Reportaje
Pe Prisnelu Văraiului și Prisnelu Vălișoarei la înflorirea irișilor timpurii
Ruta 18 din 10 aprile 2014 cu familia Kelemen, M. Gheție & eu
Secetă prelungită, devans de 2-3 săptămâni a primăverii. Merii, perii și porumbarii au inflorit înaintea Floriilor 2014 (13 aprilie). O ploaie rece in 9 aprilie urmată de coborârea temperaturilor nocturne la 2-3 grade C. Cer tenebros joi dimineața dar spectaculos, 4 grade C la ora 8. Temperatura suie la 7 grade C la ora 10 când ne întâlnim și pornim, via Cătălina – Berchez spre Șomcuta Mare – Buciumi – Vărai. Cărioarele pasc între Cătălina și Săcălășeni în pajiștea cu fânață din dreapta șoselei. Alte 3 după Săcălășeni spre Remetea Chioarului, tot în dreapta șoselei, protejate de câteva sălcii înfrunzite. Prin anii 1960-1970 de 1 Mai abia înfrunzeau mestecenii pe care mulți îi arborau pe la porți înaintea Zilei Internaționale a Muncii. Acum înfruzește grabnic codrul de fag, carpen, goruni.
Ieșim din șoseaua spre Dej – Cluj Napoca, suind ușor spre Vărai (5 km) pe asfaltul îngust. Văraiul pare la înfloritul livezilor o oază sau Paradisul însușii. Parchez sub biserica de lemn, monument istoric, în fața Căminului Cultural, în intersecția cu o troiță dedicată eroilor locurilor. De aici începe tura în amontele Văi Caselor spre șaua Gura Văi Rea și-n continuare spre Vălișoara. Soare, nori fotogenici, 10-12 grade C, proaspăt, superb. Dincolo de horincie ulița pietruită ce suie pe direcția Prisnelului Văraiului la Gura Văi Rea pare ninsă de miile de petale albe de pruni iar cireșii, perii abia înfloriți, merii mai mult îmbobociți și mai frivoli cu petalele lor alb-roz-sângerii par frivoli oarecum. La porți vedem gutui japonezi sângerii și în livezi pasc ciopoare de oi cu miei, cocoși pintenogi, găini rustice, robuste, mâțe leneșe prin curți. La ferestrele caselor gospodine, curățindu-le cu înverșunare înaintea Floriilor și-a Paștilor. Fânațe invadate de mii de părăluțe alb-roz ori floare broștească, păpădii și traista ciobanului iar la poalele gardurilor vii întinse plase de saschiz (priboi – Vinca minor) stelar-albastru dar și spontane, mari, insule de spânz – Helleborus purpurascens în faza de fructificare deja. De pe uliță, privind spre E-NE, ne atrage privirile Cornul Pleșii – 639 m altitudine. De fapt acesta va fi ca o santinelă mereu protejându-ne în dreapta până ce vom trece de șaua Gura Văi Rea. Extraordinară ritmica și cromatica fânațelor, holdelor cu grâu, cartofi, trifoi combinată cu asimetricele haturi, văiugi, viroage invadate de porumbari, cireși și peri sălbatici alb-imaculați acum. Ca o cifozată coloană vertebrală e Valea Caselor pe parcursul căreia firul de apă dispare subteran, în casrturile active, pentru a reapărea de două ori sub forma unor izbucuri. Nici Peștera Vărai nu e departe dar… încă nu a fost să fie să ajung la ea deși în zonă am fost sigur de foarte numeroase ori și în toate anotimpurile.
Rari țărani în câmp, la plantat cartofi, alții la iertuit obraznicele huciuri invadându-le nesfârșitele livezi dominate de pruni. Niciun căprior, vulpe, iepure *(firesc, braconajul la ceas de seară cu jipanu dotat cu proiectoare le-a venit de hac; pe alocuri, la locurile de pândă, rămân drept ciudate urme chiștoacele țigaretelor americane fine, mârlănește deversate din scrumiera SUV-ului în pajiște). În zonele deschise adie o briză rece iar norii se grupează, dispersează, lăsând soarele ori obstruându-l efemer.
După un ceas suntem în șaua Gura Văi Rea – apar puține fosile rare de lamelibranhiate. Coborâm, traversând Pădurea Școlii. În tufe țepoase din dreapta, pe grohote calcaroase expuse SV, vedem frunzele săbiuțelor de iriși, fără boboci, un pâlc de lăcrămioare și apoi din ce în ce mai multă leurdă – Allium ursini, pe alocuri deja înflorită. În dreapta sus și treptat în urmă apare Prisnelu Văraiului cu abruptul stâncos, calcaros eocen, bej-ruginiu – până acolo huci impenetrabil. La stânga acestuia șaua – Tămâiță – spre Prisnelu Vălișoarei (pe acolo ne vom întoarce). În față, spre V, apar biserica și câteva case din Vălișoara înnecate în marea alb-verde a clasicelor livezi. Și aici perii, merii și cireșii sălbatici aduc unor imense buchete de mirese.
Decidem să nu continuăm spre Vălișoara (SJ), o tăiem oblic ascendent prin livezi, alunecări de teren, vechi vetre de case, huciuri, plase de tufe de muri spre Prisnelu Vălișoarei (piciorul SV). Pe parcurs admirăm varietăți de lapte câinesc – Euphorbia sp., toporași, multe mușuroaie mari cu furnici, fragi sălbatici înfloriți, spânz.
După 2 ore de la start ajungem la poteca îngust-abruptă ce suie din Vălișoara pe platoul Prisnelului Vălișoarei, la borna topo de beton amplasată pe locul unui fost tur de observație și apărare roman, pe un picior SV.
Țin legătura telefonic cu profesorul A. Medve din Năpradea care, abia cu 2 zile-n urmă, alături de un grup de gimnaziști din Năpradea, a descoperit sub brâul grohotos calcaros eocen SV-V al Prisnelului Vălișoarei un grup de Iris pumila albaștri liliachii și unul bej gălbui, brumați din păcate – acesta e de fapt obiectivul nostru botanico-turistic esențial. Ne deplasăm spre N aproximativ 150-200 m și la circa 50-75 m SV-V de grohotele și pereții intens tectonizați, friabili, instabili, căutăm poteci pastorale ori de sălbăticiuni prin tufele agresiv-țepoase dense, acaparând îndeosebi vâlcelele, unul cu izvor și firicel de pârâiaș orientat în final spre Fericea – râul Someș. Pe o terasă accidentată, cu vreo duzină de bolovani calcaroși mari și grohote-mprăștiate în pajiștea aridă descoperim colonia de Iris pumila, niciodată întâlnită aici anterior de către noi. Au trecut 2 ore și 30 de minute de la plecare iar abruptul calcaros înălțat fotogenic spre E ne protejează de curenții reci. Panoramăm spre Platoul Carstic Cozla, Fericea, codrii de foioase din zona Năpradea – Cheud – Dealul Mare, Prisaca, Munții Țicăului. Le vom admira mai bine după popas, atunci când vom sui la borna Prisnelului Vălișoarei atacând ascendent-oblic, în final direct, cuesta nordică, abruptă, alunecoasă a acestuia (după ce eu am suit direct pe limba de grohote dur-instabile-riscante a țancurilor V-NV ale acestuia sperând să mai găsesc exemplare de iriși pe taluzul grohotos însorit). Suim cuesta expusă N, folosind la maxim bețele de trekking dar și fagii și păduceii fixați printre blocurile calcaroase alunecoase de la umeda iarbă și mai ales mușchi, admirăm întârziate Primula vulgaris, Hepatica nobilis alături de Hepatica transilvanica, Helleborus purpurascens dar și galben-solare flori zvelte de Doronicum carpaticum părând delicat-miniaturale flori ale soarelui, exuberante și numeroase pâlcuri verzi-gălbui-aurii turgescente de Euphorbia sp. – acestea acaparează apoi lizierele și zonele arid-însorite.
După 3 ore suntem pe Prisnelu Vălișoarei (661 m altitudine), de aici panoramând și spre Stanii Clițului, Lozna, Valea Loznei și Valea Leșului, Mesș, Vlădeasa, Țibleș, Igniș, Mogoșa, Pietroasa. Minunată e primăvara, la N, enclava Fericei și la V Năpradea – meandrele Someșului și dincolo de ele vatra Someș Odorheiului. Un eleșteu se oglindește-n soarele dupa-amiezii la SE de Vălișoara, în dreapta Văi Rea iar Purcărețu abia-și scoate la iveală din livezi câteva gospodării. Aici apare mâzgălitura bandă albastră orientată spre E-NE, trecând prin Tămâiță, suind pe Prisnelu Văraiului, coborând (foarte rar, dificil urmăribili, la Gura Stânii și de-acolo spre SE, pe Valea Caselor, în Vărai).
De acum intrâm în limba estică a platoului Prisnelului Vălișoarei, recent degajat de tufele de arbuști spinoși. O căprioară o taie subit peste culme, coborând vijelios cuesta accidentată, dispărând spre rupturile argiloase ale Fericei. Aici apar sute, mii, de iriși – de fapt săbiuțele frunzelor cu talia de până la 40-45 cm-deocamdată fără boboci și flori, urmând să înflorească probabil în prima jumătate a lunii mai. Pe versantul N calcaros-grohotos, fertil datorită frunzișului putrezit an de an, apar holde de leurdă și între frunzele lor verzi turgescente, crude, zvelte inflorescențe de lopățea sau bănuții lui Iuda - Lunaria rediviva, roz-liliachii suav parfumate. Traversăm șaua Tămâița suind printre porumbari scunzi înfloriți, peri sălbatici și mii de iriși-frunze, poposind pe Prisnelu Văraiului (631 m altitudine). De acolo o ținem pe versantul cu arbuști (odinioară curățați de cei de la IELIP Maramureș) invazivi, și ajungem în Gura Stânii, la poteca pastorală ce coboară spre NV în Fericea, căutând puțin spre N zona de alunecări de teren cu spectaculoase aflorimente de calcare eocene dar mai ales detritus litoral format din mii și mii de exoschelete de scoici, melci marini fosili, cimentați.
S-a făcut ora 15 și de la plecare au trecut 4 ore și 30 de minute. După ce ne extaziem în fața acestor vestigii ale lumii marine preistorice o luăm spre S, către Valea Caselor, printre culturi, prindem un drum de car, intrăm apoi în cel pe care am suit din Vărai, intersectându-l în apropierea răstignirii, pe parcurs luăm relații de la amabilii săteni privin peștera Vărai și izbucurile Văi Caselor. După ce ne încântă găinile, cocoșii făloși, o rață leșească, turla bisericii din Vărai, grădinițle de flori cu zambile dar și asparagus, la ora 16,20, adică la aproape 6 ore de la debut, ne îmbarcăm plecând spre Baia Mare prin Șomcuta Mare. Surpriză, contrar prognozei Meteoblue, după Satulung spre Lăpușel, o ploiță umezește nițel asfaltul și peisajul avid de apă.
O întrebare nu ne dă însă pace – cum vor fi arătând Prisnelu Vălișoarei și Prisnelu Văraiului prin 10-15 mai, la înflorirea miilor de iriși din subspecia deocamdată enigmatică?
Alte trasee si atractii turistice:
Creasta Cocoșului: Primăvara la Peștera Pintii, vârful Secătura, Laba de Iepure, Creasta Cocoșului și Tăurile Chendroaie
Ruta 20 din 21 aprilie 2014; A doua zi de Paști – cu Max Moroianu, Iuliana & eu
Plec din Baia Mare la 8 dimineața având stabilită întâlnirea cu Max & Iuliana (care făcuseră Paștele în Breb) pentru ora 9,30. Nicio grabă. Admir o veveriță zbughind-o peste șosea, florile de pe rambleul DN 18, totemurile dăltuite-n trunchiuri vânjoase, amplasate pe marginea șoselei și la vechea păstrăvărie, Piatra Ecoului, Biserica Vlaicului, perspectivele spre cabana, lacul și vârful Mogoșa. Ajung mult prea devreme așa că trec de Pasul Gutâi suind la stânga pe un con abrupt de dejecții aluvionare spre Peștera Pintii, trec pe lângă portalul scund al unei mici grote aflată pe un plan inferior NE. De fraier nu mi-am luat bețele de trekking, lăsându-le în portbagaj. Să-mi fie învățătură de minte! Noroc cu bocancii cu talpa Vibram profilat-aderentă, altfel… Două mici placaje mâzgălite infantil cu albastru menționează Peștera lui Pintea și Izvorul lui Pintea (Haiducu) doar că știam de vreo 5 decenii că izvorul fusese în dreapta șoselei ce coboară din Pasul Gutâi spre Maramureșu Istoric acompaniid Râușoru și mai apoi, din fostul Crăcești, râu Mara. Admir soarele strălucind deasupra Măgurii și Secăturii, Creasta Cocoșului în umbră, întorc în Pasul Gutâi și imediat apar ortacii tineri bucureșteano-timișoreni. Cu Max făcusem în 2008 – 2 ture serioase în Defileul Lăpușului și alte 2, a câte 25 km fiecare, în Cheile Nerei 2010.
Max scoate o hartă a Gutâiului, nouă și cu crase omisiuni, studiem comparativ panoul cu hartă din marginea parcării și la 9,45, în soare cu cer călătorit de albi-bucălați nori plecăm spre Pârtia Doctorilor – Poiana Boului și Creasta Cocoșului dar… mai neortodox, optăm pentru varianta via vârful Secătura – Laba de Iepure, în final coborând la Tinovul Tăurile Chendroaiei. Traseul e încântător și pentru mine care l-am făcut în toate anotimpurile și de n+1 ori darmite pentru Max & Iuliana aflați aici în premieră. Făgetul abia-nverzește, mestecenii sunt mai frivoli decât oricând, splendidă poteca largă, ritmată de matinalele umbre ale fagilor. Minunată e priveliștea la descinderea în Poiana Boului, zona SV, în dreapta văiugii și Drumului Măriuții, spre Mogoșa, defunctele cariere de neferoase ale E.M. Șuior, unele albastru-verzui-coclite precum statuile turnate-n bronz. Apar Secătura și, în umbră, Creasta Cocoșului. Nici țipenie de turist. Primii apar după ce depășim borna austro-ungară 1802-3 de lângă Drumul Măriuții apoi captarea tehnologică a unui pârâu de sub Secătura SV pentru E.M. Șuior, în timp ce două căprioare ne taie calea după care suim pe un drum înierbat de TAF lăsând la dreapta o turbărie circulară apoi succesive nivații, cu ochi de apă după iernile bogate-n nea, seci acum. Apar ultimele buchete de lușcuțe înflorite – Leucojum vernum – dar și urmele dezastruosului incediu iscat de ciobani sau/și picnicari în preajma Adormirii Maicii Domnului (15 august) 2012. Mai întâi lăstărișul de fag secerat de silvici, jandarmi și pompieri pentru a limita extinderea vâlvătăilor, mai apoi brazda lată de sol pietros împinsă cu lama TAF-ului creând un culoar de siguranță, în final abruptul SV-S stâncos al Secăturii, până în vara 2012 verde din pricina afinișului, ienupărișului, molizilor tineri, azi apocaliptic, ca după o vulcanic-dezastruoasă erupție vulcanică.
Atacăm prin lăstărișul de fag și fagii maturi nearși poteca pastorală ce suie spre Secătura trecem pe lângă un bord/grotă-refugiu pastoral pe vreme rea. Imediat poteca de odinioară dispare, fiind probabil distrusă cu sape, târnăcoape cu ocazia incendiului. Nicio problemă, cunosc ca-n palmă traseul și suim prin cenușă, printre schelete de ienuperi incinerate, spre vârful Secătura. Odinioară urcușul de aici răvășea simțurile prin aromele eterate de rășină de ienuperi, acum… colbul înnecăcios dislocat de bocanci e-nălțat în fuioare de briză.
Stâncăriile sur-argintii, lave andezitice, sunt nude. Impresionează martorii de eroziune, unul aducând capului unui turcaleț înfășurat într-un bogat turban. Perspectivele se lărgesc spre Mogoșa, Cavnic, Poiana Mlejnița, Jgheabu Mic, Jgheabu Mare, vârful Hija, Rotunda, pârtiile de schi din zona Cavnic Roata, Șatra Pintii, Hudin, Țibleș, Gutâiu Mic (Trei Apostoli) și Gutâiu Doamnei. Ciudat oarecum, în solul ars de dogoarea năprasnică a rășinii ienuperilor, cu aspect de teracota pe alocuri, alteori sur ori negru antracit, apar urmele unui cerb traversând spre platoul vulcanic Gutâi – șaua Secătura - Gutâiu Doamnei. Dispariția ienupărișului și a molidișului oferă largi perspective cervidelor, face imposibile ambuscadele lupilor și-ale urșilor dar… lipsește pajiștea, hrana. Mușchii galbeni-aurii apar ca neregulate, întinse, insule pe creștetul Secăturii în zonele expuse N, deasupra Labei de Iepure și-apoi spre Creasta Cocoșului și Gutâiu Doamnei. Există, din fericire, mici insule cu graminee și ienuperi neafectate de incendiu. Cocoșeii (Călugări sau Măseaua ciutei – Erythronium dens canis) înfloresc din solul acoperit de cioate și cenușă. Mai rare sunt Florile Paștelui (Anemone nemorosa) și Brândușele de primăvară (Crocus vernus).
Secatura zona SV-S dupa incendiul devastator
De pe Secătura (pe care ajungem la circa 3 ore de la debutul traseului) se vede în zona vârful Rotunzilor-Săpâncioare fumul uriaș al unui mare incendiu. Alt incediu va apărea la NE de barajul Runcu Tătaru spre după-amiază. Admirăm perspectivele spre Baia Sprie – Mons Medius, iezul de decantare de la Tăuții de Sus, Baia Mare, Ignișul, Poiana Soarelui & Stațiunea Turistică Izvoare, Pietroasa-Țiganu, Pleșca, salba satelor Văi Marei, de la Mara, Desești, Hărnicești spre Sat Șugatag-Giulești… Deviem pe deasupra Labei de Iepure după care tăiem spre NE șaua Secătura – Gutâiu Doamnei îndreptându-ne prin ienupărișul mistuit de foc, mai apoi prin teribil redusa mare de ienuperi, și după 4 ore ajungem pe platoul Creasta Cocoșului.
Sunt nespus de mulți turiști ajunși, unii suiți pe Creasta Cocoșului, mulți picnicărind, alții abia sosind pe poteca SV, pe la cele două izvoare – locul tragicului accident mortal produs de o avalanșă soldată cu 3 victime.
Tinovul Taurile Chendroaiei si Creasta Cocosului
Facem popasul lângă stâncăriile cu marcaje turistice apoi coborâm poteca abrupt-bolovănoasă, mai apoi culmea cu molidiș în dreapta și un ascuns observator pentru avifaună, poposind în final pe Tinovul Tăurile Chendroaiei (platforma V). De-acolo făcem un circuit al inegalelor tăuri, permanent având ca fundal și extraordinar reper Creasta Cocoșului. E cald, a trecut și briza răcoroasă iar în pajiștea uscată mișună șopârlele. Nu vedem nicio viperă comună ori melanică deși vremea le e prielnică iar zona constituie un ideal habitat pentru ele. Încă insectivora Roua cerului (Drosera rotundifolia) nu a apărut pe Mușchiul de turbă - Sphagnum sp. Înfloresc însă Răchițelele și Barba moșului sau Bumbăcărița – Eriophorum sp.- cu pămătufuri albe. Pornim înapoi pe la V-SV de Creasta Cocoșului - Masa Domnilor, Sărita Izvorului Alb și a Secăturii spre Pasul Gutâi, întâlnim turiști venind ori întorcându-se și ei iar într-o baltă puțin afundă dăm cu privirile peste ponta unor tritoni ori batracieni aducând unor funii bej-maronii în care se văd punctiform-negrele ouă. După 16 km și ceva mai bine de 7 ore încheiem circuitul, luându-ne bun rămas, ortacii luând-o spre Breb, eu valsând pe curbele-n ac de păr ale neasemuit de frumosului Gutâi. În Baia Mare e soare, 19 grade C la ora 18, inundații în OT și TR, secetă din toamna 2013 în Maramureș.
Alte trasee si atractii turistice:
Fisculaş (Şurdeşti): Pe Bulbucul Mic și Mare, la Piatra Roșie, Peștera lui Pintea Viteazul şi cascadele din canionul văii Secăturii
Ruta 8 din 8 februarie 2014 cu N. & N. Fănățan, R. Borșa, Brena şi eu
Iarnă de Făurar… vine vorba. Temperatura 6 C, cer acoperit, minime șanse de ploaie. Ne întâlnim și plecăm spre Șurdești la 9,30 dimineţa. 25 km – asfalt, circulație redusă. Revederea la nicio săptîmână a intrării SV în Cheile Dănești, pe valea Izvorul Bulzului, Mândra Vedere, Mogoșa, Arșița…
Vizităm în Șurdești Bulbucul Mic, suind pe treptele de beton cu balustradă inox la cruce. La retur admirăm frumoasele ciopoare de găini și cocoși bățoși, ușile șurilor, casa verde-tradițională Fisculașului de odinioară. Coborâm spre Bulbucul Mare, oripilați de gunoaiele menajere aruncate în zona NV a acestuia, la intrarea în peștera mare. Vizităm grota V, suim pe creștetul bulbucului cu circulară belvedere trecând pe la gura scundă-dublă a grotei estice, nu vizităm peștera NV din pricina mizeriei din preajmă. Trecem pe la un păr invadat fotogenic de iederă, panoramăm spre Piatra Roșie pe deasupra unor gospodării și a unui staul cu oi așteptând fătarea mieilor dintâi apoi ieșim la ulița recent asfaltată, ca și altele din străvechiul Șurdești. În pajiște au înflorit timde exemplare de Veronica sp. rozalii dar îndeosebi numeroase părăluțe – Bellis perenis.
Retur la mașină. DJ 184. Oprim la o frumoasă, bătrână, șură cu grajd tipic chioreană, cu cușmă de paie drept acoperiș. De acolo, privind spre pereții aglomerat vulcanici ai Pietrei Roșii ne atrage atenția șuvoiul ocru-ruginiu consecutiv drenării unui torent printr-un semicircular portal de peștere neștiută acolo. Ajuns acasă am informat speologii de la Montana Baia Mare, în speță pe ing. Toni Minghiraș, sperând ca în scurt timp să prospecteze cavitatea veche dar poate vremelnic colmatată și recent destupată, cu colegii săi.
Lăsăm Fiatul Albea într-o livadă cu fânață de la E de Piatra Roșie. Ne luăm rucsacii, bețele de trekking (eu, ceilalți nu au și au omis să-mi solicite, mare păcat!). Suim abruptul scurt, accidentat, spre Peștera lui Pintea Viteazul, precedați de un simpatic iepure sălbatic. O vizităm, facem un scurt popas după care continuăm urcușul la cele două belvederi-țancuri vulcanice andezitice, apoi ieșim deasupra tricolorului. De aici schimbăm direcția şi ne deplasăm spre NVşi dăm în drumul pietruit-lutos Șurdești – Dealul Crucii. Tam-nesam apare crucea roșie pe un fag. Apoi nu-i niciunde o gramadă de vreme.
Lăsăm la stânga o gospodărie prosperă, cu trei acareturi, locuită poate doar din primăvară până –toamna, la dreaptavedem o stână cu căsoaie de iernat, staule, clăi de fân. Ținem în urcuș lejer varianta din stânga ce ne scoate pe la S de Dealul Crucii, trecând pe lângă un fag bătrân cu marcaje cruce roșie și cruce albastră. Frumoși sunt fagiimonumentali disipați în vasta și neregulata pajiște din care proprietarii au adunat și clădit bolovanii –brecii- în stive sau lungi garduri de piatră-mejde de hotar. Lăsăm la stânga o căsoaie construită sub Dealul Crucii după 2000 și drumul ce coboară pe sub linia electrică spre Izvorul Bulzului – Cheile Dănești – Dănești. Continuăm pe drumul pietros-lutos ocru-gălbui spre NE-E, spre Poiana Secăturii. Crucea roșie o ia la stânga în sus spre Arșița-Mogoșa, crucea albastră pe care o urmăm apare pe fagii rari, bolovani, mai apoi pe megaliții aglomerat vulcanici. Constat că în ultimii 2 ani au apărut colibe pastorale, căsoaie de vărat, chiar și cabane-refugii private noi la NV de Poiana Secăturii.
Decolmatăm un izvor născut din grohote, umplut de frunzișul fagilor despuiați toamna trecută, panoramăm la N spre Arșița, la E apare vârful Tisa, de peste râul Cavnic, la SE o mai veche, frumoasă și mare căsoaie de vărat din bârne de lemn cu acoperiș de draniță. Pentru mine zona nu prea mai are secrete, indiferent de anotimp dar e o premieră pentru colegii de drumeție. Impresionanți megaliții aglomerat vulcanici mai ales dacă îi compari cu fagii maturi cocoțați oportuniști deasupră-le. Deși locație e numită de ciobani Poiana Secăturii, cel puțin în finalul iernii numeroase izvoare apar de sub urașele blocuri stâncoase ruiniforme, drenându-se spre valea Secăturii.
Abandonăm crucea albastră care o ia spre Pietrele Șoimului și cele 4-5 cascade spectaculoase ale acestora, şi urmărim în aval valea Secăturii până deasupra canionului șerpuind în cascade – voaluri de la NV spre E-SE-SV-SE . Începe din nou să picure dar… grota țintă, de fapt printre ultimele noastre obiective vizate, e la circa 200 m SE. Mă bucură surpriza și încântarea colegilor. Pauză de ceai. Continuare spre E, peste o limbă-alunecare de teren spre canion. Admir un fag cu rădăcini teribile-reper excelent. Îl ocolim prin stânga după care coborâm o parșivă zonă abruptă, accidentată, cu cleanțuri stâncoase și ramuri de fag decojite, umede, alunecoase ascunse de grosul frunziș uscat de fag. Aici bețele de trekking își arată pe deplin rostul dar dacă nu-s… e bun și un toiag trainic. O alunecare-prăvălire pe versant până în malul stâng/accidentat-cascadat al văii Secăturii ar insemna aproximativ 70-85 m și un dezastru pentru nefericita victimă.
Ajungem cu bine la bulbucul înalt de circa 20-25 m, aglomerat vulcanic, cu o grotă probabil antropică (dăltuită cu țâncușul și ciocanul de către neinspirații căvnicari, căutători de aur). Formațiunea e splendidă și pe deasupra un excelent refugiu în caz de intemperii. Popas. Eu prospectez versantul stâng al văii Secăturii – bulbucii îngemănați NV, descoperind în baza unuia începutul, ca un mic abri, al unei timpuriui abandonate galerii de mină. Revin. Picură. Plecăm pe poteca pastorală firavă, mai degrabă de sălbăticiuni. La buza abruptă SE remarc spre dreapta și în sus (NV) ștegarea diafană a unei cascade lungi de circa 10-15 m, înclinată la 30-35 grade, invizibilă de deasupra canionului. Schimb direcția coborând spre ea. Nu regret deși traseul e foarte abrupt-accidentat. Mă urmează și colegii, încântați. Dăm în talvegul blocat în cascade stâncoase uriașe de aglomeratele vulcanice-brecii-ruiniforme. Între ele praguri, cascade, șiroiri cristaline, susur primăvăratic.
Ieșim la stâna din Vrănicioara, de-acolo la șoseaua Baia Mare – Cavnic. Picură. Trafic mai intens, spre-dinspre Cavnic.
De-acum tălpuim lejer 2,5-3 km pe lângă frumosul dar spurcatul de gunoaie menajere, ambalaje etc. râu Cavnic.
5 ore şi 30 de minute, vreo 12 km – vreme acceptabilă chiar dacă soarele a apărut chior, ca la eclipsă, în vreo două rînduri. Nea? Pete doar deși cu ani în urmă în Cavnic, ca și în Băiuț, Firiza-Valea Neagră și Blidari ninsorile neviscolite așternuseră nu o dată chiar și 2,5-3 m de zăpadă.
Alte trasee si atractii turistice:
Fisculaş (Dăneşti): Cheile Dăneşti de pe valea Izvorul Bulzului – Blidiriştea – Dealul Tieiului – sculpturile din Negreia
Obiectiv: Cheile Dăneşti, valea Izvorul Bulzului şi formaţiunile sale piroclastice bizare
Localizare: Maramureş, sat Dăneşti din străvechiul Fisculaş
Itinerar: Baia Mare – Baia Sprie – Şişeşti- Dăneşti – 25 km, asfalt
Marcaj turistic: triunghi albastru şi cruce albastră (neîngrijit, neconform standardelor)
Tip traseu: ecoturism – cultural – religios
Grad dificultate: uşor
Echipament necesar: adecvat anotimpului, neapărat bocanci aderenţi
Lungime şi durata: circa 6 km, 3 ore (se adaugă eventual 3 km şi 2 ore pentru a sui din Dăneşti, pe la Băile Vechi, pe Mândra Vedere, respectiv 30 de minute pentru a admira sculpturile dintre Şişeşti – Negreia, la stânga drumului)
Diferenţa de nivel: 200 -550 m
Recomandări: la dus sau la întors merită vizitate, intrând din Şişeşti spre Negreia, sculpturile monumentale din piatră de sorginte romano-catolică ale lui Gavrilă Cusco, Şcoala şi biserica monumentală a Leului din Şişeşti – Vasile Lucaciu
Avertismente: nu există zone riscante periculoase doar dacă se suie în flancul geografic drept al cheilor – pe Dealul Tieiului – pe stânca belvedere – şi se coboară versantul S-SV accidentat pe o veche potecă, în sat; în Cheile Dăneşti, în flancul drept al văii Izvorul Bulzului, se găseşte un ciurgău cu apă potabilă – de făcut provizii; un ciugău cu valău şi apă potabilă e în poiana sudică a Dealului Tieiului, aproape de gospodăria solitară
Căi de acces: din centrul Dăneştiului, de la podul de peste valea Izvorul Bulzului, la V de noua bazilică ortodoxă, în amontele văii Izvorul Bulzului pe un vechi drum de car
Mijloace de locomoţie: autobuz, microbus spre Cavnic, autoturism personal, bicicleta
Sugestii de cazare: nu este cazul
Ruta 7 din 2 februarie 2014 cu D. Pascu, Nicoleta & Nelu Fănăţan, Brena şi eu
8 grade C în Baia Mare la ora 11. Cer parţal degajat. Fânaţe şi păşuni din livezi dând în sur-verde primăvăratic. Plecăm spre Baia Sprie. Nea extrem de puţină chiar şi pe Igniş şi Gutâi stâncăriile şi versanţii S fiind despovăraţi de alba cuvertură. Oprim şi parcăm la ieşirea văii Izvorul Bulzului din Cheile Dăneşti, la dreapta şoselei Cavnic-Baia Mare. Ne luăm rucsacii uşori, beţele de trekking şi trecem podul de beton cotim stânga, urmărind spre amonte valea pe malul său stâng parcurs de un vechi drum de car. Câteva gospodării de la poalele S ale Dealului Tieului sunt mai sus şi la stânga, prin livezile clasice. O alta, în dreapta. Deasupra ei basilica ortodoxă construită după 2000. Complet degajată de gheţuri valea bolovănoasă, drapată bogat cu muşchi. Surpriză! Pe malul drept al văii, în apropierea scocului ce duce apa la bătrâna şi distrusa vâltoare apar primele exemplare galben pal de ciuboţica cucului -Primula vulgaris. Aproape, câteva exemplare cu flori roz liliachii de urzică moartă – Lamium purpureum. Mulţime de primule au înflorit după Bobotează pe taluzul sudic stâncos al malului drept al văii Izvorul Bulzului, aproape de bizara răstignire. Frumoasă, sălbatică, deşi modestă, valea cu repezişuri, fuioare lăptos-cristaline. Apar captările izvoarelor de apă potabilă invadate repede de muşchi. O mică, antropică, grotă la stânga, aproape de izvorul captat şi cu ciurgău. Grota a apărut după extragerea pietrei destinată fundaţiilor gospodăriilor din Dăneşti. Un promontoriu stâncos aducând unui uriaş bulz cu feriguţe se iveşte în dreapta, peste vale. La stânga sus, disimulat în gorunet, apare o semeaţă stâncărie aglomerat vulcanic-ruiniformă tăiată de la N spre S de un vâlcel abrupt cu săritoare şi cascadă efemeră. Imediat, de asemenea în stânga drumului, urmează peretele stâncos mereu umed, acum cu doar câţiva sloi topiţi, desprinşi şi frânţi. Ajungem la cea mai sălbatic/ stâncoasă zonă a scurtelor Chei Dăneşti marcată de un pod, un rectangular bazin de apă şi ilegala carieră de după 2000, închisă ulterior. Ieşirea din chei spre E-NE face ca lunca văii să se lărgească, pajiştea neregulată substituindu-se versanţilor stâncoşi, bolovănoşi. În faţă şi în dreapta sus se conturează Muta Mică. La stânga suie un vâlcel cu drum de car. Acesta ajunge în Dealul Tieiului (poiana S), la gospodăria solitară. Triunghiul albastru e plasat frecvent pe arini, mulţi dintre ei invadaţi până spre vârf de ghirlandele tonic verzi de iederă. Mai apoi la stânga drumului, lângă un pârâiaş, apare pe un carpen marcajul cruce albastră şi o săgeată spre stânga sus. E prima variantă de abordare în circuit spre Pula Calului (firesc era un marcaj punct, albastru, roşu ori galben, acest simbol fiind standardizat pentru circuite). Ceva mai sus albia văii Izvorul Bulzului e accesibilă căruţelor. Acolo triunghiul albastru trece pe malul geografic stâng şi continuă spre Dealul Crucii. În continuare pe drum apare crucea albastră. Drumul depăşeşte o zonă mocirloasă, cu sălcii tinere aurii la stânga apoi iese într-o păşune umedă. Aici e un saivan scund pentru oi, acoperit cu folie de polietilenă distrusă de vânt şi intemperii. Spre E apare un mănunchi de arini divergenţi, cu un pârâiaş la stânga. Aici abandonăm drumul şi suim aproape în unghi drept la stânga prin poiana denivelată. După tăierea fagilor bătrâni din zona S a Pulii Calului degajarea permite reperarea mai facilă a acestui spectaculos martor de eroziune în lăstărişul tânăr de fag, înalt de 2-4 m.
Formaţiunea merită admirată din toate direcţiile deoarece fiecare perspectivă oferă privitorului o diferită imagine. De această dată nu continuăm oblic ascendet NV spre pajiştea cu fâneaţă de sub Dealul Blidiriştea ci suim direct prin făget spre N aproximativ 100 m. Pe liziera superioară, în dreapta, apare o căsoaie din bârne de lemn cioplite, cu acoperiş din tablă ruginită. Dealul Blidiriştea, rotunjit-chilug, e-n faţă, spre N. La dreapta sus, peste el, se vede vârful Mogoşa cu relee. La stânga Mogoşei, împădurită cu făget, Ulmoasa Mică. Două căsuţe-sălaşe de vărat acoperite cu ţiglă se ivesc în stânga, într-o răzleaţă livadă. Aici atrag atenţia gardurile din piatră clădită, ca nişte fundaţii medievale fără mortar. Delimitează proprietăţi.
Traversăm fâneaţa de la SV de Blidiriştea, suim lejer dealul spre NV şi ieşim pe un platou cu rare şi mici pete de nea. Apare Negreia, zona E-SE a răzleţitului sat muntenesc. Peste ea, spre N, alba calotă cu relee a vârfului Igniş. La V-NV depresiunea Baia Mare-Ferneziu străjuită de Iricău, Morgău, Măgura Băi, Dealul Florilor, Dealul Crucii, Hija, Strâmba, Pleştioara, Ostra. La SV Fisculaşul de odinioară.
Cotim treptat spre SV-S, depăşim o aplă înşeuare şi traversăm zona cu colibă pastorală şi răstignirea cu loc de popas. Suind în continuare prin neaua subţire versantul N cu făget matur, rărit, al Dealului Tieiului. Perspectiva sudică oferă vederii spre Şurdeşti, zona vârfului Cornului, Măgura Cetăţele, Culmea Preluca. Subit nebuloase sur-vinete, aducătoare de vânt îngheţat şi nea, acoperă cerul. Traversăm culmea împădurită a Dealului Tieiului, ieşim pe buza superioară a unei poieni expusă S, mari şi neregulate, cu mici holde şi plantată cu pomi fructiferi. O casă mică e la stânga unui vâlcel. O gospodărie în faţă, amărâtă, suspendată parcă deasupra flancului drept al Cheilor Dăneşti. Lângă ea, în curs de ridicare, o mai mare casă din bârne de lemn. Spre dreapta, pe lizieră, o bătrână casă de lemn, pustie. Sub ea, lângă potecă, e izvorul cu ciurgău şi valău. De acum, privind printre goruni şi stâncăriile cu belvedere, se vede Dăneştiul, bisericile sale, Secret Garden, mai departe biserica din Bontăieni.
Ţinem poteca spre V, pe liziera superioară, trecem pe la ciurgău apoi poteca o ia la stânga printre stâncile ruiniforme invadate de muşchi şi ferigute. Suim pe creştetul celei mai mari (atenţie, risc major de alunecare şi accidentare!). De aici panorama se lărgeşte pe deasupra întregului Fisculaş, din Dăneşti, cu verde etern Mândra Vedere, spre Bontăieni, Cetăţele, Şişeşti, Şindreşti, Dumbrăviţa… De data aceasta am avut şansă de vreme bună.
Revenim la poteca ce duce prin pădurea cu fagi şi goruni bătrâni spre V-SV. O variantă se flexează spre SE, trecând pe la poalele turnurilor belvedere. Din ea se desprind două variante, una frumos conturată, largă şi accesibilă unei tilegi de căruţă suie la gospodăria de pe Dealul Tieiului. Cealaltă, scurtă, difuză, coboară în flancul drept al finalului Cheilor Dăneşti, pe lângă bizara răstignire. Aici, printre bolovanii aglomerat vulcanici riodactitici, rugos-negricioşi, la poalele alunilor înfloriţi şi a numeroşilor corni binişor îmbobociţi, apar alte primule.
Ieşim în valea Izvorul Bulzului după 3 ore de la debut, admirăm jocul apelor cristaline dar şi un ciopor de găini cun un impozant cocoş fălos scurmând după gâze şi râme malul însorit.
Fiindcă Nicoleta şi Nelu Fănăţan nu au văzut vreodată statuile de piatră dintre Şişeşti spre Negreia deviem într-acolo circa 2 km pe şoseaua asfaltată îngustă. Sălcii uriaşe galben verzui şi un şir de sălcii aurii par a se proiecta pe versantul V-SV nins al Mogoşei şi peste un tânăr mestecăniş de pe Custura şi Dealul Ciurca.
E soare din nou, niţel bate vântul dar la îmbarcarea din Dăneşti termometrul Fiatului Albea arăta 16 C şi… doar 13 C în Baia Mare, pe la ora 16 când încheiem această frumoasă excursie, mai degrabă primăvăratică decât hibernală.
Munţii Igniş (Firiza): Iarna la cascadele din Firiza şi Blidari
Obiectiv: Lacul Firiza, Cascada Vâltori, casele tradiţionale firizene, cascada de pe valea Blidarului, Piatra Lupului şi Piciorul Strâmbei, Piatra Caprei şi cascada inferioară de pe valea Sturului
Localizare: Maramureş, Firiza-Blidari, Munţii Igniş
Itinerar: Baia Mare – Firiza – CH3 Blidari – 25 km
Marcaj turistic: parţial doar punct roşu de la Pensiunea Căprioara în amontele văii Vălinelor, până aproape de Cascada Vâltori
Tip traseu: excursie
Grad dificultate: uşor
Diferenta de nivel: nesemnificativă
Echipament necesar: adecvat anotimpului – de avut în vedere că malurile şi albiile văii Vălinelor, Blidarului şi Sturului sunt extrem de accidentate, bolovănoase
Lungimea şi durata: circa 45 minute şi 2 km tur/retur la Cascada Vâltori; vizitarea Cascadei de pe valea Blidarului şi deplasarea la Cascada văii Sturului informativ tur/retur presupune circa 2 ore şi 4-4,5 km; cele trei cascade se pot vizita lejer în circa 3 – 3 ore şi 30 de minute în orice anotimp
Recomandări: harta zona turistică Baia Mare – Tăuţii Măgherăuş din seria Gutinul turistic 2005
Avertismente: zonă cu urşi şi vipere pe valea Sturului
Căi de acces: din Firiza spre Blidari
Mijloace de locomoţie: autobuz urban spre Firiza; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: cort sau pensiuni din Firiza şi Blidari
Ruta 6 din 30 ianuarie 2014 cu D. Pascu, Brena şi eu
-1, 0 C temperatura. Se anunţă soare după ora 11 pentru Baia Mare şi Firiza. Plecăm spre Barajul Lacului Firiza admirând din Ferneziu Ignişul însorit şi la dreapta lui, învăluit şi imediat apoi degajat de sure neguri Ciontolanul. Lacul Firiza nu e decât parţial captiv gheţurilor. Îi admirăm din mersul Loganului albastrul şi strălucirile oglindit-orbitoare ale soarelui. Prima oară, ajungem în zona Pensiunii Căprioara (la intrarea în Firiza) vizităm coada Lacului Firiza. Imagini cu adevărat tipic hibernale după slabele ninsori din 27-28 ianuarie. Cu chiciură argintie peninsula împădurită cu făget de la gura văii Vidra. Spectaculoase, fluctuante, neguri alb-sure crează magice perspective deasupra barajului, vârfurile Hija şi Strâmba.
Ne întoarcem la maşină şi imediat continuăm din asfalt spre stânga, pe stradela pietruită îngustă flancată de case de vacanţă cochete, în amontele modestei văi a Vălinelor. Soarele începe să se ascundă printre neguri şi nori, ivindu-se spectral, spectaculos, uneori. Molizii matruri pudraţi de nea, făgeturile, şoprurile pentru fân, locaţia unei stâne, un podeţ precar, nins, o gospodărie firizană tradiţională din dreapta drumului conferă un patriarhal pitoresc amiezei. În circa 15-20 minute ajungem la Cascada Vâltori. O admirăm de sus, de pe malul stâng stâncos-andezitic, apoi şi din talvegul extrem de bolovănos, accidentat, pe deasupra plin de crengi şi trunchiuri nesimţit abandonate. Impresionant canionul andezitic prin care valea Vălinelor a fierestruit multimilenar dar şi căderea de apă, în mici trepte amonte, cu un şuvoi spre final.
Iarna, pe gheaţă şi stâncăriile ninse nu e defel recomandabilă deplasarea în amontele malului stâng al cascadei pentru a admira acele mici chei-riscul de alunecare şi accidentare fiind iminent. Revenim spre şoseaua Baia Mare-Firiza, nu înainte de-a sui la stânga potecii într-o poieniţă cu panoramă ascendentă NE spre o alta, cu două căsuţe pitoreşti.
Deplasarea din Firiza spre Blidari merită a fi făcută tihnit, fără grabă, deoarece aici mai pot fi admirate câteva, tot mai rare, case tradiţionale de lemn, spoite în albastru, ultramarin, alteori verde, motive florale albe, în benzi trase cu trafaletul, decorează faţadele târnaţurilor înguste sprijinite pe stâlpi de stejar sumar dar artistic sculptaţi. Pitoreşti sunt şi gospodăriile simetrice de pe versanţi, printre ele fiind construite în ultimele 3-4 decenii cochete case de vacanţă, unele inspirate de stilul rustic moroşenesc. Aceeaşi impresie la traversarea Blidarului, acolo ivindu-se păstrăvăriile şi spectaculoasa Piatra Bulzului – ca o sur-vânătă citadelă de piatră. Exuberantă în dreapta valea Pistruia Mică afluind în valea Firiza superioară.
Asfaltul (găunos dincolo de Păstrăvăria Pistruia) continuă cu un drum auto-forestier distrus prin transportul buştenilor şi a andezitelor din apropiatele cariere. Se ajunge la CH3 Blidari, marcată de un bazin rectangular cu apă şi o antenă-radio releu. Pe deasupra acestora domină ca un inexpugnabil cuib de vulturi Piatra Lupului. La dreapta acesteia, după o împădurită înşeuare, continuă spre E Piciorul Strâmbei – cu pitoreşti stâncării pe versantul SE-S înspre valea Blidarului. Cascada Blidarului e o frumoasă dezlânare de ape cristaline pe un prag andezitic negricios. În aval de ea, albia bolovănoasă conflueză celei mai mari a văii Sturului.
De aici continuăm în amontele văii Sturului, admirând pereţii din stânga drumului cu mii de sloiuri cristaline de gheață, unii lungi de peste 2 m, groşi cât un braţ de copil. Piatra Caprei apare în dreapta. Pereţii săi sunt formaţi din lave răcite în straturi subţiri. Pe deasupra ei, spre SE, se vede apoi creştetul negricios al Pietrei Lupului. Izvorul Tămăduirii are după reamenajare un soclu din plăci andezitice şi două şipote cristaline. Lângă izvor e un loc de popas-picnicăreală. De-o parte şi de alta a drumului rămân imediat trei cariere de andezite. Plăcile subţiri, silicioase, scot clinchete ca de clopoţei la azvârlirea în stive de către cei trei tineri muncitori. Sunt folosite în construcţii şi decoraţiuni. Pe lângă drum atrag atenţia imense stive de bolovani andezitici compacţi, suri, destinaţi probabil tăierii în plăci sau/ şi realizării monumentelor funerare.
Gura văii Călămari, cu drum forestier spre amonte, e facil recognoscibilă datorită conductei de oţel cu diametrul de circa 1m din stânga drumului, prin care aleargă apa spre CH3 Blidari. Urmează gura văii Rostoşa, de asemenea cu drum forestier spre amonte şi o săgeată indicatoare 8 km Poiana lui Dumitru. De aici ne apropiem cât mai mult de malul geografic drept al văii Sturului pentru a auzi căderea apelor cascadei şi a vedea mai amoi marmita în care se prăvale fuiorul vârtos şi lăptos de apă. Coborârea la cascadă se face pe un mal bolovănos, cu capcane pentru picioare mascate de neaua care nu depăşeşte probabil 25 cm.
După ce admirăm acesastă cascadă revenim în avalul văii Sturului la maşina rămasă la CH3 Blidari.
După vizitare Cascadei Vâltori soarele revine strălucitor, dând zilei aspectul uneia de final de iarnă, poate chiar de Mărţişor, pe la ora 14,30 norii plumburii, aducători de viscol şi ninsori obturară total bolta cerului, se făcu frig, geros chiar, dând impresia iminentei schimbări radicale a vremii. Totul a ţinut însă puţin iar la trecerea prin Firiza, apoi pe lângă splendida acumulare de apă, soarele birui din nou iar peisajul fu încântător.
Munţii Igniş (Tăuţii Măgherăuş): Pe valea Nistru la Piatra Şoimului de Nistru
Traseu: valea Nistru – Piatra Şoimului
Obiectiv: valea Nistru, Piatra Şoimului de Nistru(536 m altitudine), izvorul de pe valea Nistru; de avut în vedere vara Lacul Nistru, foarte apropiat, aflat la V de Piatra Şoimului
Localizare: Maramureş, Nistru, Munţii Igniş V
Itinerar: Baia Mare – Tăuţii Măgherăuş – valea Nistru – aval de izvor – 15 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: circuit turistic geologico-peisagistic
Grad dificultate: uşor
Diferenţa de nivel: circa 250-300 m
Echipament necesar: adecvat anotimpului, neapărat bocanci aderenţi şi beţe de trekking – teren abrupt şi bolovănos – accidentat în final
Lungimea şi durată: circa 2,5-3 km, 2 şi 30 de minute -3 ore
Recomandări: harta zona turistică Baia Mare – Tăuţi Măgherăuş din seria Gutinul turistic 2005; traseu realizabil în orice anotimp; primăvara pe terasele grohotos umede nordice ale Pietrei Şoimului înfloresc ghiocei, luşcute, brânduşe, călugări iar vara exuberante exemplare (înalte de mai bine de 1 m) de cârmâz – Phytolacca sp. cu flori violacee şi ciorchini de fructe negre – antracit.
Avertismente: atenţie la belvederile Pietrei Şoimului – risc prăbuşire în prăpastiile/ hornurile N adânci de 25-40 m
Căi de acces: din valea Nistru – 50 m amonte dreapta de Podul Pietrăriei; Piatra Şoimului poate fi abordată şi din Băiţa, prin Poiana Băiţenilor- marcaj turistic punct albastru
Mijloace de locomoție: autobuzul urban nr. 13 Baia Mare – Nistru, autoturism personal
Sugestii de cazare: cort; camping Lacul Nistru
Ruta 5 din 29 ianuarie 2014 cu D. Pascu, Brena şi eu
26-27 ianuarie 2014 – viscol năprasnic, cod portocaliu şi roşu chiar în SE-S României, ger cu -15 C în Bucovina, ninsoare leşinată în Maramureş, ninsori abundente în Timiş şi Arad, ploaie în Constanţa. Cer acoperit, temp. -3, 0 C în Baia Mare.
Meteoblue anunţă ivirea soarelui în Baia Mare şi Nistru după ora 11, până spre ora 14 dar şi lipsa precipitaţiilor.
D. Pascu nu a fost niciodată pe Piatra Şoimului din Nistru. Brena şi eu am fost de câteva ori, iarna, primăvara pe vremea ghioceilor şi a brânduşelor, şi toamna la ciupercăreală in passing. Plecăm la ora 10 abia. Soarele chior se screme să răzbată deasupra codrilor regeneraţi pe valea Nistru după masivele exploatări forestiere. Depăşim Cabana Silvică, horincia de pe malul stâng al văii Nistru, o casă solitară, din chirpici (aceasta rămâne la stânga drumului) şi după Podul Pietrăriei parchez pe malul văii lângă fagul uriaş marcat silvic Bs IV/ 101, cu o masă şi două banci trainice din buşteni de fag alături, pentru estivalii picnicari. Puţin mai aval şi-n dreapta e finalul mocirlos al unui drum de TAF care acompaniază de la E la V firul unui firav pârâu. O grămadă de buşteni seculari (de goruni şi fagi) aşteaptă autospecialele pentru a fi încărcaţi şi căraţi spre gatere. Spre obârşia pârâului schiaună sinistru drujbele neobosite. Intru pe drumul de TAF şi… mă bag în glod şi mocirlă până-n glezne. Noroc cu bocancii Kyland Revolution, înalţi şi dubli (dar şi al naibii de rigizi şi grei)! Colegul îmi remarcă isprava şi, înţelept, ocoleşte grămada de buşteni.
Curând se desprinde în unghi drept, spre stânga, o variantă de TAF ce suie-n culme prin codrul foarte tânăr de fag şi molizi plantaţi. O urmăm. Urcuşul se accentuează după ce prindem culmea orientată E-V. De-aici apar gorunii doborâţi, dezrădăcinaţi, uscaţi pe picioare şi câţiva robuşti, maiestuoşi, seculari. Apar şi fagi frumoşi, cu trunchiuri sur-argintii lustruite parcă. Mai apoi din dreapta (SV) suie o potecă largă pe lângă o tânără plantaţie de molid intercalată cu huci obraznic de fag. Pe culme se ivesc primii bolovani negricioşi-ruginii, piroclastici, iar la stânga (N) începe a se contura prăpastia din ce în ce mai spectaculos-afundă formată de Piatra Şoimului de Nistru (pereții stâncoşi). La V apare vârful Şindilitu. La poalele sale S e Lacul Nistru (vizitat de mine toamna trecută cu Radu, Darius şi Brena). La N se conturează localitatea multiseculară minieră Nistru. Curând, spre N, apare şi stâncăria Pietrei Handalului. La SV-V-NV de Nistru se-nlănțuie poieni cu huciuri şi mestecănişuri dar şi splendide insule cu molizi maturi ninşi, picturali. Frumoase ramurile de fag cu frunziş ruginiu, drapate cu nea proaspătă şi pufoasă. Minunată grafica ramurilor de fag despuiate, ninse nocturn, acoperite parcă cu delicate blănițe de hermelină. Interesante cioatele, răgăliile, scorburile, îmbinările arborilor, bizare uneori. Urme mari de mistreți, poate ale vreunui solitar vier țâfnos. Panta se accentuează în zona custurii propriu-zise a Pietrei Şoimului la care ajungem după circa 1 oră de la debut. De acum încolo vom poposi pe succesivele balcoane-belvederi nordice de pe Piatra Şoimului de Nistru iar panorama se va extinde spre Muntele Mic, Piatra Tisei, Măgura Mare, Pietroasa, Țiganu şi, mult mai aproape, cu un culoar electric de înaltă tensiune, vârful Galbena -541 m altitudine.
Cele mai frumoase belvederi, cu gorun ori stâncării şi hornuri apar pe Piatra Şoimului de Nistru, în capătul superior (E-NE ). Scrutăm plonjant orizontul şi le accesăm pe rând, lejer, într-o jumătate de oră. Pe un fag apare cifra 35 vopsită în verde-fistic, posibil marcaj al geofizicienilor. Mai jos, spre SV, urcând către culme văzusem alte două similare simboluri. Abandonăm buza prăpăstioasă luând-o uşor la dreapta şi-n sus prin pădurea cu fagi impresionanți, mulți cu diametre de peste 80-100 cm şi înalți de 25-35 m, poate şi peste. La stânga apar ultimele stâncării piroclastice iar la E-NE-N de ele un fel de tranşee de sorginte tectonică aducând unui minier abataj de suprafață. Tranşee similare, scurte însă, apar şi în dreapta culmii dar mai ales pe versantul NV . Sunt efecte ale tectonizărilor succedate de alunecări de versant, consecutiv acestora rămânând înguste terase accidentat-bolovănoase.
Pe un fag gros apare Bs IV/98. De aici cotim stânga după care începem coborârea prudentă pe versantul foarte abrupt, grohotos, mai apoi plin cu doborâturi şicanante de vânt. Intenționăm să ne apropiem de Piatra Şoimului de Nistru, zona N-S, pentru a-i admira ascendent pereții şi hornurile însă versantul teribil de accidentat, acoperit cu cel mult 12-15 cm de nea, ne descurajează. Ar fi un calvar inutil, curat sado-masochism turistic. Motiv pentru care deviem spre NV-V şi intrăm în făgetul matur dar rărit, cu drumuri sinuoase de TAF, toate ieşind în final pe valea Nistru, la şoseaua asfaltată Nistru-Tăuții Măgherăuş şi la circa 500-650 m amonte de Izvorul Nistru frumos, îngrijit, amenajat în 2013 de către Primăria Oraşului Tăuții Măgherăuş. O văiugă la dreapta. Un pârâiaş cu mici dar fotogenice, oglindiri acvatice apare la stânga. Caut săbiuțele şi bobocii alb-gălbui de luşcuțe. Fără şansă. E cam devreme totuşi. Trecem peste pârâiaşul din stânga după care şerpuim pe drumul de TAF descedent, spre şosea, lejer. De acum admirăm în dreapta valea Nistru, apropiindu-ne de celebrul şi extrem de intens curtatul izvor cu apă potabilă (plată). Autoturismele şi amatorii de apă gratuită se succed în draci, fiecare cu PET-uri pentru zeci de litri, de parcă se apropie sfârşitul lumii.
Splendide efervescentele repezişuri cristaline ale văi. În 3 ceasuri de încântare, chiar şi în lipsa mult doritului de noi soare, încheiem circuitul pe Piatra Şoimului de Nistru intorcându-ne spre Baia Mare. E cod portocaliu de viscol în S-SE. Linişte aici. Apoi dupa-amiaza începe o leşinată ninsoare umedă. Firesc în condiții de temperatura de 0 C, 1-2 C . Cică de vineri vine şi pe la noi gerul, sau… poate că nu. Oricum, mai e cel puțin o lună de iarnă calendaristică până la aşteptatul Mărțişor 2014.
La confluența râului Sasar cu râul Lăpuş dintre Lapușel și Bozânta Mică
Ruta 4 din 27 ianuarie 2014 cu D. Pascu, Brena si eu
Un admirabil proverb românesc spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.
Chiar așa !
Două weekend-uri băimărene ploiase și mohorâte, zăcute-n casă. Ultimul bântuit la sudiști, dobrogeni și moldavi de un strașnic viscol (în premieră A.N.M. anunțând cod roșu pentru câteva județe de la SE de Carpați, respectiv cod portocaliu și galben pentru mai bine de jumătatea sudică a Românei). Ninsoare milimetrică, aproape imediat topită, în Baia Mare cu temperaturi diurne de 0 C, -1, -3 C , cer acoperit, vânt slab. Cenușiu, tern, dezolant peisajul urban, de total atipică iarnă în ianuarie. Firesc dor de ducă dar… degeaba-mi zgândăresc și ispitesc ortacii cu câteva variante fezabile chiar și-n astfel de condiții meteo. Ioc interes.
Pentru luni -27 ianuarie 2014 – ANM și Meteoblue Elveția prognozaseră în Baia Mare, începând de pe la ora 11 până spre 13, o geană de soare. Îmi găsesc și un coleg, pasionat fotograf, interesat de o mică escapadă la confluența râului Săsar cu râul Lăpuș din Lăpușel spre Bozânta Mică (17 km din Baia Mare – asfalt). Fusesem în două rânduri, de fiecare dată iarna, acolo și de fiecare dată fuseserăm încântați de cele văzute, începând de la spectacolul râurilor tumultuos înfrățite la sălciile și plopii monumentali, orizonturile vagi-neguroase spre Lăpușel și Bozânta Mică, dar în special de avifaună, de la rațe sălbatice și lișițe la cârduri de sute de cormorani, stârci cenușii, egrete, uli șorecari…
Plecăm din Baia Mare pe la ora 12 iar din Lăpușel o cotim la dreapta spre Bozânta Mică, traversăm calea ferată Dej – Jibou – Baia Mare. Nu peste multă vreme un drum pietruit se desprinde în dreapta, spre râul Lăpuş, conducând la locurile de exploatare a anrocamentelor (balastrului) de pe malul stâng al Lăpușului. Marginea sudică a satului Bozânta Mică abia mijește înainte ( N-NV) în amiază bacoviană. Stăncuțe, ciori, uli șorecari, vrăbii și coțofene taie văzduhul rece și umed. Neîntreținut, dar circulat de basculantele grele, carosabilul balastrat e gropos, cu înlănțuite bălți mari dar și foarte puțin afunde, din fericire.
Oprim aproape de puntea suspendată pe cabluri de oțel şi traversăm râul Lăpuș spre malul drept și amenajările tehnologice ale imensului decantor de steril afluit decenii la rând de la flotațiile de neferoase băimărene. Azi lacul artificial format din pluvial și topirea zăpezii constituie habitatul (aproape-n toate anotimpurile) pentru avifauna lacustră dar nu numai. Dorim să traversăm râul Lăpuş peste punte ca în celelalte ocazii, intenționând să continuăm apoi în amontele malului drept spre confluența rîului Săsar cu râul Lăpuş. Surpriză cruntă însă și de un prost gust desăvârșit! Balustradele metalice ale podului au fost tăiate și furate, accesul pe treptele extrem de abrupte de oțel fiind precar și riscant din pricina gheții. Dar nu aceasta-i cea mai nașpa constatare, ci faptul că scândurile-podelele punții au fost furate îndeosebi pe primii 5-7 m , breșele largi rămase făcând imposibilă, sau teribil de riscantă, traversarea (au fost furate pe alocuri chiar și grinzile ce susțineu capetele podelelor). Realizez că aș putea totuși traversa pe puntea vandalizată acrobatic dar colegul meu nu e defel tentat de așa ceva iar Brena efectiv nu ar putea să ne urmeze fără a cădea-n râu. Renunțăm! Retur la mașină după ce, bosumflați pe bună dreptate, tragem câteva cadre râului de pe malul stâng (evitând, pe cât posibil, mizeriile casnico-menajere ce-i poluază-n draci malurile).
Decidem să mergem spre confluență în amontele malului stâng cu bălării numeroase iar pe alocuri penetrate de înguste poteci pescărești. Rațele sălbatice ne simt și dau alarma. Mai întâi decolează de pe apele lutos-verzui ale Lăpușului câteva zeci. Imediat după aceea însă, de la insula scundă din avalul confluenței râurilor, se-nalță în stol sute de rațe sălbatice dar și mai bine de o duzină de grațioase egrete albe și stârci cenușii. Nici urmă de această dată de cormorani. Stolul pare a se așeza după lungi și halucinante volte îmbârligate pe iazul decantor cu rambleul digului consolidat de o pădurice de salcâmi plantați cu 2-3 decenii în urmă. Vântul înghețat începe a ne șfichiui obrajii și mâinile în timp ce ținem spre amonte un drum ducând la o balastieră neautorizată, apoi continuăm pe malul consolidat cu bolovani andezitici. Și ultimele rațe care pluteau în preajma insulei, aval de confluență, decolează și se fac nevăzute.
Ajungem la confluență, abandonăm malul stâng, traversăm un vechi meandru, acum sec și invadat de bălării de tot felul, dense perie, înalte de peste 2-3 m, ieșim în câmpurile cu semănături pudrate de nea. Dinspre Jibou tocmai vine Săgeata Albastră. În scurt timp auzim sacadata trecere peste podul de oțel arcuit peste Lăpuș. Ne deplasăm în sens invers, spre mașină, traversăm un canal mocirlos și în față, de pe o holdă cu grâu de toamnă abia răsărit, se-nalță cu rare și baletate parcă bătăi grațioase de aripi un grup măricel de stârci și egrete. Nici vorbă să ne fi lăsat să ne apropiem cât ne-am fi dorit. Asta e! Ne băgăm umili cozile-ntre picioare și… îmbarcați, continuăm spre Bozânta Mică vânând cețoase, largi, panorame rurale. La un moment dat în stânga șoselei, la circa 250-300 m, dau cu privirea de patru căprioare păscând nestingherite. Evident că sunt mult prea departe dar…
Intrăm în Bozânta Mică pe str. Principală. Continăm până la impunătoarea biserică proaspăt, viu, zugrăvită și flancată spre N de o clopotniță mare, zidită și spoită precum sfântul locaș ortodox. Satul pare a fi pustiu în primul ceas al după-amiezii. Excepție o ceată de prunci rromi iviți pe stradă și câteva oi țurcane rumegând a lehamite-ntr-o curte, privite fiind tâmp-curioase de niște găini. Doar pentru 2-3 minute soarele chior iese din nori strălucind bizar, ca la eclipsă, apoi surul bituminos copleșește din nou cerul.
O luăm spre Baia Mare, oprindu-ne în câmp pentru a admira ulii șorecari… extrem de vigilenți și luându-și zborul imediat ce simt că oprești ori deschizi geamurile. Spre deosebire de numeroase alte ocazii nu reperăm niciun fazan, iepure, vulpe… Cam asta a fost. Puțin… la cât de multe așteptam de la această escapadă dar bine măcar că am zbughit-o din casă!
Baia Mare: Din Valea Borcutului, peste vârful Iricău şi Culmea Morgău la Grota Tâlharului
Traseu: Valea Borcutului – vârful Iricău – Culmea Morgău – Grota Tâlharului
Obiectiv: Castelul Pocol, arboretele de castani comestibili – Castanea sativa de pe liziera Iricăului şi Culmea Morgău rezervație naturală, Piatra şi Grota Tâlharului- Tolvaj Deneş
Localizare: Baia Mare, deasupra cartierului Săsar
Itinerar: Baia Mare – cartier Valea Borcutului, Castelul lui Pocol (cu autobuz urban nr. 5 )
Marcaj turistic: cruce albastră de la SE de Vârful Iricău (marcajul continuă spre E-NE spre Vârful Elena – 580 m, Şaua Trei Stejari, Vârful Ferigii -700 m , Vârful Pleştioare 803 m iar la SE spre Culmea Morgău – Piatra Tâlharului
Tip traseu: excursie
Grad dificultate: uşor spre mediu, în funcție de anotimp
Diferența de nivel: 418 m * (altitudine medie Baia Mare 228 m, altitudine Vârful Iricău 636 m, Vârful Morgău 633 m)
Echipament necesar: adecvat anotimpului, utile bețele de trekking
Lungimea și durata: 8-9 km peste Vârful Iricău până la Mina Svajczer plus circa 3 km până în zona Gării CFR Baia Mare; 3 ore şi 30 minute - 4 ore şi 30 de minute
Remandări: de asigurat apa potabilă din start; apă potabila la Izvorul lui David Gheorghică, la NV de Ghistinişul lui Cardoş; traseu realizabil în orice anotimp, cu un plus de interes la coacerea castanelor, toamna; vezi harta Zona tursitică Baia Mare – Tăuții Măgherăuş din seria Gutinul Turistic
Avertismente: zonă cu mistreți şi urşi ; pe versantul NV-N al Vârfului Iricău, spre fosta Mină Borzaş, există surpări majore de abataje miniere cu pâlnii afunde – horhoaie – extrem de riscante
Căi de acces: din cartierul Valea Borcutului, dinspre Valea Roşie sau din cartierul Săsar
Mijloace de locomoție: la abordarea din Valea Borcutului, de la Castelul Pocol, se poate folosi autobuzul nr.5 sau autoturismul personal
Sugestii de cazare: nu este cazul
Descriere traseu: Plecăm dinspre Valea Roşie, de la fosta Mină Svajczer sau dinspre str. Dr. V. Babeş şi suim pe stradele înguste, printre vile, case, gospodării cu livezi spre capătul SV-S al Culmii Morgău, având în față o stâncărie andezitică alterată exogen, de culoare ruginiu-brun-negricioasă, cunoscută drept Piatra Tâlharului, cu o fostă mică grotă, azi cu bolta parțial prăbuşită, atribuită legendarului Tolvaj Deneş. De la ultimele case trecem pe lângă o mică pârtie de schi/şcoală – azi invadată de lăstăriş de salcâm – apoi urcuşul spre Piatra Tâlharului devine foarte abrupt, solicitant, pe un afund şleau de căruță bolovănos, spălat de torente. Descindem astfel pe un mic platiou cu vastă belvedere spre Baia Mare, cartierul Săsar dar şi zona Centrului Vechi – Parc Municipal – parțial capătul Văi Roşii, departe spre Satu Nou de Jos, Groşi, Ocoliş, Recea, Mocira, Săsar, Lăpuşel şi valea Someşului – zona Tămaia-Ardusat – Gârdani. Grota al cărei tavan s-a prăbuşit în bună parte în urmă cu câțiva ani, cu o nişă mai mică NV, e invadată de tufe de mur şi bălării. De la grotă suim spre NE, în continuare se ține riguros spre N poteca de pe Culmea Morgău marcată cu cruce albastră până într-o mică înşeuare din apropierea vârfului Iricău. De pe vârful Iricău există spre S şi V o altă belvedere, practic pe traseul vechii linii electrice parapantiştii au degajat prin defrişarea lăstărişului şi a bălăriilor o platformă de cca 45 x 15 m folosită pentru decolare/aterizare.
De pe vârful Iricău coboarâm continuu pe un picior N-NV marcat cu H silvic galben-roşu, lăsăm în stânga fosta Poiană Iricău dominată de castani comestibili multiseculari şi o plantație matură de pin silvatic. La dreapta rămâne pârâul Cremenii (cu cuarțite hidrotermale, cuarțite filoniene şi depozite de silex). Poteca iese la Ghistinişul lui Cardoş (arboret de castani seculari), Ciurgăul lui David Gheorghică şi apoi, după circa 1 km, traversează un pod peste Valea Borcutului (valea Berăriei), la Castelul lui Pocol, la stația autobuzului urban nr.5. De aici până în Baia Mare sunt 6-7 km.
E noapte când o tai repejor spre stația Penny şi profit de feeria iluminatului public din zona Bisericii ortodoxe – Spitalului de Urgențe – râul Săsar şi Biserica Sfânta Cruce – greco-catolică pentru a trage câteva cadre foto. Apelăm la un taxi. E foarte noros, luna-n descreştere, niciunde stelele dimineților din urmă da măcar nu e defel frig. Intrăm până la casa mea părintească, trăgând astfel de timp la o cafea aburindă, aşteptând luminarea matinală apoi, pe la ora 9 dimineata o-ntindem pe după vale spre Castelul lui Alexiu Pocol de Lozna Mare.
Ora 9,15 – traversăm valea Berăriei (conform hărților topo, Valea Borcutului o numesc localnicii) după care ne angajăm pe vechiul drum de căruță orientat către S, cel care făcea legătura cu gospodăriile familiei Kulcsar Pista, bunicilor mei paternali, familia Kalisch şi Toma Aurel (un fost iscusit lăcătuş mecanic, primul din Valea Borcutului care avusese o motocicletă după război), familia David Gheorghică şi ultima, situată chiar pe liziera gorunetului cu arborete de castani comestibili – Ghistinişul lui Cardoş – familia Cardoş. Drumul pietros, în pantă, flancat la stânga de un pârâiaş cu obârşia la Ciurgăul lui David Gheorghică, e acoperit de o pojghiță groasă de gheață dar… avem bocanci şi bețe de trekking.
Privind spre N – peste amărâta gospodărie veche a urmaşilor familiei Kalisch – vedem Dealul Poprad iar la dreapta lui, cu un restrâns grohotiş abrupt punctat de spinti silvatici spontani, Terebeşca şi mai în dreapta, ca o măgură țuguiat-împădurită cu goruni, Dealul Cetății lui Liszibona Gelert (sec. XIII-XIV), spre NV Ghistinişul lui Roman Sany şi apoi pinii silvatici de la S de Balta lui Pocol.
În 25 minute dăm de pârâul Cremenei (modest) marcat în albie şi pe maluri de roci dure, sticloase şi sângerii, alteori negre-antracit-silex. În dreapta lui e Ghistinişul lui Cardoş, intens scurmat şi râmat de mistreți, cu o sumedenie de cioate şi trunchiuri moarte, doborâte de furtuni sau de drujbă după ce au fost afectate de cancerul de scoarță produs de ciuperca Cryphonectria parasitica (inconştient importată după 1970-1975 odată cu castanul ameliorat din Italia). În micile luminişuri încep să apară insule mici acaparate de exuberantele tulpini, uscate acum dar pline de ciorchini cu fructe negre-antracit de cârmâz - Phytolacca sp. originară din America.
Poteca se desparte, o varianta suie peste pârâul Cremenei în culmea din stânga, cealaltă continuă ascendent prin ghistiniş către fosta Poiană Iricău plantată prin 1965-1970 cu pini silvatici, azi ajunşi ditai arborii maturi. Printre frunzele uscate de gorun-Quercus petraea şi castan comestibil-Castanea sativa se iveşte un gândac de bălegar (scarabeu) albastru-sidefiu, amorțit de frigul nopții. A-ncurcat sărmanul anotimpurile, riscând să moară de inaniție şi ger! Nu e singurul, peste zi, pe stâncăriile vulcanice însorite de pe Culmea Morgău, vor apărea mişunând vioaie o sumedenie de gâze roşii pistruiate cu negru – vaca Domnului-Pyrrhocoris apterus.
În 40 minute de la plecarea de lângă Castelul lui Pocol ajungem în pădurea de pini silvatici din Poiana Iricău. Larga panoramă SV-V spre Valea Borcutului, Podgorii (zona Mărul de Aur), Recea, Mocira, Tăuții Măgherăuş e parțial obturată de gorunet. Aici trunchiul gros al unui pin a fost distrus cu colții de către mistreți şi apoi prin frecarea cu puternicele lor trupuri păroase şi noroioase după îmbăierile în bălțile din preajma albiilor văilor şi pâraielor, treptat îmbibându-se cu răşina cleios-eterată, un excelent antiparazitar extern. În traseu vom mai găsi cireşi sălbatici cu noroi şi păr de mistreți folosiți de aceştia pentru scărpinat şi deparazitare externă.
De pe aici apar hățişele cu mur, un ideal habitat al căprioarelor şi ciutelor. Le admirasem adesea pe Iricău în turele noastre, grupate în ciopoare de 3-5 exemplare. Motiv ca să ne deplasăm în tăcere, sperând să le vedem şi acum dar… nu va fi să fie din păcate! Le vedem însă urmele amprentate în solul dezghețat sau în puțina nea precum şi crotinele măslinii şi lucioase. În zona NE-E a Poienii Iricău admirasem în îndepărtata-mi copilărie, alături de părinții şi frații mei, cele mai grozave, monumentale, impresionante, exemplare de castani comestibili multiseculari, multi cu diametre de peste 1,5-2 m şi circumferințe de 4-6 m. Câțiva dintre ei au supraviețuit (cât de cât) cumplitei molime-cancerul scoarței-lăstărind intens, alții au murit în picioare şi foarte numeroşi au fost retezați cu drujba şi folosiți drept lemn pentru foc sau abandonați pur şi simplu, având nevoie de minim o jumătate de veac pentru a putrezi şi-a se reintegra astfel în sol.
Urmăm poteca-jgheab veche pe care se corhăniseră buşteni decenii de-a rândul. Din stânga, dinspre pârâul Cremenei, pe lângă legendara Fântâniță a lui Bacău (despre care Papa ne povestea în copilărie, lăsându-ne gură cască, tot felul de întâmplări de-a dreptul misterioase, fascinându-ne, azi neîngrijită, necurățată şi colmatată cu frunziş putrefiat şi aluviuni) vine un drum de TAF realizat după ce prin anii 1990 o teribilă furtună declanşată în Iugoslavia, translată prin Ungaria şi România de vest, stinsă în Ucraina, a dezrădăcinat/doborât o mulțime de goruni maturi. De-aici în sus poteca ia aspect de jgheab foarte abrupt, frecvent astupat de frunzişul uscat adunat de torente, solul gorunetului fiind scurmat la 50-80 cm adâncime de mistreți iar o mulțime de rădăcini fiind astfel scoase la iveală, alături de hățişul de mur. Remarc mişcare, privesc atent şi… surpriză, văd un godac de mistreț de circa 12-15 kg, alții de 45-50 kg şi câțiva de 70-80 kg, unii noroioşi, alții sur/ruginiu-roşcați. Probabil sunt 7-8 exemplare. Deşi nu fug e greu de identificat în parte. Se opresc, mă privesc nemişcați şi perfect disimulați în codru, pornesc apoi oblic-ascendet spre uriaşa pâlnie cu spurcate horhoaie a Borzaşului. Emoționat, abia reuşesc să trag câteva cadre, apoi chiar să optez pentru nişte variante de focusare/ timpi de expunere. Extraordinar, neaşteptat, minunat show cinegetic! Eram la maxim 35-50 m de ei. Fac o voltă apoi (crezându-mă isteț) inspirat din lecturi cinegetice, NatGeo şi de o vreme de F & H TV, încercând să ajung deasupra lor pentru a-i fotografia în făgetul rar şi tânăr, mai luminos. Ciuciu! Le descopăr însă urmele proaspete prin frunziş şi-i aud mărşăluind în şir indian spre Borzaş. Păcat! Bine că apucase şi Mişu să-i zărească!
Cam de pe-aici intrăm în poteca de pe culmea NV a Iricăului marcată cu H silvic bicolor, jumătate galben (al Ocolului Silvic Municipal Baia Mare), jumătate roşu (al RNP Romsilva, Directia Silvica Baia Mare). Spre N se vede (printre fagi) vechea haldă de steril-ocru-ruginie a Minei Sofia şi, pe deasupra pădurii de goruni a Dealului Poprad, vârful Pietroasa şi Țiganu.
După 1 oră şi 45 minute de la debut ajungem pe vârful Iricău (şaua NV). De aici se desprinde spre stânga poteca ce trece pe sub fosta linie de înaltă tensiune şi pe deasupra Minei Borzaş. Noi suim alert, în circa 15 minute, ultimul hop al Iricăului, lăsând în dreapta Bs II/95 , ajungând pe vârful presărat şi accidentat de numeroasele grohote de cuarțite hidrotermale printre care a apărut un codru tânăr dominat de paltini. Borna Direcției Topografice Militare e dislocată, răsturnată şi ruginită-ilizibilă aşadar, în apropierea unei afundături largi , ca o pâlnie. Neaua apare aici dar nu depăşeşte 8-12 cm şi e prezentă mai ales spre versanții nordici. La SE de vârful Iricău e Bs II/98 ( Bs=bornă silvică). Ne deplasăm spre abruptul SV al vârfului Iricău pentru a ajunge la zona defrişată de parapantişti. S-a făcut ora 10,45 când dăm de un loc de popas cu fotolii bolovănoase şi o vatră de foc. Păcat că parapantiştii au lăsat destule ambalaje/mizerii în urma lor! Pentru acces aceştia folosesc drumurile de TAF de pe culme şi pe cele de pe versanții S-SV ai Iricăului.
Panoramăm încântați asupra Băii Mari, Țibleşului, Culmii Breze, Culmii Preluca, Culmii Cornu Pleşii-Prisnelu Văraiului şi al Vălişoarei, Strâmtorile Țicăului, Munții Codrului. Ni se pare extraordinar deşi…începe să picure, e cald însă iar cerul noros spectaculos, uneori încins de razele piezişe ale soarelui.
Revenim pe urmă la culmea SE a Iricăului, coborând spre Culmea Morgău, trecând succesiv pe lângă Bs II/89, II/86, II/96 (în zona defrişării E-NE de deasupra Poienii Neamțului şi a vf.Elena), din nou II/96 (curioasă repetarea, nu am mai văzut vreodată aşa ceva !) , II/102 (deasupra Grotei Tâlharului şi la cca 150 m NE de Piatra Tâlharului). Panorama spre Baia Mare e obstrucționată de pădurea de goruni, fagi, cireşi sălbatici şi paltini, cea spre NE-E de făget.
La ora 11,30 (după 2,15 ore de la debut) dăm într-o mică şa de marcajul turistic cruce albastră ce suie din oraş, trecând peste Piatra Tâlharului şi urmărind spre NV Culmea Morgău, de aici orientându-se la NE spre vârful Elena – 580 m altitudine (pudrat cu nea), Ferigii, ajungând pe vârful Pleştioara -803 m altitudine. Marcajul amplasat pe fagii maturi, sur-argintii şi cu trunchiuri netede, ca şi drumul de TAF de pe curbă de nivel, se văd perfect aici (problemele de orientare apar însă ceva mai încolo, spre vârful Ferigii, în zonele afectate de furtuni şi exploatarea forestieră).
De acum încolo ținem riguros spre SE poteca, H-ul silvic galben-roşu şi crucea albastră. Dăm într-o defrişare estică de versant de unde putem admira la N Poiana Neamțului, departe vârful Pietroasa-Țiganu, apoi la NE–E-SE vârful Ulmoasa, Tocastru, Pleştioara, Ignişul precedat de vârful Strâmba, Mogoşa precedat de şaua împădurită a Dealului Crucii, Ciontolanul şi Şatra Pintii. Şochează imensele suprafețe de pădure de la V-SV de vârfurile Ulmoasa – Tocastru – Pleştioara în care extraordinarele făgeturi au fost exploatate sau se află în exploatare. Pițigoi, ghionoaie țipând straniu, gaițe. Aurii bobițe cleioase de vâsc de goruni ciugulite de păsări, aşternute pe sol şi frunzişul uscat, arar pe petele rămase de nea, frecvente dejecții de vulpi, urme de mistreți frecvente şi una mare, proaspătă, de lup.
Culmea Morgău suie, coboară, depăşind şei puțin afunde. În dreapta e oraşul, Cartierul Săsar, țipetele alarmante şi foarte frecvente ale sirenelor salvărilor/SMURD-ului. La stânga culmii e pârârul Sarcareț, dincolo de culme pârâul Pietros (cu o mare cabană privată, fostă carmangerie imediat după 1990) .
Reapar castanii comestibili, cioatele şi trunchiurile uscate, multe doborâte şi abandonate, unele de decenii dar cu greu putrezinde. Marcajul cruce albastră e acompaniat la un moment dat de o săgeată albastră indicând spre stânga (SE) şi acompaniind un drum descendent de TAF străjuit de castani şi goruni. De urmat neapărat marcajul turistic pentru a ajunge la Piatra Tâlharului (aici de fapt vechiul marcaj cruce albastră mai continuă o vreme spre înainte, abia apoi coboară la stânga, în timp ce o a treia potecă se orientează treptat pe o culme din dreapta, ajungând deasupra unei foarte adânci înşeuări, ultima dinaintea măgurii cu Grota şi Piatra Tâlharului). Noi ținem poteca din dreapta până deasupra marii înşeuări după care facem traverseul pe curba de nivel pentru a reintra pe poteca cu marcaj cruce albastră mai recent. La ora 12 (după 2,45 ore de la start) poposim pe Piatra Tâlharului Tolvaj Deneş. La un moment dat îmi amintisem că de pe un mic vârf trebuie coborât la drepta, spre SV, prin pădure pentru a ajunge la Grota Tâlharului dar m-a deranjat hățişul exuberant de păducel, porumbari, măceşi şi muri. După impresionanta panoramare largă de pe Piatra Tâlharului suim circa 100-150 m NE pe poteca şi marcajul cruce albastră (pe unde tocmai coborâserăm) apoi am dat de poteca costişă din stânga, orientată N-NV, care ne-a condus după aproximativ 200 m la Grota Tâlharilor. Impresionante stratificările andezitice alterate. Ca şi mizeria uitată de pseudoturişti în mica absidă NV a acesteia!
Vrem să coborâm direct de-aici spre Cartierul Săsar (prin gorunet) dar pentru a nu risca descinderea în proprietățile private delimitate cu garduri şi fără potecă spre vreo stradelă, continuăm spre str. dr. Victor Babeş, ne întoarcem pe Piatra Tâlharului iar de-acolo, admirăm Măgura Băii şi Piatra Virgină cu Ignişul în fundal, Dealul Florilor şi Dealul Crucii în dreapta, apoi Mons Medius – Dealul Minei, Ciontolanul, vârful Mogoşa şi Şatra Pintii. Coborâm apoi şleaul bolovănos şi abrupt spălat de torente după care depăşim zona aferentă fostei mici pârtii de schi invadată de salcâmi, tufe de dobru şi mărăcini, trecem prin dosul unei gospodării solitare, prindem imediat ulicioara îngustă flancată de gardurile vii de carpen, în cele din urmă ieşind în str. Dorobanților şi de-acolo în str. Victoriei (zona Poliției Locale – Hotel Carpați). Mai aveam de tălpuit până acasă, prin oraşul animat, circa 2-3 km, încheind acest traseu dupa 4 ore şi 30 de minute încântătoare în care am mers probabil 11-12 km în condiții realmente primăvăratice.
CITESTE SI:
- Baia Mare (Valea Borcutului): Pe valea Bartoșa, la Bălțile Trapacelului cu lușcuțe
- Baia Mare: Măguri Băi – Piatra Virgină
- Baia Mare: Dealul Bulat – vârful Chiuzu – Groapele Chiuzbăii
- Baia Mare: Pe Dealul Crucii și valea Vicleanu Mare
- Baia Mare: Piatra Tâlharului Tolvaj Denes – culmea Morgău – vârful Iricău
- Baia Mare (Valea Borcutului): La Cetatea lui Lizsibona Gelert
- Baia Mare: Din Valea Borcutului, peste vârful Iricău şi Culmea Morgău la Grota Tâlharului
- Baia Mare (Valea Borcutului): Pe stâncăriile ruiniforme ale Țighierului
- Baia Mare (Valea Borcutului): Casa Tâlharului – Mănăstirea
- Vezi și alte trasee turistice din Maramureș…
Baia Mare: Din Valea Frumuşaua, pe vârful Ţighier
Ciudat decembrie, ciudată iarnă între Crăciunul 2013 şi Revelionul 2014. Temperaturi nocturne de -1, 0 C, cele diurne ajungând la 12-14 C. Privesc spre cer. Luna e ca o fină seceră argintie, puzderie de stele. Nea? Din cei 25-30 cm aşternuţi în decada a doua lui decembrie au mai rămas doar nişte infime pete pe versanţii nordici.
Drumetie, spre Vârful Țighier
Lansez pe net oferta unei ture, etern de suflet pentru mine deoarece reprezintă unul din traseele “şcoală” pe care m-a purtat Papa alături de fratele şi sora mea, uneori împreună cu mama apoi, de-a lungul anilor, am fost împreună cu el pe acest traseu şi cu cei mai consecvenţi şi pasionaţi colegi de drumeţii, în toate anotimpurile, invariabil de fiecare dată descoperind detalii necunoscute, capabile să ne stârnească pasiunea, curiozitatea şi admiraţia.
Colegii mei de tură fac deplasarea, cu Loganul lui Dinu P., din Baia Mare până la Căminul Cultural din cartierul Valea Borcutului. Eu ajung pe la ora 9 dimineaţa cu autobuzul nr. 5 (împreună cu fiicele mele, cei doi nepoţei şi ginerele, ei rămânând să picnicărească la casa părintească).
Ora 9,40 – ne luăm rucsacii de tură, beţele de trekking şi pornim la drum. Facem mai puţin de 1 km pe asfalt apoi, din staţia Frumuşaua urmărim spre NV, în amontele văii Frumuşaua, strada până la ultimele case. Pe un carpen din stânga apare Bs I/9, imediat Bs I/25.
Valea Frumușaua
Continuăm pe fostul drum de car, ulterior auto-forestier realizat prin anii 1970 până la Târgu Ciorilor. La stânga rămâne fosta locaţie a colibelor ţigăneşti, azi o platformă nivelată, igienizată. Traversăm un pod de beton şi continuăm spre N pe valea Frumuşaua. Către E (dreapta) se desprind drumuri de car/TAF şi apoi unul rutier pietruit spre vilele/casele din vechea Poiană a Boţului (acces interzis, proprietate privată).
La stânga acestui drum e un ciurgău cu obârşia în Fântâniţa Boţului – aflată la 3 m, în grohotele vulcanice de sub rădăcinile unui carpen bătrân. Dacă am continua deplasarea de aici spre E-NE pe şleaurile vechi de car, după nici un km am ajunge pe platforma Bălţii lui Pocol.
Pentru a admira stâncăriile Ţighierului ne deplasăm în amontele văii Frumuşaua. Imediat apare Bs I/12 iar de la aceasta până la fostul izvor-cascadă Picsa Babi ar mai fi de parcurs lejer, pe lângă valea Frumuşaua – mal geografic drept, aproximativ 1 km. După Bs I/12, la aproximativ 40-60 m, se desprinde prin pădurea de fag, gorun, carpen şi castani comestibili – spre NV-V – o potecă. Continuăm pe aceasta apropiindu-ne de capătul V al stâncăriilor Ţighierului, suind pe versantul tot mai abrupt şi presărat cu bolovani aglomerat vulcanici prăvăliţi din versant, întâlnind H-ul silvic roşu-izolat. De acum încolo parcursul este unul neregulat, aleatoriu şi strict conform cu abilităţile, curiozitatea, condiţia fizică şi disponibilitatea personală a fiecăruia pentru efort sado-masochist.
Suim şi coborâm pe vâlcele la stâncăriile ruiniforme, grohotele abrupte punctate de tineri mesteceni, alteori bătrâni, bizar contorsionaţi datorită aridităţii solului, intercalaţi cu goruni piperniciţi dar cu rădăcini surprinzător fixate-n stâncă; printre ei şi fagi la fel de piperniciţi dar cu sculpturale rădăcini îmbrăţişând rocile vulcanice alterate. Deplasarea se efectuează pe direcţia V-E dar suind şi coborând pendulant pe versantul înclinat la 35-65 grade.
Valea Frumușaua
Culmea Țighier
În curând, pe la jumătatea înălţimii peretelui, apare o grotă cu o absidă laterală. Urmează spre E cel mai mare perete, lung de 45-55 m şi înalt de vreo 10-25 m, cu o impresionantă diaclază-horn în extremitatea-i estică. La S de aceasta, tronând precum Turnul din Pisa pe un platou împădurit-accidentat, ne încântă o monumentală stâncă înaltă de 7-8 m, înclinată la 65 grade, cu bolovani megalitici spre S-SE drapaţi intens cu muşchi.
Turnul acvilelor și Degetul Tighierului
De la aceasta suim din nou spre stâncăriile din stânga fiindcă după un spectaculos cerdac stâncos-ruiniform pe care vedem trunchiurile drepte ca lumânarea ale unor molizi tineri seceraţi cu drujba de pe Culmea Ţighier, din plantaţie, urmează cel mai mare, larg, abrupt, cascadat şi sec de obicei vâlcel, deasupra acestuia, spre E, tronând piramidal ascuţitul Colţ al acvilelor de munte *(până prin 1960-1965 o familie de acvile de munte îşi avusese locul de cuibărit acolo apoi bravii vânători ai AJVPS Baia Mare le-au împuşcat, împăiat şi expus ani la rând în vitrina colbuit-vetustă a organizaţiei ce-şi avusese sediul lângă şcoala Populară de Artă din Centrul Vechi, Piaţa Millenium după 1990) şi după el, pe aceeaşi direcţie E, Degetul Ţighierului – un ţanc stâncos negricios, rugos şi înalt de 10-12 m, escaladabil la liber de către alpinişti (Papa îl suise până în vârf de câteva ori, spre spaima şi admiraţia noastră, a copiilor săi şi-a ortacilor cu care făceam primele noastre excursii, într-una din ele asistând la vânarea unui iepure de către una din acvile şi depunerea victimei în cuibul primitiv confecţionat, din ramuri uscate, mai sumar decât unul de berze, unde aveau pui; în cuibul huhnind de departe a hoit, ca vizuina unei vulpi, era plin de oscioare de iepure, şobolani, veveriţe şi păsări). Merită a fi prospectat meticulos vâlcelul cu grohote şi pereţi stâncoşi, până la cascada seacă, dar cu o foarte mare atenţie, întrucât o derapare urmată de prăbuşirea pe versant se poate solda cu consecinţe dramatice!
La final se coboară pe lângă vâlcel spre malul drept al văii Frumuşaua de unde continuăm pe potecă în amontele ei. În dreapta apare o stâncărie imensă şi neagră, dincolo de ea susură firav izvorul Picsa Babi * (nepotabil după poluarea minieră prin anii 1990 după redeschiderea de către IPEG Maramureş a unei vechi galerii de la Întorsură, nu mai afundă de 50 m şi în care în copilărie ne-am făcut primii paşi în speologia-divertisment).
Grota Țighier
La stânga sus pe versant, printre fagi şi goruni rari, se iveşte portalul ocru-ruginiu al grotei mari a Ţighierului. Pe vreme uscată se poate sui direct la ea din vale, pe versantul foarte abrupt, cu praguri de brecii, cuirase alunecoase şi rădăcini, posibile excelente prize dar în zilele umede de după ploi, îngheţ, ninsori, pentru a nu risca, se continuă pe poteca de lângă vale până la Picsa Babi. De acolo se continuă pe poteca din stânga, suind consistent pe versantul împădurit, de regulă drapat cu frunziş uscat, acum şi cu depozit de nea îngheţată alunecată în mici avalanşe, intrând în zona plantată cu molizi. De aici la un moment dat se desprinde spre V o potecă de sălbăticiuni nu mai lată de 18-25 cm, descrisă pe curbă de nivel şi pe care o urmăm prudenţi.
După mai puțin de 100 metri în faţă ne apare gura grotei, spre N de aceasta continuând o culme stâncoasă impresionantă, negricioasă. Atenţie deosebită deoarece grota formată din brecii intens tectonizate are tavanul şi pereţii fisuraţi, oricând existând riscul real al desprinderii bolovanilor sau chiar al prăbuşirii tavanului, mai ales în cazul în care turiştii fac foc iarna/primăvara devreme iar apele infiltrate şi variaţiile termice dilată şi destructurează roca!
După un scurt popas revenim pe culmea/poteca E de lângă plantaţia de molid, trecem în urcare pe la platforma mică a unei foste sondeze de prospectare a IPEG Maramureş după care suim oblic, alert, spre NV, spre stâncăriile cu belvedere şi la un alt cerdac stâncos cu forma unui mare V cu vârful orientat spre N. De aici se poate panorama spre Dealul Mănăstirea, vârful Iricău, Frumuşaua – Valea Borcutului, Cartierul Săsar, iazul de decantare a sterilului din Bozânta Mică, Tăuţii Măgherăuş.
Tighier
Vârful Țighier
De acum încolo, trecând pe deasupra stâncăriilor şi pe la succesive belvederi suspendate deasupra prăpăstiilor sudice ale Țigherului, se face traversarea zonei aride de la E la V, spre final, în dreapta sus, spre Culmea Ţighier, făcându-se remarcate succesiv un perete aglomerat vulcanic alterat exogen prin cloricizare, roca având o culoare ocru-bej-ruginie cu irizatii verzi-albastre apoi ceva mai sus un bloc imens de brecii cu o grotă-n bază, vizavi de aceasta, spre V şi imediat sub culme un bloc de aproximativ acelaşi aspect şi mărime dar dispus parcă-n oglindă; spre final, tot în dreapta sus spre culmea împădurită care coboară alert spre V-SV ajungând la vechile vii cu vişă de vie din soiuri hibride ale săsărenilor şi borcutenilor, pot fi admirate alăturate, mici, intens erodate, ţancuri, turnuri şi pereţi ruiniformi.
Facem un scurt popas la cea mai spectaculoasă belvedere a Ţighierului, acolo unde am poposit de fiecare dată cu Papa şi apoi cu prietenii noştri, admirând sub noi, dincolo de prăpastie, codrul de foioase din poalele Ţighierului (malul drept geografic al văii Frumuşaua), mai departe Dealul Mănăstirea, Iricăul, Valea Borcutului, o parte din Baia Mare, Bozânta Mică şi Tăuţii Măgherăuş. Aici existase o custură stâncoasă ca o creastă bătută de cocoş, înaltă de vreo 2,5-3 m, doborâtă la un moment dat de către ceva pseudoturişti beţi şi forţoşi, aceştia fiind incapabili s/o rostogolească însă în hău. Lângă ea e vechea vatră iar la dreapta un splendid pin silvatic spontan pe care-l ştiu de când avea nicio palmă, azi depăşind 4 m înălţime. De fapt pe stâncării şi grohote au apărut în ultimii ani mai mulţi pini spontani care i-ar putea spori pitorescul precum apropiatei Întorsuri sau Dealul Mănăstirii.
Subit liniştea însoritei amieze e spartă de zecile de bubuituri înfundate ale armelor de vânătoare. Nu ştim unde se vânează, ecoul reverberat înşelându-ne. Poate în zona Ghistinişul lui Roman – Balta lui Pocol, nu-i exclus să se vâneze în zona Borzaş – Iricău V-NV. Când după o vreme liniştea revine, se aud ATV-urile sau 4×4 care adună şi cară hoiturile sfârtecate de plumbi şi oţel spre locurile de regrupare ale bravilor bărbaţi- killeri legali.
Pe Țighier
Înapoi pe Valea Borcutului
După vreo jumătate de ceas de solarizare încântătoare ne continuăm circuitul urmând pe curbă de nivel poteca cervidelor, lăsând în dreapta sus, spre Culmea Ţighier, stâncăriile cu grote-n bază apoi turnurile numeroase şi erodate intens plus peretele de brecii cloricizate. Coborâm pe urmele nevăzutelor de data asta ciute şi cerbi spre arboretul de castani comestibili, cu cioate şi trunchiuri doborâte de furtuni sau cu drujba, numeroşi alţi arbori în viaţă, cu circumferinţe de 4-5 m şi bătrâni de sute de ani, alţii bătrâni de doar vreun secol şi cu viguroase lăstăriri multiple, majoritatea afectaţi însă de cancerul de scoarţă.
Ieşim lângă o vie veche, cu araci de stejar şi castan, la ruinele unei foste căsuţe în care proprietarii locuiau pe vremea tăiatului, copilitului, săpatului viei şi a recoltatului strugurilor, având acolo şi o mică pivniţă-cramă. Ne aflăm într-o restrânsă poieniţă cu fânaţă şi câţiva meri clasici sălbăticiţi iar la stânga e o veche fântâniţă neîngrijită după 1990. Lângă un măr bătrân e o colibă acoperită cu folie de polietilenă, două bănci de lemn şi o masă. Un bărbat din Băiţa se odihneşte dohănind vârtos. Ieşise la plimbare cu câinii săi şi ne îmbie amabil să tragem o dușcă de vin de roşcă. Îi mulţumim, refuzându-l politicoşi.
De aici încolo urmărim spre S poteca ce traversează o zonă de lăstăriş dens de castan comestibil în amestec cu alun, plop alb,carpen şi covor de iarbă neagră - Calluna vulgaris. De remarcat aici alţi numeroşi castani comestibili monumentali, grupaţi îndeosebi pe lângă vâlceaua afundă care coboară spre malul drept al văii Frumuşaua. Poteca străbate zona şi, prin dreapta vâlcelului, lasă o altă vie mai măricică pe stânga şi o poieniţă în care ţiganii de pe Frumuşaua şi-au relocat colibele lor mizere. Privind de aici spre NE se vede stâncăria Ţighierului, la E Dealul Mănăstirea şi Poiana Boţului cu vreo 3 vile etajate apoi spre SE gospodării – case şi vile noi construite după 1990 pe dealurile E-SE ale Văii Borcutului până la liziera Iricăului şi dincolo de ele şi după Podgorii, blocurile Cartierului Săsar din Baia Mare.
Poiana Boțului, zona Valea Borcutului
Imediat poteca intră printre castani bătrâni şi goruni exemplari pe culmea ce separă Valea Borcutului de Apa Sărată. La dreapta e pârâul curgând către Apa Sărată (loc în care primăvara devreme, la înfloritul alunilor şi cornilor admirăm primele luşcuţe şi brânduşe de primăvară). Pe un gorun falnic din stânga potecii apare Bs V/ 138.
Poteca se bifurcă aici, iar noi o urmăm pe cea din stânga, suind puţin până sub linia de înaltă tensiune, coborând apoi alert pe un şleau argilos-alunecos spre vechea locaţie a ţiganilor de pe Frumuşaua, la Bs I/9. Iată-ne ajunşi pe drumul asfaltat pe care continuăm pe lângă v. Frumuşaua cca 1 km până la staţia de autobuz Frumuşaua şi/n continuare până la Căminul Cultural, la casa mea părintească, admirând spre stânga sus Iricăul şi-n continuarea acestuia spre SE Culmea Morgău. Înainte de a-mi lua rămas bun de la colegii de tură, ne dregem cu câte o duşcă de cafea. Ei pleacă cu Loganul. Eu aştept alături de nepoţi, fiice şi ginere sosirea autobuzului nr. 5. Acesta apare la ora 14, 45 întoarce la Castel, ne îmbarcăm la Borcut şi apoi ne duce, prin Băiţa, acasă.
Cu certitudine pe însoritul Ţighier temperatura din această atipică duminică de decembrie depăşise 14 grade C iar excursia noastră fusese una cu totul excepţională.
Baia Mare: Din Ferneziu la Lacul Bodi, cu retur pe Valea Vicleanu Mare
Din Ferneziu, zona Complex, suim spre V-NV pe str. Podinei apoi pe str. Bodi. La lizieră, pe stânga drumului (dupa 15 minute de la debut) apare un panou info al Ocolului Silvic Municipal şi Bs III/26, în zona pâlcului de pini silvatici intercalaţi pădurii de gorun şi castani comestibili. Bs III/ 24 e aproape, foarte puţin mai sus şi în stânga. Drumul pietruit suie în serpentine largi ajunge într-o zonă de platou, taie o culme ce intersectează şi un drum de TAF orientat SV-NE, marcat silvic cu benzi galbene paralele iar, la dreapta, pe un picior NE care continuă spre vârful Hija, apare Bs II/25. Urmăm drumul pietruit şi după 40 minute de la plecare ajungem la lac, ocolind prin dreapta cabana Bodi (privată) şi un pâlc de conifere ornamentale.
Spre Lacul Bodi, dinspre Complex Ferneziu
Îmi arunc voiniceşte (email), dar şi fără speranţe, buzduganul ofertei turistice de final de an. Răspunde prompt… draga de Brena. Mai întâi la ora 6,30 dimineţa îmi fac circuitul în Valea Borcutului, la casa părintească, revin în oraş la 7,50, amărât de neşansa de-a surprinde cerul zmeuriu înainte de răsărit apoi, pentru câteva clipe, purpuriu, magnific. Mai am o tentativă de-a coopta ortacii, invitându-mi ginerele şi pe Radu, nepotul mai mare. Răspuns sec, inechivoc, categoric nu.
9,30 dimineaţa – fiindcă Brena nu are voie-n autobuz apelez la un taxi care ne duce până în Ferneziu, zona Complex. Soarele abia sparge coroanele gorunilor negricioşi, gravaţi pe cerul albastru, spre Valea Cerbului – Culmea Bulat – Ouţu. O luăm repejor în sus, spre str. Podinei, trecem pe lângă cimitir (sinistră perspectiva, nu şi admirând contre jour dealurile din urmă pe lângă o cruce mare). Moşi Nicolae suie şmecheroşi pereţii, balcoanele, caselor, vilelor pe scări împletite. Moşi Crăciuni cu albe bărbi şi plete cârlionţate, de aceeaşi occidental-comercială sorginte, mă privesc dintre ferestrele caselor micuţe sau de pe treptele altora. Nu lipsesc piticii ceramici kitchoşi din grădini. Nicio curte fără 1-2-3 câini, de rasă sau maidanezi, dar vigilenţi și gălăgioşi. Nea de 12-15 m pe mijlocul şi marginile asfaltului îngust. În dreapta sus, vârful Igniş, aproape denudat de nea. Se văd ca-n palmă şi Piatra Marcului / Dracului, rezervaţia coloanelor andezitice bazaltoide Lespezi, Turnul lui Pintea şi la V, Ticlăzăul.
În 15 minunte suntem la liziera cu pini. La stânga panoul info al O.S. Municipal Baia Mare şi Bs III/26 şi o mulţime de trunchiuri de castani comestibili destul de tineri *(40-50 de ani) doborâţi cu drujba, fiind afectaţi de devastatorul cancer al scoarţei. De aici în sus drumul e mai abrupt, pietros, spălat de torente. În dreapta curge abia perceptibil un pârâiaş fără nume. Drumul complet acoperit de gheaţă şi nea e marcat cu bandă galbenă silvică şi simbolurile traseelor de cicloturism. Pădurea de goruni, castani comestibili, carpeni, pini silvatici se continuă într-una de fagi minunaţi. Linişte. Soare. Plăcut. Probabil + 3, + 5 C. Zbor de gaiţe şi spinţari, zglobii, drăgălaşi piţigoi. Apoi… două înfundate bubuituri. Poate vreun braconier… asigurându-şi festinul revelionistic.
În zona de platou, însorită, neaua lipseşte, făgetul domină de-acum versanţii bronz-auriţi de frunziş şi înverziţi de smocurile zvelte de screadă. Nici vorbă de căprioare, ciute, mistreţi. Ar fi fost mult prea frumos …
Lacul Bodi, iarna
Lacul Bodi
Coborâm spre zona estică a lacului, pe drumul cu nea îngheţată, mai groasă de un lat de palmă, lăsând în stânga o plantaţie de pin şi panorama spre Valea Viclenu Mare, flancul drept, împădurit, imediat după aceea cabana Lacul Bodi – privată, străjuită de conifere exotice. Mă latră apatic un câine nevăzut. Mai apoi remarc fumul parfumat a fag ieşind din coş. Nici ţipenie de om însă. Ajungem la fostul ponton-debarcader, distrus, sumbers parţial.
Lacul Bodi e integral acoperit cu gheaţă opacă albă. Cineva s-a distrat încercându-i grosimea şi rezistenţa, dovadă numeroasele pietre negricioase care-i maculează suprafaţa. Ocolim prin E-N-V lacul splendid străluminat de soare. Gheaţa ascunde, din fericire, mizeriile menajere uitate de pescarii amatori necivilizaţi. Nu pe toate însă. Multe în jurul vetrelor şi în capătul NE, dintre hăţişul de mur şi brâul îngust dar fotogenic de stufăriş. Cu greu remarc o zonă de oglindă lacustră scăpată de cuirasa de gheaţă în care se scaldă făgetul matur. Minunată e gheaţa cu minuscule, mii şi mii, godeuri, nelipsind nici seminţele – inconfundabile elice – ale carpenilor şi ce orbitoare reflexele!
Valea Vicleanu Mare
Valea Vicleanu Mare
40 minute mi-au trebuit să ajung la Lacul Bodi. 20 de minute ca să mă extaziez fotografiindu-l din varii unghiuri şi moduri. Apoi cobor pe lângă fagul uriaş marcat turistic cu triunghi roşu, ajung la Valea Vicleanu Mare şi mă deplasez pe drumul forestier în avalul ei. Praguri, repezişuri, mici cadcade alternând cu frumoase băltiri smolii contre jour. Smocuri de ferigi rămase verzi din toamnă. Bolovani aglomerat vulcanici rugoşo, negricioşi. Taluzuri cu andezite alterate, în curs de caolinizare. Arinii flachează, precum nişte demne santinele, malurile văii.
Peste vale, în dreapta, vechiul traseu spre Baia Mare, marcat cu triunghi albastru, imediat după aceea, de asemenea în dreapta văii, halda unei mine de prospectare geologică, deasupra ei gorunetul şi ghistinişul bătrân (arie naturală protejată). Din senin, pe lângă banda silvică galbenă şi triunghiul roşu, pe un arin tânăr apare marcajul turistic punct galben. Habar n-am de unde vine şi încotro duce. Nu-l mai revăd. La stânga apare un fel de scurt-abrupt canion andezitic. Pare că acolo s-a exploatat în abataj de suprafaţă vreun filon aurifer. Imediat după aceea, spre stânga, suie costiş un şleau de căruţă ce duce peste apropiata culme în Valea Stejarului.
Valea Vicleanu Mare, cu talvegul său accidentat, alteori neted ca o lungă covată compactă de andezite, e cea care oferă suita pretextelor foto deosebite. Mai apoi, peste vale şi-n dreapta, aproape de bariera silvică de lângă Uzina de Apă, apare un izvor cu ciurgău.
Turnul Stefan si Biserica Sfântul Nicolae, Baia Mare
Ocolim bariera continuând pe drumul ce coboară spre Splaiul Republicii. La stânga Uzina de Apă. La dreapta o gospodărie izolată, prosperă pare-se. Înainte (SE), peste liziera pădurii tinere de foioase cu conifere plantate, se vede o parte a Băii Mari din zona vechii Uzine de Apă şi Valea Cerbului, în dreapta ţâşneşte spre cer, falic şi netrebnic, coşul de 450 m al defunctei Phoenix – Cuprom SA.
Abandonăm drumul, optând pentru poteca ce se ţine la dreapta unui vâlcel / pârâiaş pe lizieră. La o oră de la plecarea de la Lacul Bodi mărşăluim ostăşeşte, alert, pe Splaiul Republicii, cu râul Săsar la stânga. Ne trebuie un ceas până acasă, şerpuind cât mai directisim posibil spre str. Tâmplarilor, podul peste Săsar din dosul fostei Catedrale Greco-Catolice confiscată de ortodocşi, admirând in passing Dealul Crucii şi biserica de lemn a Mănăstirii Sfânta Cruce, Dealul Florilor, Culmea Morgău, Iricăul, marea familie de raţe sălbatice aciuată oportunist pe Rivulus Dominarum, sfidând multiseculara-i poluare minieră şi-ndeosebi, în ultimele decenii, pe cea menajeră.
Coborâm către Piaţa Millenium, admirând zvelta Biserică Evanghelică, în continuare Turnul Ştefan, Biserica Sf. Nicolae, Biserica Romano-Catolică, un colţ al Teatrului Municipal, monumentala clădire a Museum of Art, deviind spre Piaţa Izvoarele pentru a imortaliza Turnul Măcelarilor, martor în două rânduri renovat după 1990 (ultima oară cu sprijin financiar norvegian, sic!). În acest interval am inventariat, adesea deosebit de încântat, o mulţime de case şi vile noi, unele veritabile bijuterii arhitecturale de sec. XX-XXI, cu nespus de mult bun gust realizate.
De la Piaţa Izvoarele pe str. V. Alecsandri, Rozelor – Bdul Unirii – Aleea Transilvaniei – B-dul Republicii şi până acasă, pe Bogdan Vodă, nimic nu mai atrăgea atenţia în afara frumoasei destul de noi Biserici Greco-Catolice aflată lângă Casa Armatei, vizavi de casa Tineretului, C.C.I. Maramureş, Sala Sporturilor şi Bazinul de Înot. Apropo, era cât pe ce să omit ecumenica hardughie gen Casa Poporului, încă-n roşu, Catedrala Ortodoxă de la intesecţia bulevardelor Unirii și Republicii.
3 ore şi 30 de minute, 10 km parcurşi alert alături de Brena, o frumoasă, meritată încheiere de an turistic în care cu voia zeilor am reuşit să fac 59 de trasee, câteva în premieră pentru mine.
