de steril a celei de-a doua foste mine a IPEG Maramureș-Bartoșa. Valea cu ape feruginoase curge mai jos cu vreo 50 m de la drumul tehnologic minier/forestier. Impresionați, ca de fiecare dată, de pragurile, mini cascadele, șuvoaiele și bulboanele sale, vom coborî la talveg pentru a vâna efemerul, de la aspectul efervescent la sloii de gheață, jgheaburile îngute, multimilenar șlefuite afund în durele andezite.
Degeaba scrutez atent versanții însoriți, călugării, viorelele, albăstrelele, vor apărea aici abia peste două-trei săptămâni, înviorând totul, de la cărpinișul tânăr la megaliții de brecii brun negricioase. Ieșim la podul din apropierea confluențelor văii Wilhelm-Bartoșa și până la mașină mai avem o plimbare de circa 1 km. Această excursie va râmâne în memoria noastră afectiv turistică mulțumită mai ales celor dintâi primule și lușcuțe 2015, dar cu certitudine nu numai.
Alte trasee si atractii turistice:
Căutând vestitorii primăverii, lângă Baia Mare
Traseul turistic din 21 februarie 2015 cu N. & N. Fănățan și eu
Obiectiv: abordarea unor locații din apropierea orașului Baia Mare în care apar cele dintâi flori ale primăverii
Localizare: Maramureș, Baia Mare, cartierul Valea Borcutului, zona Bartoșa-Wilhelm și la final pădurea Aluniș
Itinerar: Baia Mare – Valea Borcutului – fosta colonie minieră, obârșia văii Berăriei-circa 9 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție
Grad dificultate: ușor spre mediu
Echipament necesar: adecvat anotimpului; bocanci aderenți și bețe de trekking-pantă mare, versanți abrupți, deplasare din amonte-n avalul pârâului Aluniș-accidentat/ înghețat
Lungime și durată: 4 ore și 30 de minute, 11-12 km circuitul văii Bartoșa-valea Wilhelm; 30-45 de minute circuitul floral din pădurea Ocoliș
Diferență de nivel: circa 350-400 m
Recomandări: harta topo 1:25.000 aferentă zonei Bartoșa-Wilhelm
Avertismente: habitat de mistreți, cervide; nu intrați în galeriile miniere vechi, cu armături distruse-risc surpare și blocare în subteran
Căi de acces: din Baia Mare prin Valea Borcutului; la final din Baia Mare prin Satu Nou de jos în zona Ocoliș V
Mijloace de locomoție: autobuzul urban nr. 5 pentru Valea Borcutului; mountainbike; autoturism personal; curse Baia Mare-Ocoliș
Sugestii de cazare: -
Urmează să realizăm traseul (făcut aproape în fiecare primăvară de mine, începând din copilărie, inițial cu Papa, fratele Alex, sora Grety – mai rar, apoi cu diverși ortaci de drumeții) la locațiile cu ghiocei de piatră de pe valea Bartoșa superioară și pârâul Aluniș, asta cu toată lipsa stratului gros-cald-protector de nea atât de necesar vegetației și mai ales anterior cu o decată Mărțișorului, mizând pe ultimele zile însorite (chiar dacă geroase noaptea).
Colegii vin cu autobuzul urban nr. 5 până la stația Borcut apoi îi îmbarc și plecăm spre fosta colonie minieră din capătul NE al Văii Borcutului. Cer acoperit, temperatura în jurul a 0 grade C (vor fi 14 grade la Ocoliș, la ora 14,30, după ivirea, pe la prânz, a soarelui primăvăratic).
Parcăm lângă gospodăria familiei Alexa, aproape de bariera silvică de la obârșia văii Berăriei (rezultată din confluarea văii Wilhelm, cu ape cristaline, cu valea Bartoșa, cu ape feruginoase, poluate subteran minier de către haldele celor două foste mine de prospectare (a zăcămintelor de neferoase) ce aparținuseră I.P.E.G. Maramureș. Traversăm podul de peste finișul văii Wilhelm, o luăm în dreapta, traversând poienița amenajată de silvici cu loc de popas, luăm pulsul primulelor, căutăm, fără succes, călugări, apoi suim la drumul tehnologic forestiero-minier Bartoșa pe care-l urmăm vreo 3 km. Neaua e puțină, pădurea de foioase tinere de pe versantul geografic stâng al văii Bartoșa a fost rărită în vara și toamna lui 2014. Toate pâraiele ce afluiesc dinspre Bălțile Trapacelului spre flancul drept al văii Bartoșa, vioaie, cristalin-tumultuoase, cascadate, uneori vijelioase, la topirea bogatelor zăpezi din urmă cu 3-5 decenii, sunt aproape seci acum. Depășim cele două halde ale minelor I.P.E.G. apoi fosta gură minieră de aeraj (neînchisă, afundă de circa 7-8 m, largă de 1 m), dotată odinioară cu un puternic ventilator. Imediat în dreapta valea Bartoșa ne răsfață cu o cascadă înghețată. În amonte de aceasta, la doar câțiva metri, e o alta, mai mare, aproape integral captivă cuirasei glaciare. Deasupra ei, talvegul e poluat estetic de fostele amenajări miniere-cuve de beton – care au asigurat în urmă cu 2-4 decenii acumularea apei tehnologic-miniere, azi spulberate de viituri. Dincolo de ele, pe malul stâng al Bartoșei, apare gura unei mine armate cu bandaje de lemn putrede și halda de steril, în bună parte cărată de către vale. O altă, veche, galerie minieră e puțin mai sus, pe același mal al văii, cu intrarea într-un perete stâncos, azi surpată și trădată de culoarul fostului vasarâș (canalul de drenere al apelor subteran-miniere). Abundă urmele de mistreți tineri, căprioare, vulpi dar, înafara stridentelor țipete ale uliilor nu vedem nicio sălbăticiune.
O bornă silvică apare pe un carpen la stânga, peste finalul accidentat al unui pârâu curgând dinspre N. Abandonăm drumul ce continuă de aici în sus vreo 2 km, până spre poalele V ale Pleștioarelor (obârșia văii Bartoșa), suind alert la stânga pe un culoar abrupt, cu frunziș uscat de fag, având în dreapta un pârâiaș, și el tumultuos odinioară și cu leneșe salamandre în finele iernii, azi sec, la stânga un picior abrupt, grohotos pe alocuri, împădurit cu făget matur impresionant. După 1 oră și 30 de minute de la debut ajungem la locația-platformă grohotoasă-a ghioceilor – Galanthus nivalis – Bartoșei dar… în lipsa zăpezii protectoare de-abia descoperim câțiva boboci. De fiecare dată în aceste locuri vedeam ciopoare de căprioare ori măcar căpriori solitari. Acum de-abia vedem urmele trecerii mistreților. Continuăm suind la N pe un vâlcel – torent larg, extrem de abrupt, admirând colosalii fagi, îndeosebi rădăcinile lor ce aduc tentaculelor unor uriașe caracatițe. Începe să adie o briză înghețată care degajează treptat cerul, ivindu-se zdrențe din ce în ce mai lărgite de albastru.
După 2 ore și 30 de minute de la start atingem culmea. La stânga, e un mamelon împădurit de la care coboară lunga culme V-SV spre Bălțile Trapacelului. La dreapta o șa largă, cu nea subțire, apoi versantul V al Tocastrului pe care-l vedem, în continuarea acestuia spre SE conturându-se Poiana și vârful Pleștioara – cu nea ceva mai groasă. Spre V se vede Piatra Tiasei de Nistru iar la dreapta acesteie vârful Pietroasa și Țiganu. La SE domină vârful Ferigii-cu făget.
Traversăm culmea și începem coborârea pe abruptul versant N ce ne conduce spre malul stâng al pârâului Aluniș. Neaua are aproape un lat de palmă grosime, suficient ca să acopere parțial doborâturile parșive de vânt pe care bocancii alunecă incontrolabil, cu toate bețele de trekking din dotarea fiecăruia. În dreapta e un vâlcel abrupt, accidentat, aproape sec, afluind în pârâul Aluniș. Dincolo de el, printre fagii maiestuoși, apar trei căprioare. Acestea valorifică numeroasele și întinsele păienjenișuri scunde de muri cu frunzișul verde din zonă, fiind trădate de urmele proaspete și crotinele lucioase măslinii. Dăm și peste crotine proaspete de ciute și cerbi dar nu vedem aceste impozante făpturi. Sezonul de vânătoare cică s-a închis (teoretic/legal) dar în culme fiind, auzim trei pocnete seci de armă de vânătoare dinspre Bartoșa.
Descindem în talvegul pârâului Aluniș, bolovănos, placat discontinuu cu nea și gheață parșivă. De aici ne deplasăm spre aval, pe un mal sau celălalt, evitând doborâturile de vânt, rocile antrenate de viituri și torente, mai apoi o imensă grămadă de trunchiuri haotic blocate deasupra unei mici cascade. Cam de aici în jos, pe versantul din dreapta, expus S, cu nea subțire doar foarte aproape de malul pârâului, căutam și găseam prin anii 1960-1970 -1980 gingașii ghiocei ascunși pe sub trunchiuri de fagi putrezind, paltini și cireși sălbatici sau/și pe lângă tentacularele rădăcini groase ale fagilor, în preajma datei de 1 martie, pe atunci stratul de nea având minim 35-45 cm grosime. Delicatele flori, uneori cu pețiolurile verzi-gălbui etiolate, protejate de umed-calda cuvertură albă, se dezvoltau în tonicul must al zăpezii. Acum frunzișul gros și uscat nu poate compensa termic lipsa zăpezii iar nopțile geroase din urmă determină amânarea exploziei florale cu cel puțin o decadă. În consecință ținem firul pârâului Aluniș, depășim fostul dig de beton-rupt de torente – în amontele căruia existase o acumulare de apă tehnologic necesară activităților Minei Wilhelm. După 3 ore și 30 de minute de la debutul turei poposim pe platoul însorit din fața Minei Wilhelm, deosebit de activă prin anii 1940, legată de Valea Borcutului cu un drum auto-pietruit. În apropiere, aval de mină, în versantul drept-stâncos, andezitic, al văii Wilhelm apare rectangulara gură a unei mine mai mici (zidită după 1990). Pe malul stâng al văii Wilhelm se conturează halda de steril a acestora, acaparată în ultimele decenii de carpeni, mesteceni și tufe ca niște uriașe plase de mur.
După un scurt popas și dregerea setei cu ceai de mentă și miere continuăm la vale constatând că pe alocuri drumul e acoperit cu mai bine de 15-20 cm de zăpadă, pe scurte porțiuni trebuind să depășim conurile de dejecție ale unor mici avalanșe.Pe versanți atrag atenția potecile mistreților coborând în valea Wilhelm pentru adăpare. Nu vedem nicio sălbăticiune dar ne bucurăm vânând rarele, fantasticele, jucării glaciare ale văii Wilhelm, mai apoi admirăm vechea carieră de andezite, cu pereții verticali impresionanți, cu diedri și surplombe. Neexploatarea rocilor vulcanice în ultimii ani și alterările exogene au dus la apariția unui colorit ocru-ruginiu în locul celui vânăt-sur-negricios specific în spărtură proaspătă. După 4 ore și 30 de minute ne încheiem acest circuit și plecăm spre Baia Mare. Soarele minunat, primăvăratica zi senină mă determină să le sugerez colegilor o escapadă prospectiv florală în pădurea Ocolișului (locație descoperită de mine în urmă cu 2-3 ani mulțumită lui M & A Kelemen- deosebiți colegi de drumeții).
Abandonez șoseaua Satu Nou de Jos-Cătălina înaintea podului peste râul Lăpuș și o iau la stânga pe asfaltul îngust, aproximativ 1 km, ce duce spre Ocoliș. Oprim în dreptul gardului de lețuri îndărătul căruia strălucește oglinda unui heleșteu privat. Un drumeag de car suie la dreapta, printre arini. În dreapta se conturează o mlaștină (de la V de heleșteu) iar mai sus o fânață cu șleau de car invadat de lăstăriș și bălării. Deasupra heleșteului e-n curs de finalizare o casă cu aspect rustic și acoperiș tradițional-chiorean de paie. În pajiște apar numeroasele buchețele scunde de primule galben pal, ciupite de gerurile nopților precedente. Printre floricele se ivesc buburuze roșii punctate cu negru. Suim spre huci și pădurea de carpeni și goruni. Din frunzișul gros-uscat, încălzit de soare, (și printre numeroasele gunoaie menajere, îndeosebit PET-uri ) apar cele dintâi albăstrele- Hepatica nobilis. Călugării nu și-au făcut încă apariția (aici habitează ambele varietăți, ciclamen și albi) în schimb dăm peste brândușele de primăvară – Crocus vernus – asaltate de albine. În fâneața în care în perioada 1-10 martie înfloresc mii de brândușe, acum nu se vede nicio suliță a bobocilor acestora, protejate de albe cuticule. E prea devreme și frig, în plus lipsește și aici neaua protectoare. Pe lizieră au înflorit însă alunii iar trecerea pe lângă ei amintește de zumzetul unei uzine datorită sutelor de albine aflate în căutarea primelor surse de nectar și polen. Spre SV-V, dincolo de un modest pârâu, se aliniază lăturalnicele vile, case și noi gospodării din Satu Nou de Jos amplasate pe o frumoasă terasă. Coborâm la mașină, deciși să revenim aici peste vreo 2-3 săptămâni, atunci când aceste banale locuri vor deveni un terestru Paradis floral indescriptibil, oferit de primule, brândușe, flori ale Paștelui, găinușe, călugări, mierea ursului, albăstrele etc
Întregul regal primăvăratic din 21 februarie ne-a luat doar 5 ore și 30 de minute iar cei care din diferite motive nu au putut da curs invitației mele au cu certitudine ce regreta.
În Țara Chioarului, iarna, prin Hovrila-Posta-Săpâia
Traseul din 10 februarie 2015 cu D. Pascu, M. Gheție & eu
Obiectiv: Țara Chioarului, satele Hovrila (comuna Valea Chioarului), Posta și Săpâia (comuna Remetea Chioarului); vatra satelor, bisericile de lemn, monumente istorice din Posta și Săpâia
Localizare: Maramureș, Țara Chioarului, Hovrila, respectiv Posta și Săpâia
Itinerar: Baia Mare – Remetea Chioarului – Șomcuta Mare – Hovrila – Remetea Chioarului – Posta – Săpâia – Remetea Chioarului – Cătălina – Baia Mare – 96 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție hibernală rustică
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: adecvat anotimpului
Lungime și durată: total, incluzând deplasarea din/ în Baia Mare, circa 4-5 ore
Diferență de nivel: circa 150-200 m din Hovrila pe Dealul Dumbrava
Recomandări: de suit pe Dealul Hovrilei și Dealul Toporu (dintre Buteasa la N, Prislop la S, Hovrila la NV)
Avertismente: -
Căi de acces: Hovrila din Valea Chioarului, 2 km la stânga din șoseaua europeană Baia Mare – Dej – Cluj Napoca; Posta 6 km V-NV din Remetea Chioarului; Săpâia – 8 km NV din Remetea Chioarului sau 2 din Posta
Mijloace de locomoție: autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: pensiuni din Țara Chioarului
Marți, 10 februarie, -7 grade C dimineața (5 grade la ora 15). Obligații gospodărești ce nu suferă amânare mă fac să amân plecarea până la ora 11,30 iar ghidușiile dorso-cervicale, să propun amânarea turei la Piatra Corbului (Munții Igniș), sugerând pentru azi Țara Chioarului. Inspirată idee !
Îmbarc ortacii după care o luăm spre Săcălășeni – Remetea Chioaruluiu. E soare, aproape desăvârșit senin dar pâclă la orizont. Oprim pentru un cadru cu silueta armonioasă a bisericii de lemn, monument istoric categoria A, din Remetea Chioarului și minaretele stridente & copleșitoare, agresive (sitului istoric) ale bisericii ortodoxe cu turnuri și turnulețe argintii. Continuăm spre Berchez-Șomcuta Mare-Valea Chioarului. Din Valea Chioarului virez ascendent spre stânga și după 2 km intrăm în Hovrila. Oprim cu privirile atrase de superbele dantelării în lemn ale porților șurilor chiorene apoi de un prim fătat miel țurcan oacheș, ba sugând, ba gudurându-se drăgăstos pe lângă grijulia-i mamă sub invidioasele priviri ale celorlalte oi, nefătate deocamdată.
Parchez la biserica ortodoxă zidită în 1911, cu o fântână a satului în partea E. Mai târziu, în zona NE a Hovrilei, la o răspântie de ulițe, descoperim o fântână similară, în plus un valău de cauciuc pentru adăparea vitelor și oilor (Țara Chioarului, în general, are un substrat arid, calcaros, apa potabilă constituind o reală, eternă, problemă). Dealul din stânga (N) e despuiat de nea, cu versantul S însorit, invadat de o pajiște abruptă, sărăcăcioasă, intercalată cu numeroși arbuști printre care pasc o căprioară și un căprior. De la ele nu-s 100 m până la cea mai apropiată gospodărie în care latră bezmetic o potaie. O luăm pe strada asfaltată în sus apoi, după ce aflăm de la niște curioși localnici (care cred că suntem topografi, căutăm și măsurăm ceva…) că dealul în cauză, pe care un tricolor rupt de vânturi flutură-n vârful unui par de lemn, se numește Dumbrava, abandonăm asfaltul ce mai suie circa 1,5 km spre SE, spre gospodăriile mărginașele din Hovrila, continuând pe ulițele cu aspect de înguste șleauri imaculate de neaua de ieri seara, admirând în continuare gospodării chiorene relativ noi, ordonate, aparent destul de prospere, porți de șuri, livezi, înguste holde și ogoare cu puțină nea, răzleți pini silvatici spontani și ienuperi.
Suim pe Dealul Dumbrava pe o potecă pastorală estică. În dreapta e o gospodărie solitară, la E de ea un deal mamelonat cu câteva paralele brâie calcaro-geezoase sure, mai departe platoul V al Dealului Toporu traversat de magistrala electrică Tihău-Surduc-Dealul Mesteacăn-Boiu Mare-Buteasa… Un drum costiș de car trece coama dealului spre N, ducând în Ciolt.
La dreapta Dealul Toporu e Dealul Hovrilei. Parcurgem de la E spre V Dealul Dumbrava, pe liziera S invadată de huci, măceși, porumbari, deranjând involuntar o altă căprioară. Platou de Podiș Someșan acoperit de două degete de nea, pe alocuri pășune, alteori teren ogorât din toamnă dar și un drum de car suind din Hovrila către N, în serpentine (pe el vom coborî la mașina lăsată lângă biserică) spre Ciolt, o vreme acompaniat pe o parte de un șir impresionat de pruni maturi. Scăldată în soare, dar și pâcloasă, apare Șomcuta Mare și mai departe, doar mijit, Satulung. Coborâm în sat, în zonele cu aflorimente calcaroase uitându-ne după fosile de scoici, melci marini, stele și arici de mare, fără succes, și după îmbarcare o luăm spre Remetea Chioarului. Înainte de centru un idicator rutier arată la stânga, 6 km, Posta – Biserica Sfântul Ilie, monument istoric. În viața mea nu fusesem în Posta. Și nici în Săpâia (aflate între Remetera Chioarului-Șomcuta Mare-Finteușu Mare și Finteușu Mic). Umblasem însă frecvent prin jur.
Asfalt, îngust dar excelent. Pantă măricică la început și un strat discontinuu de nea apoi o întinsă zonă silvatică-platou cu gorunet relativ tânăr (pădure care cuprinsese prin secolul XIX, și anterior, zona întinsă cuprinsă de la Someș – Strâmtorile Țicăului – Mireșu Mare-Fersig – Pădurea Stejaru – Pădurea Berchez – Lăpușel – Șesu Băii – Ocoliș – Groși – Șișești – Berința – Cărpiniș, până spre Valea Cavnicului în zona Lăschia-Vad). În pădure carosabil nins, cu zăpadă afânată de trei degete. Pe urmă, acolo unde se deschide imensa pășune, asfalt curat. De departe, spre NV, atrage atenția noua biserică din Săpâia și la stânga ei, discretă, biserica de lemn. Acolo ajungem mai târziu, după ce ajunși la indicatorul rutier Săpâia cotim stânga, coborând într-o afundă șa din care ne avântăm susținut spre buricul Postei. Biserica nouă, zidită, e-n dreapta asfaltului, vizavi, biserica de lemn, monument istoric de categoria A, cu hramul Sfântul Ilie, ridicată în 1675, cu pictura interioară atribuită zugravului Ștefan din Șișești (1781). O poartă de lemn cu sculpturi în basorelief și o răstignire de prin 1978 se află la intrare. Nu putem admira sacrul lăcaș decât din exterior, remarcând acoperișul drănițat (restaurat) cu o singură poală iar în vârful turlei, înălțată deasupra pronaosului, o cruce aparte, cu semilună. Impresionată dulgheria măiastră realizată în lemn masiv de stejar și armonia de ansamblu. Mai aparte par a fi crucile de pe capătul estic al naosului. În apropiere, o casă chioreană tradițională, frumoasă, arătoasă până în urmă cu vreo 3-4 decenii, o trădează decorațiunile ferestrelor, ușii, stâlpii de stejar ai prispei (va fi demolată la primăvară, ne spune proprietarul de la care mai aflăm că putem ieși din Posta spre Finteușu Mare ori prin Săpâia în Finteușu Mic-Satulung, dar acel drum e bolovănos). O luăm înapoi pe asfalt, intrând în Săpâia. Un localnic ne spune că pentru a ajunge la biserica veche de lemn trebuie să o luăm, înaintea bisericii noi, la stânga pe o uliță pietruită, circa 200 m. Mergem pe jos, remarcând micimea și răzlețirea Săpâiei, admirând o turmă de mioare țurcane dar și o destul de nouă, făloasă, poartă monumentală de lemn, chioreană. O mai modestă dar frumoasă poartă de lemn cu basoreliefuri biblice e-n partea E a bisericii de lemn – monument istoric de categoria B- cu hramul Sfinții Arhangheli ridicată la 1670 la circa 20 m de fundația unei foste biserici (conform unei informații scrise în limba română și limba engleză de la intrarea în lăcaș). Și aici pictura interioară a fost realizată de către același zugrav, Ștefan din Șișești. Nu o putem vizita la interior. Remarcăm la acest lăcaș peretele S și N, fiecare construit din doar câte patru lobe late și groase de stejar patinat de veacuri. Acoperișul drănițit e de asemenea cu o singură poală iar turla, mai scundă și mai puțin suplă decât cea a bisericii din Posta, are-n vârf o cruce de fier specifică bisericilor greco-catolice maramureșene de secol XVII, alte două cruci, mai mici, fiind amplasate deasupra naosului și altarului.
Jenant! Dacă dimineața m-ar fi întrebat cineva unde-i Săpâia m-aș fi uitat la el candid-bovin, lovit de perplexitate, iar după doar câteva, faste, ceasuri aveam să admir alături de colegi două bijuterii bisericești de lemn, monumente istorice, în Posta și Săpâia.
Soarele înviora la primele ceasuri ale după-amiezei totul iar cele 5 grade C păreau a prevesti o iminentă zi caldă de primăvară dar prognoza meteo spunea altceva, urmau câteva nopți geroase apoi încălzire și ploi consistente dar vorba aia, om trăi și o vidie cu voia bunului Dumniezo și a Maicii Preciste !
Descoperind istoria Băii Mari – Biserica Sfântul Anton
Drumeția din 8 februarie 2015, solo
Căutăm mereu ineditul, valoarea (culturală, istorică, arhitecturală, artistică, peisagistică…) aiurea, de parcă am umbla cu ochii închiși, și-apoi, dintr-o dată, avem lângă noi miraculoase revelații (precum recent, în Tăuții Măgherăuș, la Casa memorială Mistotfalusi Kis Miklos, primul tipograf transilvan și unul dintre corifeii tipografiei europene sau la micul Muzeu Cavnic, dedicat memoriei lui Ignaz von Born și Papp Simon, doi pionieri maramureșeni ai geologiei și metalurgiei neferoaselor ridicată la rang de știință de vârf în habsburgica Vienă, Budapesta dar și-n exotice colțuri ale lumii).
În mai bine de șase decenii existențiale, începând din frageda pruncie, continuând cu perioada de ucenicie la Școala de Muzică apoi cu aceea de licean la Gheorghe Șincai și mai târziu ca absolvent al facultății, de câte ori trecusem oare pe lângă Bastionul Măcelarilor (fără a-l vizita până foarte recent), Turnul Ștefan (1347 – aștept redeschiderea edificiului după recenta restaurare, prin aprilie 2015 spre vizitarea de către curioși), Piața Păcii (cunoscută băimărenilor ca Piața Mică) fără a vizita Biserica Sfântul Anton de Padova – Baia Mare, Piața Păcii nr. 16 – Cod Monument: MM-II-m-A-04479 – romano-catolică construită în 1402 de către Ordinul Minoriților, amplu restaurată în secolul XIX, Biserica Lutherană (vizitată de mine în urmă cu o săptămână doar)? Și lista poate continua, spre rușinea mea, cu alte câteva obiective de mare rezonanță cultural-istorică, nu doar băimăreană.
Oare câte zeci de frumoase biserici de lemn, monumente istorice maramureșene, unele dintre ele incluse patrimoniului UNESCO, cele mai vechi, extrem de puține, fiind din secolul XVI, mai numeroase cele din secolele XVII și XVIII, am vizitat între timp, omițând impardonabil de exemplu biserica romano-catolică Sfântul Anton, de secol XV?
Optimiștii incorigibili susțin că niciodată nu-i prea târziu sau (mai in extremis) că mai bine mai târziu decât niciodată, dar personal înclin să cred că-n viață e ca-n fotografie, trebuie să fii mereu pe fază pentru a nu rata ireversibila clipă.
Ce zi superbă, însorită, răsfățase sâmbătă Baia Mare (în timp ce ninsoarea, rafalele de vânt și viscolul creaseră serioase probleme locuitorilor câtorva județe, îndeosebi celor de la S de Carpații Meridionali)! Așteptasem ca fraierul, începând de vineri după-amiaza, apelul colegilor de drumeții, sperând că cel puțin unii să se arate interesați de o escapadă-n peisajul hibernal. Ciuciu! Apoi duminică dimineața începu să ningă dens și mărunt.
Lectura, orice s-ar spune, e-o treabă statică, imobilizantă, presupunând sustragere sau/și evadare din cotidianul imediat, poate și o oarecare autorecluziune și, la un moment dat, zacerea excesivă aduce cu sine un fel de anchiloză, în consecință, măcar periodic, se impune fracționarea ei prin intercalarea unor activități fizice profane (umilitoare chiar, demne după unii doar claselor sociale inferioare, de la hrănirea orătăniilor la crăpatul lemnelor pentru foc).
Duminică dimineața, după ora 9.30, o iau indecis spre buricul urbei, spunându-mi că azi a sosit vremea vizitării bisericii minorite Sfântul Anton. O pudră fină de nea a imaculat matinal orașul conferindu-i o agreabilă puritate și picturalitate. Ninge în continuare grisat iar temperatura oscilează în jurul a -2 grade C. Opresc pe la jumătatea străzii Crișan, aproape de Teatrul Municipal și remarc în dreapta un neștiut de mine blazon haraldic reliefat pe fațada vechii școli din Țintirim. Clic! Urmeză clasica perspectivă nordică, incluzând Biserica Sfântul Nicolae, Turnul Ștefan și mai departe, peste pietonala Piață Millenium, Biserica Reformată Calvină cu turla roșie.
Parchez în Piața Păcii, vizavi de intrarea în biserica Sfântul Anton, și descopăr (destul de mirat) pe trotuarul din fața ei un mic grup de călugărițe indo-pakistaneze care se bulgăreau școlărește cu niște tineri enoriași.
Intru în sacrul lăcaș după ce în prealabil am tras două cadre exterioare surprinzând în stânga turlei argintii partea superioară a Turnului Ștefan, cu orologiu și scufia de tablă verde. Enoriașii pleacă imediat după slujba liturgică, lăsând biserica vidă, dar din culisele din zona altarului aud glasuri. Așadar pot admira în tihnă biserica fără a avea de suportat, precum în alte ocazii, stânjenitoarele (adesea reprobatoarele sau chiar acuzatoarele) priviri ale asistenței ori și pe cele ale preotului. Impresionantă simplitatea bisericii, fără a fi austeră, zgârcenia decorațiunilor interioare, asta amplificându-i însă aerul sacru. Îmi atrage atenția pe peretele nordic, ca și pe cel sudic, micile tablouri cu scene biblice inspirate de Drumul crucii, statuetele Fecioarei Maria și ale lui Iisus Christos amplasate de-o parte și de cealaltă a altarului, altarul frumos pictat, o statuie a unui monah minorit din capătul vestic al naosului, tavanul naosului decorat cu simboluri biblice, ferestrele gotice cu vitralii.
Am căutat și înainte de-a intra în biserică, pe urmă în pronaos, informații mai detaliate privind istoria acestui lăcaș care iată, numără deja 613 ani de existență, fiind cel mai vechi din municipiul Baia Mare (Biserica romano-catolică Sfântul Rege Ștefan – datată 1347 – lângă care fusese ridicat de către Iancu de Hunedoara și finalizat în perioada lui Matei Corvin Turnul Ștefan nu a mai fost restaurată după ce în Evul Mediu suferise câteva distrugeri consecutive unor incendii, lovirii de trăznete etc.). Nu am găsit nimic. La un moment dat apare preotul, tânăr și amabil dar grăbit să ia parte la un alt eveniment liturgic duminical, așadar fiind incapabil să-mi ofere doritele informații suplimentare. În consecință mi-a fost practic imposibil să-mi imaginez cum o fi arătat biserica la data primei sale consemnări. Aflasem însă că în vara lui 2011, cu ocazia unul pelerinaj dedicat Sfântului Anton de Padova, această biserică primise în dar de la niște preoti franciscani veniți de la Basilica Sfântul Anton (numit de credincioși Sfântul minunilor) din Padova o relicvă conținând o bucățică din pielea Sfântului Anton care a fost apoi expusă aici. Sfântul Anton de Padova a aparținul Ordinului Franciscanilor ințiat în anul 1209 de către Sfântul Francisc de Assisi). Fratii Minori Conventuali din Baia Mare îngrijesc biserica pastorală construită în anul 1402 cunoscută drept biserica Sfântul Anton.
Tânjind (firesc) după un peisaj hibernal rustic chiorean, deocamdată probabil doar amânat, nu cred că aș putea considera ratat acest weekend cultural de februarie.
Alte trasee si atractii turistice:
Debut de Făurar în Bozânta Mare și la confluența râului Lăpuș cu valea Băița
Traseul turistic din 4 februarie 2015 cu M. Gheție & eu
Obiectiv: Bozânta Mare, Dâmbu Morii- confluența râului Lăpuș cu valea Băița; perspectiva spre Șatra Pintii, Mogoșa, Gutâi, Igniș dinspre lunca Lăpușului
Localizare: Maramureș, Tăuții Măgherăuș- sat Bozânta Mare, lunca din dreapta Lăpușului
Itinerar: Baia Mare-Tăuții Măgherăuș-Bozânta Mare, circa 15-16 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: peisagistic
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: adecvat anotimpului; lunca e mocirloasă după precipitații, sunt recomandate cizmele de cauciuc
Lungime și durată: circa 3 ore, incluzând deplasarea din/ în Baia Mare; drumeția presupune parcurgerea a circa 5 km total
Diferență de nivel: -
Recomandări: harta topo 1 : 25.000 pentru zona Bozânta Mare-Bușag; Google Maps
Avertismente: nu vă expuneți foarte mult deasupra malului drept al râului Lăpuș, datorită viiturilor și spălării există zone suspendate, instabile, cu risc major de prăbușire și înec
Căi de acces: din Tăuții Măgherăuș prin Bozânta Mare
Mijloace de locomoție: autobuz Baia Mare-Bozânta Mare; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: -
O ninsoare scurtă imaculează Baia Mare în noaptea de 2/3 februarie (după Ziua Ursului). Se anunță o ușoară încălzire și precipitații mixte pentru a doua parte a zilei de 4 februarie. Tatonăm câteva target-uri turistice, zonele rurale chiorene Posta, Hovrila-Dealul Toporu – valea Rea – Buciumi dar ne amintim și de dorința de-a vedea (o premieră pentru noi) confluența râului Lăpuș cu valea Băița.
Harta Zona turistică Baia Mare-Tăuții Măgherăuș din seria Gutinul turistic (2005) nu acoperă cursurile inferioare ale văii Băița și Nistru apoi Google Maps se dovedește extrem de lapidară, putând afla doar că din Tăuții Măgherăuș trebuie să urmăm spre SV Strada 62 (indicator rutier la stânga, către Bozânta Mare, din șoseaua Baia Mare-Tăuții Măgherăiuș-Satu Mare) pe la capătul Aeroportului Baia Mare.
Ok, ieșim din șosea pe lângă o biserică apoi asfaltul îngust șerpuiește printre gospodării, traversează zona de balizaj aeroportuar, conducând la podul CFR din zona inferioară a văii Băița (cu malurile pietruite/îndiguite anti viituri). Apare Bozânta Mare, biserica satului din lunca Lăpușului și o răspântie. La NV de biserică e o capelă cu pereți din andezituri sure, cu acoperiș de draniță (vom afla de la un localnic ca e relativ recentă). Mai întâi tragem câteva cadre foto de la podul CFR, având spre NE-E-SE Ignișul, Iricăul și Morgăul, Gutâiul, Mogoșa și Șatra Pintii. Cer acoperit, temperatura circa 2 grade C, soare ivit chiorâș câteva clipe doar, nea aproape invizibilă. Ca și localnicii Bozântei Mici, cu toții retrași prin case, niciunul în curte/ogradă. Practic nu avem pe cine întreba de confluența râului Lăpuș cu valea Băița și pentru o vreme tatonăm intuitiv (corect) spre NV. Apoi, pe strada asfaltată, dăm de două cete de copii care bat mingea. Îi întrebăm de confluență dar… probabil nu știu ce e aia sau…?! Realitatea e că ne sugerează să ne întoarcem spre biserică apoi, la prima bifurcație, de la Dâmbu Morii, să o luăm în dreapta, pe jos, spre râul Lăpuș. Procedăm în consecință, sub Dâmbu Morii remarcând locația fostei mori și, colmatat, greu vizibil, fostul scoc al acesteia.
Lăpușul curge tumultuos, cu ape verziu-maronii, la nicio sută de metri de stradă. Ioc confluență. O luăm prin lunca din dreapta râului străjuit de falnice sălcii, arini și plopi, traversăm un pârâiaș și continuăm pe mal. După vreo 300 m ajungem la un cot cu repeziș. Vizavi se vede zona SE a Bozântei Mici și turla bisericii zidite, spoită în bej cu roșu vișiniu. Insistăm pe malul Lăpușului traversând mici holde. La NE-N se ivește Șindilitu (care are-n poalele SE Lacul Nistru), Măgura Mare și Piatra Tisei de Nistru, Țiganu și Pietroasa iar la NV Dealul Soarelui-Seini (cel cu cariera de andezite și o mare cruce de piatră). Ajungem la un canal de desecare cu malurile invadate de tulpinile de iulișcă uscate, înalte de 2-3 m, agasante, aparent impenetrabile.
Bizar, în toată lunca cu fertile holde subzistențiale, un habitat excelent pentru fazani, potârnichi, căpriori, vulpi, iepuri, nu vedem decât rari corbi, gaițe, vrăbiuțe și uli șorecari. Niciunde confluența. Ne întoarcem spre Dâmbu Morii, ne îmbarcăm și pornim spre NV, tot intuitiv (corect), de această dată remarcăm într-o curte gospodari tăind lemne pentru foc cu drujba. Îi întrebăm de confluența râului Lăpuș-valea Băița. Ne spun să mergem până la capătul asfaltului, la stația de gaz metan, de acolo pe jos, spre NV, pe drumul de car mocirlos, fără a devia defel la stânga (spre râul Lăpuș), după circa 1 km (de fapt vreo 1,5-2) ajungem la confluență. Apare și o simpatică octogenară, foarte curioasă să afle ce căutăm iarna în Bozânta Mare și la acea confluență. E imposibil să o convingem că nu există vreo motivație ocultă, miraculoasă.
Parcăm la mica stație de gaz metan apoi o luăm pe drumul înierbat, cu bălți și mocirlă pe mari porțiuni, apropiindu-ne de zona SV a Bușagului (conform octogenarei era mult mai recomandabil să abordăm confluența vizată din Bușag, în loc de Bozânta Mare). Îmbobocesc plopii tremurători și mâțișorii lozelor alb-sur-catifelați. Bozânta Mică și biserica sa se văd din ce în ce mai aproape, la stânga, peste cursul nevăzut al Lăpușului apoi, mai departe, peste Arieșu de Câmp și enigmaticul Someș, în zona SE a Ardusatului, se vede silueta verde întunecată a arborelui Sequoia giganthea (plantat de contele Degenfeld în urmă cu 250 de ani). Dintr-o mică holdă își ia zborul elegant o egretă. Mai apoi se aude un măcăit de rațe sălbatice. Curând apar stolurile (de câteva duzini fiecare ) de rațe sălbatice. Lăsăm în stânga două mici vii cu araci, în dreapta ogoare și holde înguste cultivate cu grâu separate de porumbari, în față o lizieră îngustă care marchează cursul inferior al văii Băița. Stârnim involuntar un superb bâtlan sur-arbăstriu care o șterge englezește de la confluență în avalul Lăpușului, spre Arieșu de Câmp, alertăm și câteva rațe sălbatice ce pluteau liniștite. Malul drept pe care ne deplasăm e surplombat, marcat de un nuc și câțiva tineri salcâmi. Unul e suspendat aerian, gata să cadă la prima ploaie care va îngreuna solul.
Continuăm spre malul stâng al văii Băița, înalt de 6-7 m, aproape vertical, invadat de bălăriile tubulare, uscate, dense perie, de iulișcă. De sus nu vedem valea Băița și atunci căutăm un loc de coborâre (neinspirați, lăsasem bețele de trekking la mașină, aici ar fi fost utile însă…). Coborâm prudenți printre bălării, ajungem la gura văii Băița, remarcând apele lutos-ruginii ale acesteia amestecându-se plastic cu cele verzui ale Lăpușului. Cârduri de rațe sălbatice, stârnite de ivirea noastră, zboară în largi cercuri pe deasupra luncii. Ne întoarcem pe unde am venit, bucuroși că… după decenii de turism metodic am ajuns, in fine, și la această frumoasă confluență de ape în timp ce soarele scaldă Gutâiul în ceasurile dintâi ale după-amiezii.
În căutarea primăverii, din Baia Mare la Apa Sărată și Ardusat
Traseul turistic din 31 ianuarie – 1 februarie 2015, sâmbătă, Brena cu mine, duminică, M. Gheție cu mine
Obiectiv: Iricăul, Gutâiul, Mogoșa, Baia Mare, satele Săsar, Mocira și Recea văzute de pe Dealul Dura; fosta stațiune balneară și de de agrement Apa Sărată; Biserica Lutherană din Baia Mare – str. Lucaciu Vasile, nr. 18 – construită în 1912, având remarcabilul altar pictat de către Iványi Grünwald Béla, reprezentant de seamă al Școlii Băimărene de pictură; râul Someș în aval de podul de la Ardusat; arborele Sequoia giganthea, cu diametrul trunchiului de peste 1,5 m, bătrân de peste două secole și jumătate, plantat de contele Degenfeld lângă conacul și mausoleul familiei *(azi devastate, furate cărămidă cu cărămidă, piatră cu piatră) și nu departe de grajdul mare al nobililor, (construit din piatră și cărămidă) în care odinioară puteau fi lesne adăpostite peste o sută de vite și cai; Arieșu de Câmp și Bozânta Mică de pe malul drept al Someșului, râul Lăpuș în dreptul zonei V a marelui decantor de steril Bozânta Mică, la puntea pe cabluri devastată, adică la circa 200 m aval de confluența râului Săsar cu râul Lăpuș și la vreo 350-400 m aval de podul de fier CFR din Lăpușel
Localizare: depresiunea Băii Mari, Apa Sărată, Baia Mare, lunca râului Someș în zona Ardusat-Arieșu de Câmp-Bozânta Mică, Lăpușel
Itinerar: Baia Mare-Apa Sărată-Biserica Lutherană-Ardusat – 37 km
Marcaj turistic: marcaj mountainbike în zona Tăuții Măgherăuș-Apa Sărată
Tip traseu: peisagistic-cultural
Grad dificultate: lejer
Echipament necesar: lejer, adecvat anotimpului
Lungime și durată: cu autoturism personal, atingând toate obiectivele, incluzând deplasarea din/în Baia Mare 4- 4 ore și 30 de minute – 5 ore
Diferență de nivel: -
Recomandări: de văzut și alte obiective cultural-istorice, laice sau bisericești, din Baia Mare, Tăuții Măgherăuș și Ardusat
Avertismente: în zona Apa Sărată atenție la numeroșii câini de pază și apărare lăsați liberi
Căi de acces: din Baia Mare spre Tăuții Măgherăuș, respectiv din Baia Mare spre Ardusat via Hideaga-Colțirea, cu retur (pentru variație
peisagistică) prin Arieșu de Câmp – Bozânta Mică – Lăpușel
Mijloace de locomoție: autoturism personal; mountainbicke (dar eventual și cu ambarcații mici/ușoare pe râul Săsar dar îndeosebi pe râul Lăpuș și apoi râul Someș – în perioadele în care debitul acestora e consistent – iarna și primăvara sau după zile cu averse deosebite)
Sugestii de cazare: hoteluri și pensiuni din Baia Mare
Prognoză ANM cod galben pentru weekend în 18 județe (nu și pentru NV), averse, lapoviță și ninsoare la munte, intensificări de vânt, rafalele putând depăși pe alocuri 8 î km/h. Le trimit totuși câteva sugestii de trasee și invitații la drumeții ortacilor după ce în prealabil evaluez prognoza pentru Baia Mare/ Jibou pe Meteoblue. Dracu nu pare atât de negru iar ideea zacerii pe lângă casă nu-mi surâde defel. Aștept confirmările de interes începând de vineri. Dorin T. din Năpradea îmi spune că a-nceput vântul și hoarda norilor negri dând năvala dar… dacă mai am ortaci, poate aduna el câțiva gimnaziști cu care să vizităm zona Someș Guruslău-Vădurele-Husia (în Husia nu ajunsesem deocamdată niciodată). Nu mai sună nimeni și-n consecință trec la prozaicele activități de sezon, suitu-n pod, din afumătoare, a tablelor ronz-aurii de slănină, a ciolanelor, șuncii, alături de cârnații deja (treptat) esicați, aturați și delicioși. Sâmbătă dimineața, remarc în grădinița casei părintești ghioceii îmbobociți, mai mari de-o șchioapă, unii înfloriți, cu albele căpșoare ca niște clopoței ce dau să cânte a neverosimilă primăvară, refuz să accept că totuși, e doar 31 ianaurie, și luând-o pe Brena plec spre Apa Sărată, sperând (tembel) că vreo brândușă sau vreo lușcuță își vor fi ițit, în zilele calde din urmă, săbiuțele frunzelor cerate din covorul frunzelor uscate, altele putrezinde pe solul reavăn înmustit de neaua abia topită.
Opresc la intrarea spre fosta Casă a Agronomului de pe Dealul Dura deoarece mă impresionează cerul de deasupra Băii Mari, Săsarului, Mocirei și Recea, mai departe spre Iricău, Igniș, Gutâi, Mogoșa,Culmea Preluca, Strâmtorile Țicăului și Munții Codrului. Apoi mai opresc odată ajuns în dreptul lacului de agrement dinainte de Apa Sărată și imediat îmi atrag atenția tufele de loză cu mii de mâțișori șoricii-albicioși- catifelați, tufele de muri și dezolant de omniprezentele gunoaie menajere.
Cobor la coada lacului înghețat în cea mai mare parte. Cu greu reușesc să prind câteva cadre foto fără PET-uri, gunoaie, ambalaje și moloz provenind de la recentele șantiere de construcții private. Îmi piere pe loc cheful și renunț să mai admir frumoșii arini înșirați spontan pe maluri și încărcați de mii de mâțișori brun-roșcați și negricioase, minuscule, butoiașe florale.
Ies la autoturism și continuu spre Apa Sărată. După doar câteva sute de metri parchez la poalele unui stejar uriaș pe jumătate uscat, decojit, lângă el un restrâns ochi de apă (lăcușor) înghețat, invadat de PET-uri, iar de-acolo, spre fostele clădiri ale modestei stațiuni balneare de interes local (cu băi saline), apar încremenite, dezaxate și invadate de mizerii, frunziș și iarbă fostele trepte ce ajungeau pe platoul care duduia odinioară de muzica fanfarei miniere, cântec, joc și voie bună, tarabe cu mititei, cârnăciori, muștar și bere nu doar de 1 Mai muncitoresc, Ziua minerului și 23 august. Și ce spectacole în aer liber erau pe scena din scândură de brad, cu acoperișul decorat cu ghirlande verzi de ramuri, brigăzile artistice, ansamblurile profesioniste și alea muncitorești, și ce miuțe si partide de volei se încingeau pe platoul rectangular înconjurat de goruni până în pragul nopții ! (eram elev pe-atunci la Școala nr. 7 din Valea Borcutului apoi la Liceul nr. 1-Gheorghe Șincai din Baia Mare). Cu greu traversez, din pricina SUV-urilor negre, drumul îngust, asfaltat, desfundat, pentru a căuta brândușe în liziera huciului din stânga. Nu-s! Cel mai devreme le găsisem pe-aici în jur de 16 februarie, de Sfânta Juliana (sau Ziua CFR-istului în democrația populară și iepoca socialistă).
Revin la drum, traversez albia pârâului aproape sec și o iau pe la SV-S de Popicărie pentru a căuta și-acolo brândușe și lușcuțe… printre maldărele de gunoaie menajere dn pădure. Nu-s flori ! Dar ne simt fioroșii câini de pază și apărare care dau pe loc năvala. Din nou Brena – labradorița retriever – mi-e pavăză fidelă. Trec iar pârâul ca să caut brândușe pe un versant umed și fertil, expus SE. Nimic însă… dau năvala alți câini, și mai fioroși. Ridic privirea și dau de un panou info al Primăriei Tăuții Măgherăuș care avertizează trecătorii asupra gravelor consecințe ale tulburării locatarilor (barosanilor) din zonă. Sub panou zac mormane de jeguri casnice. Insist, strecurându-mă printr-un fost gard viu de carpen, necurățat de un sfert de veac, sălbăticit și inestetic, și ajung în restrânsa zona mlăștinoasă cu sălcii mature, castani comestibili ameliorați, răpuși de cancerul de scoarță (import ceaușist din Italia, după 1965-1970, când castanele ajunseseră la mare căutare pentru piure și export pe DM și $ în Occident). Aici, primăvară de primăvară, înfloreau lușcuțele grupate în câteva mici colonii. Acum nu-s. N-au fost de fapt nici în ultimii 2-3 ani, după ce fuseseră scoase metodic cu sapa și cazmaua de către rromi, bulbii (cepele) fiind vânduți în Piața Izvoarele din Baia Mare (în timp ce nu mai departe decât în Ungaria așa ceva constituie infracțiune și caz penal!).
Stâlpii de beton și gardul din plasă de sârmă ce împrejmuiseră livada cu castani comestibili, coacăzi și afini ai defunctei Stațiuni Pomicole Dura, ca și cei care delimitaseră incinta frumoasei Cabane Silvice Apa Sărată, sunt la pământ, frânți și invadați de mușchi și licheni iar în albia pârâiașului descoperi bizare mostre de gunoaie menajere, nelipsind ecologicele anvelope pentru autocamioane grele. Dezolat, o iau înapoi, ferindu-mă de alte SUV-uri negre antracit, agresive.
Sâmbătă după-amiaza mă sună M. Gheție dar ceilalți ortaci nu dau nici un vag semn de interes. Plec duminică dimineața la ora 9,20 de-acasă. E soare, senin, – 4 grade C iar parbrizul și luneta sunt mat-albe de gheață.
Ne întâlnim la ora 10 și plecăm spre Biserica Lutherană din Baia Mare. Nu-i pășisem vreodată pragul dar o admirasem și fotografiasem adesea. Habar nu aveam ce faină-modestă e pe dinăuntru, ce feerii generează vitraliile și că în altar e o valoroasă pictură a unuia din marii maeștri ai Școlii Băimărene de pictură. O admirăm din exterior apoi, auzind acordurile melodioase de orgă acompaniate de cor, intrăm. Fantastică lume! Albul pereților contrastează armonic policromiei vitraliilor, paralele șiruri de mese cu bănci separate de îngustul culoar central conducând prin navă spre altar. Un frumos candelabru, defel bogat ori ostentativ. Uriașă pictura altarului realizată de către Iványi Grünwald Béla, înfățișându-l pe Iisus și discipolii săi. Blajin, demn, nonteatral preotul înveșmântat în straie sobre, slujind în fața altarului. Impresionant apoi, din nou, intermezzoul orgă-cor și dintr-o dată simt că divinul, celestul, e-acolo, pogorât asupra răzlețililor enoriași, poate nu mai mulți de vreo două duzini, majoritatea vârstnici. Totul e firesc, modest, pur, sacru și fără patos gratuit și circ… ca la alții! Un anvon alb cu florale decorațiuni aurii atrage atenția pe peretele V.
Ieșim din sacrul lăcaș și plecăm spre Ardusat. Ne oprim între Hideaga și Colțirea pentru a admira spre V dealurile Seiniului, Ilbei, Cicârlăului și Nistrului apoi Iricăul, Ignișul, Gutâiul. Mogoșa și Șatra Pintii iar în prim plan, îngustele ogoare și holde subzistențiale, unele semănate cu grâu de toamnă și orz. Visăm cu ochii deschiși la ivirea vreunui fazan dar înafara excesiv de vigilent-circumspecților uli șorecari… De departe, înainte de-a ajunge la Someș și podul de la Ardusat, pe deasupra fostei livezi INTERCOOP Ardusat – lăsată de izbeliște după 1990 apoi tăiată de hoți pentru lemne de foc, apare silueta verde întunecată a solitarului arbore Sequoia giganthea semănând turnului de apă al unei gări, pentru alimentarea pufăitoarelor locomotive cu aburi. Coborâm mai întâi pe malul drept al Someșului, sperând să surprindem stârci, egrete, rațe sălbatice, pescăruși… Speriem o grațioasă păsărică cu penaj alb-negru plutind precum o delicată corăbioară pe undele molcome, verzui. Pe urmă ne dibuiesc, de la vreo trei sute de metri, două elegante egrete albe ce zboară cu largi bătăi de aripi pe deasupra orizontului Arieșului de Câmp având platoul vulcanic Gutâi în fundal. O pâclă umedă disimulează spre E satele de dincolo de Someș și partea V a Arieșului de Câmp.
După plimbarea până la cotul Someșului ne întoarcem la mașină, continuând spre Ardusat-școală și mai noua biserică ortodoxă, mare și cu numeroase turle, amintind de similarele lăcașe ortodox-rusești de cult. După biserică asfaltul se termină dar mai putem merge o vreme la stânga, pe un drum pietruit, până la bazinele de captare a apei potabile unde parchez. Solitarul arbore uriaș, cu scoarța brun-roșcată – Sequoaia giganthea – e la stânga bazinelor iar până acolo nu avem de mers decât vreo 150 de metri prin fâneața argiloasă a livezii scurmată de oi și capre. Soarele apare chiorâș printre nebuloase, pe lângă coroana uriașului de peste 250 de ani, cu cetina destul de despuiată-n creștet, acolo zărindu-se vârfurile ramurilor uscate (la precedenta vizită coroana acestuia fusese admirabilă, intactă, tonic verde). Un corb croncănind macabru-și ia zborul acrobatic din vârful lui. Îi dăm ocol. Parțial distrusul odinioară gărduleț de lemn cu scop de protecție a monumentului naturii lipsește acum. Din fericire cineva a scos cu cleștele, din trunchiul arborelui, cuiele și piroanele de oțel fără rost înfipte. Remarcăm trunchiul văruit în partea inferioară conform unui proletar nărav ecologist (după mai recentele opinii ale specialiștilor în pomicultură și dendrologie văruirea nu scapă arborii/pomii fructiferi de boli și dăunători ci, prin deshidratare, le afectează scoarța și sănătatea). Păcat că ziua fusese însorită doar în primele ore ale dimineții fiindcă acum Ardusatul, copleșit de nori, pare tern, aproape sumbru.
Ne întoarcem la mașină, după ce admirăm spre NE-E Piatra Tisei de Nistru, Paltinu, Pietroasa și Țiganu, ne îmbarcăm și o luăm spre Arieșu de Câmp. Oprim în lunca din dreapta Someșului pentru o retrospectivă, peste Someș, spre Ardusat și impozantul Sequoaia giganthea ce pare acum un tot mai îndepărtat far dintr-un port maritim.
Uimitoare șerpuirea șoselei prin Arieșu de Câmp spre Lăpușel și racordarea acesteia la drumul european Cluj Napoca-Dej-Baia Mare. Sperăm să putem sui pe puntea de peste râul Lăpuș către iazul Decantorului de steril din Bozânta Mică. Dar nu! Hoții de fier vechi au tăiat și furat scara de oțel, în plus, dincolo de eșafodajul de beton armat (aducând a doi uriași A) podelele de lemn ale punții au fost furate și, probabil folosite pentru foc de către aceeași hoți sau pescarii amatori ale căror jeguri menajere zac vraiște pe malurile râului, printre uscatele tulpini cilindrice de iulișcă.
Nici un stârc. Nicio rață. Nici un cormoran. Doar ciori zburând în tandem pe deasupra păduricei de salcâmi plantată cu rol de fixare a solului (sterilului) de pe taluzurile uriașului iaz decantor. Gata, cam asta fu să fie. Plecăm spre Lăpușel, înainte de calea ferată, la stânga și în amonte de apropiata dar rămasă nevăzută confluență a râului Săsar cu râul Lăpuș, apare dantelăria de oțel a podului CFR Lăpușel. Pe câmp sunt numeroase grămezi întunecate de bălegar așteptându-și împrăștierea înaintea arăturii, discuirii și semănării de primăvară. Nicio pasăre. Nicio căprioară. Doar un atelaj tras de cai mistuindu-se la orizont, spre Hideaga.
E noros și sunt 2 grade C când intrăm în Baia Mare mulțumiți de cele văzute în scurta dar interesanta noastră escapadă duminicală.
Alte trasee si atractii turistice:
De la Bastionul Măcelarilor din Baia Mare la muzeul mineritului din Cavnic și Logolda
Drumetie din 28 ianuarie 2015 cu M. Gheție și eu
Obiectiv: Bastionul Măcelarilor din Baia Mare, Muzeul Born Ignac și Papp Simon, Logolda – prima topitorie de aur din România, a cincea din lume, și Cascada Izvor din Handalul de Sus al Cavnicului, La Roată
Localizare: Maramureș, Baia Mare și Cavnic (din vechiul Fisculaș)
Itinerar: Baia Mare – Baia Sprie – Cavnic, Handalul de Sus, La Roată – circa 23- 25 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: cultural-istoric si peisagistic
Grad dificultate: ușor, indiferent de anotimp
Echipament necesar: adecvat anotimpului
Lungime și durată: incluzând toate obiectivele și deplasarea din/în Baia Mare aproximativ 3-3 ore și 30 de minute
Diferență de nivel: circa 100 m
Recomandări: harta Cavnicul turistic-2014
Avertismente: malul stâng al văii Izvor și poteca spre Cascada Izvor prezintă zone de alunecări de teren și râpe cu risc de derapaj și accidentare; atenție la abordarea Cascadei Izvor – versant stâncos aproape vertical, tectonizat, foarte instabil
Căi de acces: din DJ 184 pe strada Roata spre V (aproape de bifurcația șoselei spre Pasul Neteda – Budești respectiv către Pasul Rotunda – Strâmbu Băiuț, pe lângă cimitirul din Handalul de Sus)
Mijloace de locomoție: curse Baia Mare-Cavnic-Sighetu Marmației; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: pensiuni turistice din Cavnic, preferabil cele din zona La Roată și La Icoană
În toamna lui 2014, împreună cu D. Pascu, s-a nimerit, ca după sute de treceri prin Cavnic și extrem de numeroase trasee turistice realizate în Cavnic (Gutâiul Mic-Secătura-Gutâiul Doamnei, Piatra Mălnașului, Munții Lăpușului), să vizităm în premieră (pentru noi) prima topitorie de aur din România și a cincea din întreaga lume, ajungând la ea dinspre superba Cascadă Izvor ce-și are obârșia subterană, într-o veche mină, ultima oară prospectată geologic de către IPEG Maramureș. Ne-am încheiat atunci tura vizitând (încă o dată, în mirifice pasteluri autumnale) fostul geizer-Piatra Mălnașului. Atunci, din motive personale, Mișu G. a ratat tura și premierele. Șansa lui de-a le vedea a fost să fie la 28 ianuarie 2015, nu după ora 10 dimineața, ci din cauza rezolvării unor probleme inerente, abia după ora 12. Nici prognoza meteo a celor de la Meteoblue nu e prea fidelă acum, fiind mai cald de -6 grade C dar ioc soare de la 11 la 14 h, astrul zilei ivindu-se dintr-un feeric halou și neguri după 13,30 dar fiind repede mistuit de sur-densele nebuloase.
Vizităm mai întâi Bastionul Măcelarilor Baia Mare din zona porții sudice (Poarta Maghiară) a medievalei Cetăți Baia Mare, datat conform hrisoavelor vremii la 1599. Încă din copilărie îl știu și îl admir cu o curiozitate firească și fascinație, practic orice băimărean dă cu ochii de frumoasa-i siluetă zidită din piatră atunci când ajunge pentru cumpărături în Piața de Alimente Izvoarele. Și la fel ca orice băimărean știu de mic că aici, lângă Bastionul Măcelarilor, după o revoltă a oștenilor principelului Francisk Racoczi al II-a împotriva habsburgilor, caruia i se alăturase cu o ceată de viteji căpitanul Pintea Haiducul, Grigore Pintea poreclit Viteazul, a fost împușcat mortal de armata austriacă la 14 august 1703. Nu am intrat niciodată în bastionul-turn, nici pe vremea când fusesem licean la Liceul Gheorghe Șincai și nici mai târziu, pe atunci când perimetrul medievalului monument fusese neinspirat/iresponsabil alocat de către administrația municipiului drept piață a rușilor un fel de neo ocska piac cu varii nimicuri /chilipiruri îndoielnice.
După vizita de azi nu am nimic de regretat pentru ezitările-mi de peste cinci decenii. De ce? Fiindcă după 2011 monumentul a fost ingenios, estetic, atractiv turistic-istoric-cultural restaurat, devenind un veritabil obiectiv turistic cu ținută și la standard europen. Frumoasă curtea interioară elipsioidală, cu simetric dispuse, mici, magazine destinate breslașilor/artizanilor/meșteșugarilor contemporani, aceștia putându-și prezenta și oferi mai mult decât decent propriile creații. Impresionantă tâmplăria acestora, culoarea caldă, inspirat patinată. Ingenioasă e scena centrală și cele vreo trei-patru rânduri de bănci dispuse în formă de arc de cerc, amintind de sectorul unui amfiteatru de odinioară, destinate spectatorilor unor evenimente culturale restrânse, mai intime (seri de poezie, dans contemporan, recitaluri folck etc.). Îngrijit restaurat bastionul, scările de acces spre baza acestuia (fosta magazie de muniție, azi sală de conferințe/mici evenimente culturale), ușa ghintuită, scara solidă confecționată din bârne de stejar ducând spre cel de-al doilea nivel al turnului și la o altă ușă masivă, ghintuită. Ingenioase sunt panourile informative din zona E a bastionului, prezentând istoria acestor locuri în paralel cu cea a vechii urbe Baia Mare. Minunat nivelul II al bastionului circular dominat deasupra de meșter grindă și un sofisticat eșafodaj de grinzi și căpriori susținând turla acoperită cu solzi de ceramică arsă. Discret sistemul de iluminare care nu împietează asupra luminii naturale strecurate prin ferestrele mici, la nevoie folosite odinioară ca lăcașe de tragere de către oștenii.
Ce mai, am fost cuceriți și încântați de această scurtă, inspirată, incursiune în zbuciumata istorie a Băii Mari după care ne îmbarcăm în autoturism și o luăm spre Cavnic.
Ceață. Chiciură. Nea consistentă (înafara carosabilului excelent curățat, cu inerente gropșoare mioritice însă) începând din Handalul de Jos. Zapădă mai groasă în Handalul de Sus unde, în fosta, impunătoare, casă administrativă (de circa 350-400 mp) ce aparținuse în finalul secolului XIX și apoi în secolul XX directorului general al Minei Cavnic (clădire aflată la vreo 100 m SV de biserica romano-catolică în care slujește foarte tânărul preot paroh Laszlo Rezso). Dorim să vizităm micul muzeu dedicat celor doi reputați fii ai Cavnicului, Ignaz von Born (cu numele maghiarizat Born Ignac 1742-1791), pasionat de studiul mineralelor, minier, metalurgist de renume mondial, și dr. Papp Simon-1886-1970, geolog, profesor universitar dr. academician de renume mondial, reputat prospector de zăcăminte minerale/ petroliere inclusiv în Noua Guinee. In 1776 Ignaz von Born a fost chemat de către împărăteasa Maria Teresa la Viena pentru a cataloga și pune-n ordine mineralele colecției imperiale. Fiind deosebit de apreciat, Ignaz von Born a fost numit consilier aulic la departamentul geologic. Inventivul von Born a pus la punct tehnologia amalgamării cu mercur pentru a spori puritatea metalelor extrase, metodă aplicată imediat după aceea în minele din Ungaria. Două minerale descoperite de către Ignaz von Born -bornina si bornitul- îi poartă numele. W. A. Mozart s-a inspirat din numele lui von Born la creionarea personajului principal din Flautul fermecat. La fiecare traversare a Cavnicului dinspre vechiul Fisculaș spre Maramureșul Istoric, ori invers, placa comemorativă fixată în memoria celor doi în 2003 pe frontispiciul clădirii îmi atrăsese atenția dar până azi… Până ce simpaticul, tânăr, preot romano-catolic (cu peste 400 de enoriași) ne deschide sala micului muzeu (afectat de igrasie) intrăm în magazinul de-alături unde, miraculos parcă, intră din greșeală și apoi se aciuază un sărman porumbel, vârstnica dar volubila vânzătoare punându-ne la curent cu istorica bârfă a locurilor, începând cu finele războiului al II-lea, naționalizarea și răzmerița minierilor și a metalurgiștilor și alungarea concesionarilor și a proprietarilor de mine. În magazinul congelat, colbuit, și pare-se nici de dracu vizitat, m-am simțit precum un vetust, avar, ponosit, deplin inutil, personaj livresc călinescian, pe de altă parte luând aminte la interiorul misterios/aproape horror, a la hitchckock, fusesem tentat să cred că aș putea fi vreun dubios personaj reîncarnat al diabolicului cineast.
Ne bucurăm de oficiile de amabil și erudit ghid oferite de preot Laszlo Rezso și în timp ce trecem curioși prin fața exponatelor, multe de epocă, avem din revelația faptului că, din nefericire, mult prea ușor trecem impasibili pe lângă o mulțime de lucruri de notorietate mondială, lăsându-ne impresionați de banalități sau/și de realizările unora mult mai modești, de-aiurea. Cu siguranță spațiul și condițiile alocate muzeului și celor doi reputați căvnicari nu sunt nici pe departe cele minim necesare unui astfel de scop istoric-informal-cultural-geologic. Din fericire preotul ne spune la plecare că încă în acest an muzeul (sprijinit de Caritas și biserica romano-catolică) va fi mutat în aceeași clădire dar pe latura SV, spre DJ 184, în prealabil efectuându-se toate amenajările ce se impun spațiilor destinate acestui scop. În vitrinele muzeului sunt expuse flori de mină, lămpi minierești cu carbid, măști minierești anti gaz, fotografii, înscrisuri, schițe, fragmente de hărți și stampe, inclusiv câteva discuri perforate de hârtie folosite de către primele mașini electronice de calcul iar pe lângă pereți, diferite mostre de roci minerale, fragmente filoniene, flori mari de mină, țâncușe, târnăcoape minierești dar și sacastauă împletite din papură, destinate dospirii aluatului pentru pâine și cozonaci alături de un lenker-saniuță de lemn cu volan, celebră în zona Cavnicului unde se organizează și azi pasionante concursuri de lenkere. Pe pereții am remarcat o schiță cu zonele ardelenești în care dr. Papp Simon a efectuat prospectiuni geologice, de la Munții Metaliferi până în zona Turda-Cluj și Maramureș dar și zone petroliere prospectate de către acesta în Noua Guinee.
După ce admirăm zidul de piatră realizat pe vreo trei niveluri cu scop de sprijin pentru versantul extrem de abrupt, în anul 1889, îndărătul clădirii administrative (muzeului) ne îmbarcăm și continuăm pe DJ 184 în sus. Trecem pe lângă biserica romano-catolică, suim spre strada Roata, parcăm în intersecția de La Roată (spre Băiuț). Înarmați doar cu bețele de trekking și aparatele foto o luăm la V, pe lângă cimitir și pe sub niște foste clădiri-cămine muncitorești, prin neaua groasă de 45-50 cm, spre Logolda. Curând, în neaua grea, tasată, înghețată, groasă de peste 60 cm, pe un mic platou dăm de un panou info (protejat cu geam de sticlă) în care istoria acestei instalații de cianurare și topire a aurului e prezentată în limba română și limba engleză. Imediat după aceea, la poalele maturilor și falnicilor molizi apar zidurile de piatră ale Logoldei- zona E. Dăm un ocol topitoriei pe la SE-V-NV înainte de-a continua pe poteca troienită, cu urme de jderi, vulpi, mistreți și cervide ce duce spre Cascada Izvor. Deși lumina e chioară, ziua umed-cețoasă, parcă ruinele Logoldei sunt mai impresionante de-această dată, în contrast cu albul zăpezii, decât toamna abia trecută, în roba policrom pastelată.
M-am documentat nițel și de această dată înainte de a vizita Logolda, fiind mândru să aflu de exemplu că orășeșul multisecular minieresc Cavnic fusese primul din emisfera nordică (și al cincilea la scară mondială) în care s-a folosit cianurația pentru obtinerea aurului, exploatația fiind cunoscută ca producătoare a celui mai pur aur din lume. La Logolda – azi cu impunătoare ziduri de piatră în curs de ruinare, a fost de fapt o flotație cu cianuri și topitorie de aur. Reputația Cavnicului a sporit în 1867 după ce un concesionar și proprietar de mine englez a construit aici topitoria (tehnologie adusă din Africa de Sud). Rota Aurra Mines Limited s-a numit societatea britanică din Cavnic după cumpărarea proprietății de la Asociația Minieră Nicolaie și Ana Roata în anul 1899. Tehnologia de extracție și prelucrare deosebit de avansată a fost vândută repede de către englezi unui investitor sibian iar statul român a cumpărat-o în 1910 (de aici toponimia Roata pentru zona NE a Handalului de Sus).
Se preconizează ca în cadrul proiectului cultural național Restaurare să fie inclusă și Logolda iar ulterior aceasta să fie integrată unui circuit turistic (inter)național.
De la zidurile NV ale Logoldei se aude vuind vijelioasă valea Izvor dar mai ales apele înspumate ale Cascadei Izvor prăvălite peste peretele vulcanic intens tectonizat, aproape vertical, de la circa 25 m înălțime. Datorită zăpezii mari, a arboretului copleșit de nea și cu ramurile atârnânde, nu dibuim din start poteca pe care am suit în toamnă cu Dinu P. de la cascadă. Din acest motiv efectuăm o mică buclă la stânga, ajungem deasupra malului stâng abrupt al văii Izvor și imediat după aceea deasupra unui bazin de captare a apei potabile cu două ciurigauă. Poteca bună era mai sus și la dreapta și după ce dăm de ea trebuie să suportăm șicanele afundării în zăpadă, uneori peste genunchi. Spectacolul cascadei ne răsplătește însă foarte curând deși ceața generală era aici amplificată de stropii pulverizați în jurul acesteia. De-abia puteam desluși semicirculara boltă pietruită a galeriei miniere din care apele subteran adunate în vasarâș, cu debitul și cristalina puritatea a unui pârâu de munte, se aruncă spre primul prag vertical, într-un larg evantai, înalt de vreo 4 m, după care se adună într-un scurt jgheab-canion prin care apele se accelerează pentru ca imediat după aceea, destinse în zona verticală mijlocie, să creeze un vârtos aqua ștergar lat, alb-înspumat. Acesta se mai adună o dată în partea inferioară, într-un jgheab torsionat, la final apele plonjând într-o afundă marmită aparent etern fierbândă. Din stânga acesteia afluiește extrem de modesta valea Izvor, cu sursa în izvoare subteran poluate ce ies de sub uriașa haldă de steril din amonte, unele alb-sure, altele feruginoase. În aval de confluare începe marea vale Izvor, cu albia accidentat-andezitică și numeroase praguri, acum, după numeroasele zile calde soldate cu topirea zăpezii, având un debit cel puțin dublu comparativ cu cel din toamna lui 2014, lucru valabil și pentru debitul și spectaculozitatea cascadei.
Deși am vazut-o în urmă cu câteva luni, revederea Cascadei Izvor în plină iarnă, cețoasă, misterioasă, mi-a oferit multă satisfacție și bucurie. Nu e defel exclus s-o mai vizităm odată, poate atunci când întreaga zonă își va îmbrăca exuberant-frivola robă diafană a primăverii.
Ne întoarcem la DJ 184 pe la N de Logolda, trecem pe lângă baza de utilaje ale drumarilor și Școala Europeana I-IV și preșcolară Pintea Viteazu apoi ne îmbarcăm și o luăm spre Baia Mare. Nesperat, și de această dată am putut descoperi câteva lucruri noi și interesante.
De la Casa Memorială Misztotfalusi Kis Miklos din Tăuții Măgherăus, la confluența râului Lăpuș cu râul Someș
Traseu turistic din 16 ianuarie 2015 cu D. Pascu, M. Gheție & eu
Obiectiv: Biserica reformată (calvină) din secolul XIV, cu turla adăugată la 1893; Casa Memorială și expoziția permanentă dedicată memoriei tipografului Totfalusi Kis Miklos (1650-1702), primul tipograf din Transilvania de NV (născut în Tăuții Măgherăuș unde face și primii pași în educație; continuă școala în Făgăraș, pleacă la vârsta de treizeci de ani în Olanda și ucenicește ca tipograf în Amsterdam. Întors în Cluj Napoca contribule la tipărirea celor dintâi cărți românești și la progresul tehnicilor tipografice. Între anii 1684-1686 a tipărit exemplarul corectat al bibliei maghiare, Biblia Aurie. Casa vechii parohii reformate -de la S de biserică- adăpostește din 1991 Muzeul memorial Misztotfalusi Kis Miklos (1650-1702) în care sunt expuse cărți, modele de alfabete în diferite limbi pentru tipar, gravuri, piese tipografice, portrete în desen, litografii de epocă, un portret-medalion al tipografului (adresa Tăuții Măgherăuș Str. 1, Nr. 221). Foarte aproape, puțin mai spre V, se află Muzeul Satului care prezintă o ( veche de peste 300 de ani) gospodărie ţărănească originară din Bozânta compusă din casa cu trei încăperi, colniţă, şură și grajd (în interiorul lor pot fi văzute obiecte şi unelte din zona Tăuții Măgherăuș). Ultim obiectiv turistic confluența râului Lăpuș cu râul Someș din Merișor
Localizare: Maramureș, Tăuții Măgherăuș-Merișor (în lunca din malul drept al Someșului)
Itinerar: Baia Mare – Tăuții Măgherăuș – Bușag – Merișor – 17 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție peisagistic-istoric-culturală
Grad dificultate: lejer
Echipament necesar: lejer, adecvat anotimpului
Lungime și durată: circa 3 ore incluzând deplasarea auto din/în Baia Mare
Diferență de nivel: lejer, adecvat anotimpului
Recomandări: de vizitat localitățile multiseculare Nistru și Băița aparținând orașului Tăuții Măgherăuș, recunoscute pentru activitățile extractive și prelucrătoare ale minereurilor neferoase (în principal aurifere și argintifere)
Avertismente: -
Căi de acces: prin Tăuții Măgherăuș
Mijloace de locomoție: autobuzul nr. 6 Baia Mare – Tăuții Măgherăuș; curse Baia Mare – Merișor; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: prin Tăuții Măgherăuș
6 grade C, cer parțial acoperit la ora 12 când plecăm din Baia Mare spre Tăuții Măgherăuș pentru a vizita (paradoxal!) în premieră (deși am trecut de-a lungul a peste cinci decenii de sute de ori pe lângă ele) biserica reformată, vechea casă parohială reformată și Muzeul Satului. Biserica e închisă (firesc, ținând cont de vandali, infractori) și o admirăm inițial doar din exterior. Închisă e și Casa Memorială Misztotfalusi Kis Miklos de vizavi, la fel și apropiatul Muzeu al Satului. Ne întoarcem spre mașină admirând gardul de piatră ce-nconjoară biserica, șarpanta din draniță de pe deasupra acestuia, ferestrele mari, gotice, contraforții solizi de piatră din zona navei și a capătului estic al splendidului edificiu ecumenic. La întoarcere vom afla de la extraordinar de amabilul și plin de solicitudine, tânăr, preot paroh reformat Ecsedi Arpad că în forma primară biserica fusese mai mică, dezvoltându-se etapizat, și că turnul a fost ridicat abia la 1893, adică după aproape cinci secole de la punerea pietrei de temelie. Mișu G. îl apelă telefonic pe părintele Ecsedi A. care-i spuse că peste aproximativ 1 oră și 30 de minute ne va sta la dispoziție și ne va prezenta atât casa memorială cât și lăcașul bisericesc în care slujește (în plus, acesta oficiază și la biserica reformată din cartierul băimărean Valea Borcutului unde am copilărit).
O luăm spre Bușag-Merișor. Neaua de circa 35-40 cm grosime din cele două reprize ale acestei ierni capricioase, până în prezent, ierni aproape că a fost mistuită de zilele incredibil de calde (4-6 grade C diurn, -1, 0 grade C nocturn) de dupa gerul Bobotezei (-19, -20 grade C). Intrăm în Merișor, după ce traversăm Bușagul, ne abandonăm Fiat-ul și o luăm la stânga (SV-V ) pe un drum pietruit, apoi înierbat, ce duce la staulul și coliba unei stâne pustii și, nițel mai departe, spre confluența râului Lăpuș cu râul Someș. Scopul e să surprindem avifauna hrănindu-se pe malurile celor mai importante râuri din această parte a Maramureșului. Un iepure o zbughește speriat din firavul stufăriș răvășit de ploi și vânt. Apoi, la orizont, apar primele rațe sălbatice săgetând cerul binișor acaparat de nori, soarele ivindu-se uneori printre zdrențele alb-pufoase ale acestora. Peste abia zăritul curs final al Lăpușului marcat de sălcii apar turlele bisericilor din Bozânta Mare, Bozânta Mică, Arieșu de Câmp în timp ce diametral opus, peste Merișor, se conturează culmile împădurite cu foioase dintre Băița-Nistru-Cicârlău-Ilba (neregulate, albite de nea, poiana de pe Dealului cu Spini și Poiana Purcărețu). Spre E, atunci când soarele scapără mai viguros, se vede calota albă a Ignișului, negurosul platou vulcanic al Gutâiului și-n dreapta acestuia, calota varfului Mogoșa-cețos. Ieșim la circa 150 m aval de confluența celor două râuri în timp ce o briză obraznică, înghețată, ne șfichiuește mâinile, obrajii, cefele. Eșuate pe malurile Someșului, minuscule banchize sticloase de gheață. Arareori se vede câte una săltând ritmic pe deasupra valurilor Someșului. Stoluri mari de rațe sălbatice săgetează pe deasupra sălciilor, câteva zeci, sute poate, se hrănesc plutind chiar la confluență apoi, descoperindu-ne, se-nalță măcăind speriate, descriind ample volte pe deasupra luncii Someșului. Nici urmă, ca altădată, de cormorani, stârci, egrete, pescăruși. Atunci când soarele scapă printre scuturile norilor, poleiește în bronz auriuri mărunt văluritele unde ale râurilor confluate.
Suim pe malul drept al Lăpușului pentru a beneficia de o diferită perspectivă asupra zonei deosebit de pitorești apoi ne deplasăm în amontele digului protejat ingenios contra eroziunii cu o plasă de oțel *(anti viituri devastatoare). Descoperim astfel, peste râul Lăpușul aflat la final, o turmă măricică de mioare țurcane sibiene aflate-n transhumanță, păscând pe limba luncii dintre brațele celor două râuri. Ne întoarcem apoi în Merișor, la mașină, simțindu-ne destul de circumspect priviți de către un băimărean care și-a făcut pe-aici, în urmă cu doar vreo patru ani, o casă de locuit. În rest Merișorul pare deplin pustiu (făcând abstracție de câini).
O luăm spre Tăuții Măgherăuș. Parcăm în curtea dintre mai noua casă parohială, monument de arhitectură ridicat în 1950, și fosta casă parohială devenită muzeu-Casa Memorială Misztotfalusi Kis Miklos. Preotul Ecsedi Arpad, cu familia, apare curând și ne întreabă ce dorim după care face oficiile de ghid destoinic, pasionat, surprinzându-ne cu relatările privind viața și activitatea reputatului pionier tipograf transilvan școlit în Olanda secolului XVII, dându-ne pertinente relații privind felurile piese de colecție expuse după care ne conduce în splendida biserică, impresionantă din exterior dar cu totul deosebită după ce-i treci pragul. Ne surprinde armonia desăvârșită, albul de ansamblu, imaculat, degajând puritate și sacralitate, perfect armonizat tâmplăriei din lemn a băncilor, balconului corului și al orgii. Aflăm printre altele că, în funcție de numărul enoriașilor din Tăuții Măgherăuș, această biserică a fost folosită și de către credincioșii romano-catolici vremelnic, asta explicând apariția unor detalii de arhitectură (precum o absidă pentru ritualice obiecte de cult care nu sunt folosite în ritualurile liturgice reformat-calvine). Atrag atenția micul amvon, orga, balconul coriștilor, paralelele șiruri de bănci ale naosului.
Biserica a fost frumos, responsabil și cu bun gust, restaurată după 1991 (preotul Ecsedi Arpad ne spune că deja șarpanta se degradase într-atâta încât apa pluvială penetrase bolta și pereții iar apa freatică agresase prin fundația de piatră partea inferioară a zidurilor).
Mulțumindu-i preotului Ecsedi Arpad pentru expozeu și deosebita amabilitate am sperat să putem vizita la final și Muzeul Satului de peste drum de biserică insă… nu ne-am incadrat în programul acestuia și-n consecință plcăm spre casă întrebându-ne retoric cine oare știe când o să-i vină rândul?!
Zilele calde, însorite, nefirești pentru cea de-a doua decadă a lui ianuarie, au stârnit ghioceii din curtea casei mele părintești făcându-i să-și scoată la iveală alb-sfioasele căpșoare, nu prea mult însă, fiind gata să se replieze prompt la prima răzvrătire a iernii, doar mai e tare mult până la Mărțișor (dar plopii albi, tremurători, din lunca Someșului la Merișor ne răsfățaseră deja cu catifelații lor mâțișori albi-rozalii pufoși).
Lacul Firiza – valea Vălinilor – Cascada Vâltori și Cascada văii Sturului, iarna
Traseul turistic din 14 ianuarie 2015 cu D. Pascu, M. Gheție & eu
Obiectiv: Lacul Firiza, Firiza, valea Vălinilor și Cascada Vâltori, Blidari, valea Firiza, valea Sturului și cascada sa inferioară, iarna
Localizare: Maramureș, Munții Igniș, Firiza și Blidari
Itinerar: Baia Mare – Ferneziu – Firiza – Păstrăvăria Pistruia Blidari – circa 23 km (circa 25 km până la CHE3 Blidari )
Marcaj turistic: punct roșu pe valea Vălinilor (traseu marcat spre Poienile Jolob-Șeituri și Urzicii); bandă albastră în amontele văii Firiza din Blidari (duce la Piatra Bulzului)
Tip traseu: drumeție hibernală
Grad dificultate: ușor (însă dificil dacă neaua e foarte mare)
Echipament necesar: adecvat anotimpului; pe nea groasă sunt de folos bețele de trekking mai ales la accesul pe versanții troieniți spre cascade
Lungime și durată: traseul propriu-zis la cele 2 cascade circa 10 km – 4 ore. Tura completă, incluzând deplasarea din/ în Baia Mare aproximativ 5 ore
Diferență de nivel: circa 100-150 m
Recomandări: harta Zona turistică Baia Mare – Tăuții Măgherăuș din seria Gutinul turistic 2005
Avertismente: atenție în zona cascadelor, mai ales iarna când rocile vulcanice din albie sunt ascunse sub nea, există risc de accidentare; valea Sturului- habitat de urși
Căi de acces: din Ferneziu prin Firiza și Blidari pe la CHE 3 Blidari, Cariera Stur și-n continuare pe drumul auto-forestier ce duce spre CHE2 și CHE1 Blidari, respectiv Poiana lui Dumitru
Mijloace de locomoție: autobuze Baia Mare – Blidari; autoturism personal
Sugestii de cazare: pensiuni din Firiza-Blidari-Baia Mare
-4 grade C la ora 10, soare, cer albastru oțel. Plecăm la ora 10 spre Ferneziu admirând chiciuros-argintiul Igniș-abruptul său S-SV. Continuăm prin Lunci spre Barajul Firiza-acesta se vede în dreapta, în zona Cabanei Firiza. Admirăm apoi, printre arboretul tânăr, Lacul Firiza înghețat, nins, imaculat, nesfârșit, iar deasupra lui Igniș Vest cu Turnul lui Pintea – stâncos. Oprim în dreptul Pensiunii Căprioara ca să ne deplasăm pe jos spre coada Lacului Firiza, acolo unde valea Firiza dispare repede sub calota de gheață. Admirăm spre aval lacul albit de neaua depusă peste gheața groasă, zona gurii văii Vidra, vârful Hija la S, un restrâns păpuriș la N, urme de vulpi, mistreți și vidre apoi o luăm înapoi, traversăm drumul și pornim în amontele modestei văi a Vălinilor.
Apare repede marcajul turistic punct roșu aferent traseului spre Poianile Jolob – Șeituri – Urzici – vârful Bagneu – Frăsineasa sau spre vârful Ulmoasa. Splendide căsuțele de vacanță, șoprurile tradiționale pentru fân, grajdurile din bârne de lemn. Un localnic își scoate cu sania trasă de un cal semigreu bălegarul de grajd, ducându-l spre fânețele din poienile troienite. În rest nici țipenie. Mai apoi, dincolo de puntea (bârna) de peste valea Vălinilor, la trifurcarea drumului, apare un ștraf și o stivă de meteri de fag crăpați dar și câțiva bușteni groși de fag care-și așteaptă debitarea pentru lemne de foc.
O luăm la stânga, în amontele și mai modestei de-acum văi a Vălinilor, pe lângă gardul unei proprietăți private cu loc de picnic. În dreapta e o poiană cu perspectivă spre o alta înaltă (NE) în care se află o solitară, pitorească, gospodărie muntenească (pe traseul către Poiana Șeituri). Câteva mici avalanșe prăvălite după ultima ninsoare de pe versant blochează poteca spre Cascada Vâltori. Uneori ne afundăm până la cojones în neaua groasă de mai bine de un metru, asumându-ne riscurile turistului hibernal!
Cascada e aproape integral captivă-n cuirasa groasă de gheață. În afara urmelor unui mistreț mare care a scurmat după larve și rădăcini nu vedem nicio altă urmă în zonă. Pe un arbore e marcată cu roșu Bs III/229. Ne întoarcem spre Pensiunea Căprioara în timp ce soarele suit la orizont începe a lumina feeric valea Vălinilor.
Ne îmbarcăm pentru a continua prin Firiza spre Blidari. In passing, cu coada ochiului, admirăm (ca de fiecare dată când ne aflăm în Firiza) casele tradiționale tot mai rarel rupte parcă din cărțile cu povești ale copilăriei, cu prispe înguste susținute de stâlpi de stejar și pereții spoiți vernil, albastru celest, ultramarin, pe deasupra imprimate cu florale motive cu ruloul de cauciuc modelat-un străvechi precursor al trafaletului de azi. Urmează la fel de pitorești, din fericire ceva mai numeroase, gospodării și case de basm din Blidari.
Parcăm la Păstrăvăria Pistruia și cu rucsaci ușori (cu ceai, cacao fierbinte, ceva haine uscate și calde și aparate foto) și bețe de trekking pornim în amontele văii Firzia spre obârșia acesteia (formată din confluarea văii Sturului cu valea Blidariului) în dreptul CHE3 Blidari. Până acolo admirăm arhitectura muntească tradițională, impresionanta citadelă eruptivă (andezitică) a Pietrei Bulzului, mai apoi stâncăria colosală a Piciorului Strâmbei și-n zona SV a acesteia, cuibul de vulturi al Pietrei Lupului. Un izvor potabil cu ciurgău apare la stânga drumului. Imediat mai sus remarcăm (în vecinătatea CHE 3 Blidari) recent amenajata stație de tratare a apei de către VITAL S.A. Baia Mare (investiție de peste 490 milioane lei din care marea majoritate alocate din fonduri UE). Vizavi, pe finalul văii Blidariului, cascada omonimă e prinsă în gheață iar drumul forestier e troienit. Continuăm în amontele văii Sturului. Curând, în stânga drumului, rambleul stâncos negricios e acoperit cu o draperie de sloi mari de gheață înaltă de 2-3 m, lungă (discontinuu) de 5-8 m. Mai sus e fostul Izvor al Tămăduirii, rebotezat în 2011, după reamenajare – Izvorul a la Tavi. Splendide insulele molizilor drapați cu nea pulver sclipind feeric în soarele amiezei. În dreapta, peste văii Sturului, rămâne Piatra Caprei (piroclastică), cu sloiuri spectaculoase pe buza superioară, mai apoi Cariera Stur (de unde se extrag plăci de andezite folosite la pavaje, ornamentații de fațade etc.).
Urmează confluența văii Călămari cu valea Sturului (reper conducta de apă pentru CHE3 Blidari cu diametrul de circa 800-1000 mm din stânga drumului forestier ce contiunuă spre Poiana lui Dumitru). Mai apoi, aproape de confluența vpăii Rostoșa cu valea Sturului, la bifurcația drumului (ce o ia la stânga-n sus spre Poiana Roasa și vârful Rotunda) un stâlp cu săgeată indică spre înainte 8 km până în Poiana lui Dumitru (în amontele văii Sturului). De la confluența văii Rostoșa cu valea Sturului până la Cascada inferioară a văii Sturului nu sunt mai mult de vreo 250-300 m. Drumul forestier suie ușor iar valea e-n dreapta și la un moment dat se aude vuietul apei căzând de la circa 5-6 m înălțime, pe un prag piroclastic, în marmita circulară cu diametrul de vreo 8-10 m, afundă probabil de peste 1 m. Nici vara nu e ușor de parcurs pasajul de circa 60-70 m din drumul forestier până la cascadă (din cauza bolovanilor numeroși, hățișului murilor, arborilor tineri și arbuștilor) dar iarna, pe o nea groasă de 70-80 cm, traversând inițial taluzul înalt, înghețat tun, de nea degajată de buldozere, nu e defel ușor. Efortul e răsplătit însă cu prisosință de spectacolul gheții, stâncăriei captivă-n ghețurile perlate și nu în ultimul rând al pădurii brodat-dantelate de neaua imaculată. După repriza foto și dregerea setei cu ceai de mentă camforată plus câte o ceașcă de cacao fierbinte cu miere de albine o luăm înapoi, de această dată soarele (grăbindu-se să apună devreme) străluminând și astfel animând peisajul dintr-o diferită perspectivă.
Trebuie menționat că de la Cascada inferioară a văii Sturului, în amonte, continuând circa 1,5 km pe drumul forestier și lăsând la stânga jos CHE 2 Blidari, apropiindu-ne de CHE 1 Blidari, la poalele pereților și turnurilor Pietrei Holmului (holló = corb în limba maghiară) se află Cascada superioară a văii Sturului înaltă de 8-10 m, dificil accesibilă în orice sezon, malul geografic stâng, de la drum, fiind extrem de povârnit, stâncos-accidentat și fără de prize. Deoarece am admirat acea cascadă în toate anotimpurile, de această dată renunțăm s-o mai abordăm.
După 5-5 ore și 30 de minute de la debut ajungem la casele noastre, temperatura suind peste zi în oraș până la 4 grade C (boierie curată după cele -19 grade C din ziua de Bobotează.
Din Baia Sprie la Lacul Albastru și pe Valea Borcutului, iarna
Traseul turistic din 7 ianuarie 2015, de Sfântul Ion Botezătorul – cu D. Pascu, M.Gheție și eu
Obiectiv: orașul Baia Sprie, biserica romano-catolică ridicată la 1858, Fântâna lui Stoll – din partea a doua a secolului XIX – ridicată de un fost primar al orașului, Lacul Albastru iarna, Filonul Principal (Crăpătura Zorilor) – zona mijlocie-inferioară de la V de lac, filonul Vâna Boului și Mina Boului, vestigiile zidurilor din piatră ale Puțului Francisk cu retur în Baia Sprie în avalul Văii Borcutului
Localizare: Maramureș, Baia Sprie, Munții Igniș SE
Itinerar: Baia Mare – Baia Sprie – circa 12-13 km
Marcaj turistic: punct roșu (și cruce roșie) la urcarea din centru pe strada Avram Iancu la Lacul Albastru; punct galben de pe Valea Borcutului pe str. Bocsor Wolf la retur; panouri info la Lacul Albastru și în zona mijlocie a Filonului Principal; săgeți indicatoare și panouri info pe Valea Borcutului
Tip traseu: drumeție hibernală în circuit
Grad dificultate: iarna ușor spre mediu, în funcție de grosimea, starea zăpezii și gradul de îngheț al versanților
Echipament necesar: adecvat anotimpului; neapărat bocanci aderenți și bețe de trekking- la coborârea pe malul sudic al Filonului Principal poteca e abruptă și stâncoasă și dacă e și înghețată riscul derapării și al accidentării e unul major
Lungime și durată: circuitul la Lacul Albastru și retur 2-2 ore și 30 de minute – aproximativ 4-5 km; total drumeție, incluzând vizitarea bisericii și deplasarea din/ în Baia Mare- 3 ore si 30 de minute – 4 ore
Diferență de nivel: 200-250 m
Recomandări: harta zona turistică Baia Sprie-Șișești-Baia Mare vest din seria Gutinul turistic 2005
Avertismente: nu vă apropiați prea mult, indiferent de anotimp, de Filonul Principal- risc de derapare și cădere mortală în hău; nu intrați în galeriile miniere multiseculare, există un risc real de surpare al acestora sau de prăbușire în puțuri ori galerii aflate pe orizonturi inferioare
Căi de acces: din centrul orașului Baia Sprie pe strada Avram Iancu sau Bocsor Wolf; există și alte variante, a) din Microraion Vest pe Valea Borcutului, b) pe la Calvaria sau/ și c) dinspre pârârul Tulbure – Exploatarea Minieră Baia Sprie ori d) din Chiuzbaia prin Șaua Poca-Valea Borcutului
Mijloace de locomoție: autobuzul interurban Baia Mare-Baia Sprie; autoturism personal
Sugestii de cazare: pensiuni din Baia Sprie sau Baia Mare; hoteluri; Cabana Mogoșa sau Stațiunea Turistică Șuior
-17 grade C dimineata la ora 5. -19 grade C la ora 8. -16 grade C la ora 10 când plecăm spre Baia Sprie. Parcăm în spatele bisericii romano-catolice. După ce vizităm exteriorul impresionantei biserici cu cruci gemene trase-n foițe de aur pe creștetul turlelor încercăm să intrăm dar… ajungem doar până la grilajul metalic de protecție antiefracție al naosului. Suficient (deocamdată) pentru a admira splendida arhitectură în stil renaissance, statuile din abside, ferestrele luminoase, bolțile pictate cu scene biblice și bogatele candelabre, frumosul altar dar mai întâi de toate înaltele coloane ce susțin arcurile bolții. La ieșire, în scuarul din zona V a bisericii, admirăm o lucrare monumentală ridicată la aniversarea a 150 de ani ai sfântului lăcaș apoi, în zona S, vestita Fântână a lui Stoll- bronz-aurie.
Pornim spre strada Avam Iancu (pavată acum acoperită cu nea tasată) urmărind marcajul punct roșu ce suie spre Lacul Abastru, trecem pe lângă câteva case apoi deviem la stânga și continuăm pe o potecă din spatele unei case bătrâne din chirpici. Vedem în dreapta sus, pe un deal cu livadă scăpătată, Capela Calvaria, ieșind la liziera gorunetului marcată de siluetele uriașe, multiseculare, ale câtorva castani comestibili. De acolo se deschide spre S panorama vetrei orașului Baia Sprie fost minier (atestat documentar de pe la 1329).
Poteca este neumblată și acoperită de o nea pulver groasă de circa 20-25 cm. Soare. Senin nemărginit. Ger. Ca norocul nicio adiere de vânt. În nea urme proaspete dar și mai vechi de vulpi, iepuri și mai apoi de mistreți. Gorunetul este relativ tânăr. Mai apoi, la stânga fostului drum de car, pâlcuri de pini silvatici. Trunchiurile ruginii ale unora sunt murluite cu nămol și strașnic frecate de mistreți cu scopul deparazitării (perii lor negri și aspri fiind lăsați drept martori printre solzii pinilor sau lipiți de șiroirile alb-albăstrii de parfumată rășină cu miresme de smirnă și tămâie). Înaintea ultimului urcuș prin șleaul afund și abrupt lăsăm în dreapta potecii izvorul (cu apa infiltrată spre S din Lacul Albastru).
După 45 de minute -1 oră de la plecare poposim la Lacul Albastru (zona S) – aproape circular, înghețat bocnă și nins. De la platforma lacului, spre SV, coboară o potecă largă/ șleau de car marcată cu cruce galbenă spre oraș. Spre E, trece pe lângă o platformă cu bănci și mese din bârne groase de molid, e drumul/ poteca largă marcată cu cruce albastră și cruce roșie ce duce pe la poalele S-SE ale Dealului Minei-Mons Medius – spre defuncta Exploatare Minieră Baia Sprie și pârâul Tulbure (de acolo în DN 18 Baia Sprie-Pasul Gutâi-Sighetu Marmației).
Facem un scurt popas, ne savurăm ceaiul fierbinte de mentă camforată dres cu miere de albine și un grapefruit apoi continuăm spre V-NV pe un drum/ potecă (de sub fostul puț) ce duce pe malul stâng al Filonului Principal (Crăpătura Zorilor). După ce prospectăm prudenți fostul abataj filonian de suprafață, galeriile adiacente de pe diferite orizonturi, rocile vulcanice decrepite brun-ruginii-negricioase – după ce au fost periodic încinse (în perioada medievală) cu focuri strașnice din lemne și apoi brusc răcite cu apă amestecată cu oțet (procedeu având scopul dezagregării și eliberării astfel a minereurilor aurifere și argintifere), după panoramarea spre Baia Sprie- zona de la SV-V de centru și spre versanții cu poieni, arborete de castani comestibili, fânețe și mici vii ale Dealului Roșu, coborâm cu maximă prudență pe potecuța troienită, abruptă și accidentată, având în dreapta hăul alungit hidos al Filonului Principal, mai apoi filonul mai scurt Vâna Boului.
Ieșim deasupra unor gospodării de pe malul modestei Văi a Borcutului *(din Baia Sprie), la circa 250-300 m în aval de izvorul cu borviz carbogazos-sulfuros-feruginos. Peste drum și vale vedem zidurile din piatră ale Puțului Francisk aducând unui donjon medieval. O luăm pe drum, cu Valea Borcutului prinsă-n gheață în dreapta. După o vreme la stânga sus se vede o parte din zona mijlocie, apoi și cea superioară, a abatajului Filonului Principal și Dealul Minei – Mons Medius. Pâlcurile de molizi și pini din zona S-SV a Lacului Albastru și versantul nud, abrupt, ca o haldă, de la N de lac se văd din oraș nițel mai târziu. Urmărim strada spre S apoi SE-E, trecem pe lângă o veche Școală de Artă, având ca reper marcajul turistic punct galben și mai ales semețele turle ale bisericii reformate și ale bisericii romano-catolice, la final str. Bocsor Wolf ne scoate la scuarul cu intrările în biserica reformată, respectiv în cea romano-catolică. Trecem pe lângă Fântâna lui Stoll după care ne îmbarcăm și plecăm spre Baia Mare. Gerul a mai slăbit, soarele strălucește orbitor iar termometrul indică doar -9 grade C. Pentru la noapte sunt prognozate -17 grade C după care gerul Bobotezei (absent de câteva ierni încoace) își va lua rămas bun (sperăm… terifiați de gândul la facturile realmente horror emise de către eOn Gaz).
Pentru a nu risca deraparea și acidentarea (mai ales dacă în echipă sunt antrenați și copii/ adolescenți și persoane fără experiență montană) este recomandabil ca de la Lacul Albastru să se coboare în oraș ori pe traseul de la urcare, sau pe poteca marcată cu cruce galbenă, opțional pe cea marcată cu cruce albastră și cruce roșie (pe la Exploatarea Miniera Baia Sprie sau pe lângă Capela Calvaria).
Dacă se dorește un circuit mai lung/solicitant, de la Lacul Albastru se poate sui spre NV-N-NE pe vârful Mons Medius cu retur a) pe Valea Borcutului, b) prin Șaua Poca-valea Chiuzbăii sau, c) dificil dar spectaculos, cu panorame spre Igniș-Măgura și valea Chiuzbăii-Șaua Iezuri-platoul vulcanic Gutâi-vârful Mogoșa-vârful Ascuțit (Ciontolan) și zona E a Băii Sprii, peste terasele fostei exploatări de minereuri neferoase în carieră, la final prin niște șleauri abrupte și foarte accidentate/ periculoase iarna după ce neaua ascunde rocile împușcate-dislocate cu buldo-excavatoarele cu aspect grohotos.
