Reportaje
Din Copalnic în jos prin Defileul râului Cavnic
Traseul din 1 septembrie 2015 cu D. Pascu, M. Gheție, Pongo & eu
Obiectiv: satul Copalnic, biserica Nașterea Maicii Domnului-1912, biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului-1735, de pe valea Domoșa, Defileul râului Cavnic în aval de Copalnic, pe La Colac, spre Întrerâuri
Localizare: Maramureș, comuna Copalnic Mănăștur, satul Copalnic
Itinerar: Baia Mare-Groși-Cărbunar-Berința-Copalnic – circa 26 km (pe șoseaua Baia Mare – Târgul Lăpuș)
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție estivală cultural-peisagistică
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: lejer, estival – recomandabilă pentru succesivele treceri prin vadurile albiei o încălțăminte de sacrificiu – albia bolovănoasă, mâzgoasă și extrem de alunecoasă fiind dificil /periculos de traversat desculț
Lungime și durată: total traseu, incluzând deplasarea din/ în Baia Mare aproximativ 5-6 ore (deplasarea pedestră, tur-retur, presupune vreo 10 km)
Diferență de nivel: nesemnificativă
Recomandări: harta turistică Defileul Lăpușului 2012; un panou cu o hartă turistică mare e amplasat în Copalnic pe strada care suie pe lângă valea Domoșa spre Copalnic Deal-Preluca Nouă. De parcurs Defileul Cavnicului (în echipe, cu corturi) din Copalnic, pe la Întrerâuri-Zugău-Împreunarea Râurilor (Lăpuș-Cavnic) – Balta Neagră – Remecioara – Remetea Chioarului (circa 7-8 ore)
Avertismente: habitat de vipere, mistreți; zone pastorale-atenție la câinii ciobănești; după La Colac, în aval de a doua fostă moară de pe malul geografic drept al râului Cavnic – locație marcată de o fundație de piatră și o casă solitară, și cea de-a patra traversare a râului prin vad (dacă nivelul apei e mare pot apare serioase probleme), deplasarea se face pe malul geografic drept, accidentat, pe o veche potecă neumblată și discontinuă, până la Întrerâuri iar de-acolo relieful e și mai accidentat-stâncos, cu potecă precară, până la Zugău (acolo e o punte suspendată pe cabluri care lega Coaș-Întrerăuri-Preluca nouă sau/și Codru Butesei – puntea e foarte șubredă!)
Căi de acces: din Copalnic, de la podul peste râul Cavnic aflat la confluența acestuia cu valea Domoșa, pe drumul auto-forestier pietruit de pe malul drept al râului, ulterior, o vreme, pe un drum lutos de car/tractor
Mijloace de locomoție: curse Baia Mare-Copalnic Mănăștur, autoturism personal, mountainbike
Sugestii de cazare: cort; colibă turistică
Vara calendaristică se încheie teoretic la 31 august dar cea din acest an secetos și torid, se pare că va continua câteva zile, dimineața la ora 6 temperatura fiind de 19 grade C, 21 de grade la 6,30, ora plecării din Baia Mare spre Copalnic și de 34 grade C la prânz, atunci când ne încheiam deliberat drumeția pentru a ne proteja astfel de dogoarea maximă dintre orele 14-17, atunci când termometrele vor urca până spre 38 grade C la umbră.
Coborând pe lângă pădurea de carpeni, într-o fâneață cu lucernă din dreapta șoselei, se ivesc trei căprioare defel temătoare, superbe. Răsăritul soarelui îl imortalizăm traversând șesul dintre Groși-Dumbrăvița-Cărbunar. Nu doar incandescența soarelui ne fascinează de această dată, nici tivul gros, sângeriu-portocaliu bordând culmile Munților Gutâi, ci îndeosebi pufoșii nori dispersați oarecum radial de către curenții invizibili de aer înalți. Deși de fiecare dată, suind din Cărbunari serpentinele, ne oprim pentru minunatele panorame deschise spre Cărbunari, Igniș, Mogoșa, Gutâi. O facem și de această dată, acum fiind motivați de prezența unei stâne de oi recent mutată în preajma șoselei și strașnic păzită de câțiva dulăi, cu un june măgăruș făcându-și la un moment dat apariția dintre bălării și arbuști.
Ne continuăm drumul spre Copalnic, abandonăm șoseaua spre Copalnic Mănăștur, deviem la stânga pe vechea variantă ce suie prin dosul bisericii ortodoxe cu alură de bazilică și hramul Nașterea Maicii Domnului – ridicată în anul 1912. O troiță străveche de piatră ne atrage aici atenția. De la biserică priveliștile se deschid la N-NE către Igniș și Gutâi, la E spre Copalnic Mănăștur, la S-SV spre valea râului Cavnic marcată de sălcii și arini, Culmea Preluca, Copalnic Deal iar spre V către o grupare pitorească de gospodării ale Copalnicului dispuse în dreapta râului, pe o față de deal cu livezi și fânațe. După ce vizităm exteriorul bisericii Nașterea Maicii Domnului coborâm la șosea, ne întoarcem vreo 300 m spre Baia Mare apoi, la indicatorul stânga 6 km Preluca Nouă, îl urmăm, deplasându-ne printre gospodării și holdele de porumb.
Traversăm podul peste râul Cavnic continuăm pe asfaltul îngust care acompaniază în amonte valea Domoșa și ne oprim la biserica Adormirea Maicii Domnului, monument istoric ridicat în 1735, riguros restaurat în anul 2014. Nu suntem pentru prima oară în preajma sa, știind-o de ani buni, pe atunci fiind ternă și părăginită, umbrită de un pâlc de molizi. Acoperișul nou de draniță, puțin patinată de vremi în răstimpul foarte scurt scurs de la restaurare, albeață zidurilor întreruptă ingenios și artistic, doar pe alocuri, de ocrul bolovanilor gresoși, turla bulbucată trădând, ca și în cazul apropiatei biserici de lemn, monument istoric,din Lăschia, sau a celei mai îndepărtate din Valea Chioarului, îi încântă cu siguranță și pe cei mai pretențioși/inițiați vizitatori. Nu e exclus ca această biserică maramureșeană să fie una dintre cele mai inspirat și frumos restaurate, cu mențiunea obligatorie că lucrările nu s-au rezumat doar la sacrul locaș de cult ci și la amenajarea corespunzătoare a spațiului din preajmă, degajarea de sălbăticita vegetație punând în valoare acest, cu totul deosebit, sit istorico-ecumenic. Admirabil!
De la biserică o luăm înapoi iar după ce traversăm podul peste râul Cavnic parcăm lângă o porumbiște și ne începem drumeția pe drumul colbuit teribil datorită autobasculantelor grele care cară, de la circa 2 km din aval, adică de dincolo de Stația de epurare Copalnic-relativ nouă, agregate excavate din albie, transportându-le la un șantier al drumarilor din Vima Mică. Și noi care ne-am speriat inutil, crezând că vom da peste vreun alt (dubios avizat și autorizat de organele abilitate ale statului) șantier aferent unei MHC păguboase și distructive precum multe altele din Maramureș, unele recente, din amontele râului Cavnic. În prima porțiune, apele râului teribil împuținate, lasă vederii albia cu un talveg discontinuu de andezite ce aduc unor veritabile lapiezuri, alteori zonele de acalmie, cu superbe reflexe și oglindiri, încântă turiștii. O punte suspendată pe cabluri groase de oțel sporește curând pitorescul râului străjuit preponderent de arini. Gospodăriile prospere rămân treptat în dreapta și în urmă. Urmează o luncă în care, în dreapta, invadată de salcâmi tineri. Ne atrage atenția fundația și zidurile din piatră (șisturi cristaline) ale unei foste mori purtată de apă. Curând, pe aceeași parte a dumului, se ivește Stația de epurare, mai apoi o stână. Ciudată (și deopotrivă foarte derutantă) pentru cei care parcurg în premieră acest traseu e schimbarea subită a poziției soarelui La Colac – locul unde râul Cavnic realizează o amplă buclă. Până la Întrerâuri sunt obligatorii vreo 6 traversări ale râului prin vaduri, acum puțin adâmci. După teribila secetă a acestei veri și canicula care o ținuse aproape-ntr-una din mijlocul lui iulie, traversarea nu pune probleme dar odată cu sosirea ploilor…
Colegul nostru D. Pascu, ca și Pongo-Beagle-ul meu tricolor, sunt premieră pe acest traseu pe care însă Mișu G. și cu mine l-am mai făcut (eu de vreo trei ori), integral, ieșind în Întrerâuri ori în Remecioara. Din acest motiv, și pentru a nu suferi dogoarea soarelui la amiază, după ce ajungem la cea de-a patra traversare și locația unei alte foste mori pe apă, după un scurt popas o luăm înapoi aproximativ pe același traseu. Dacă odinioară localnicii de pe malurile râului Cavnic tăiau arborii cu joagărul, transformând trunchiurile și ramurile pretabile în meteri pentru foc pe care-i lansau ulterior pe malurile povârnite spre albie, apa transportându-le până spre Remecioara, lipsa apei și înlocuirea atelajelor trase de vite, bivoli și cai cu tractoare M 450 dotate cu remorci, au făcut ca azi lemnele de foc să fie încărcate și apoi transportate spre Copalnic mult mai rapid și lejer (exceptând perioadele când râul Cavnic are un nivel și debit crescut). Pe parcurs, de-o parte și de cealalta a râului Cavnic apar poiene ample în îngusta dar fertila luncă. Odinioară acestea erau arate și cultivate cu porumb sau cartofi. Aceste poieni oferă excelente locuri de campare pentru corturile amatorilor de astfel de drumeții (eventual și pasionații de pescuit sportiv), marea problemă o constituie însă aici puținătatea surselor de apă potabilă. Locurile sunt nespus de pitorești nu doar vara ci în toate anotimpurile, poate cu un plus de farmec primăvara și de-acum încolo, la ivirea indescriptibilelor pasteluri autumnale. Și încă o mențiune necesară-în verile bogate în precipitații versanții cu foioase abundă de bureți și ciuperci comestibile…
Din Mocira în sus, pe lângă râul Lăpuș
Traseu la sfârșit de august cu D. Pascu, M. Gheție, Pongo & eu
Obiectiv: satul Mocira, aparținând de comuna Recea; lunca și albia râului Lăpuș la S de Mocira, spre podul de la Cătălina; Maosoleul familiei Barbul din Mocira
Localizare: Maramureș, comuna Recea, sat Mocira
Itinerar: Baia Mare- Mocira – circa 6 km
Marcaj turistic: -
Grad dificultate: ușor, practicabil și de către copii
Echipament necesar: lejer, estival
Lungime și durată: 3-4 ore, circa 5-6 km
Diferență de nivel: nesemnificativă
Recomandări: de realizat vara, pe vremea scăldatului
Avertismente: -
Căi de acces: din Mocira, de la cele două biserici, pe strada Școlii și apoi la stânga -S- în coborârea pe drumul pietruit spre lunca Lăpușului-mal geografic drept; în continuare pe drum agricol sau /și pe poteca pescărească în amontele râului
Mijloace de locomoție: curse locale Baia Mare-Mocira; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: cort
Val nimicitor de căldură în finele lunii august, cu temperaturi de 34-35 grade C, seara, pe la ora 21, temperatura nescăzând sub 29 grade C, cu 18 grade C dimineața la ora 6,30 și secetă prelungă. În aceste condiții nicio excursie pe munte nu poate oferi dezirabila răcoare și prospețime iar a rămâne în casă nu e defel recomandabil. Încotro atunci? Pe malul unei ape curgătoare sau a vreunui lac și neapărat de plecat la primele ore ale dimineții (pentru a surprinde nașterea zilei, magia ridicării negurilor și pentru a evita arșița amiezii).
Dacă ieși din Baia Mare spre Săcălășeni (S), coborând serpentinele scurte spre podul peste râul Lăpuș de la Cătălina, privind spre V, atrag atenția turlele a două biserici din Mocira, una ortodoxă, zidită în 1946, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, și o alta relativ nouă, futuristă, greco-catolică, cu hramul: Preasfânta Inimă a lui Isus şi Inima Neprihănită a Mariei. Siluetele lor îi fascinează probabil pe extrem de numeroșii băimăreni care ies la plajă și la scăldat, alții la pescuit sportiv, în aval de podul de la Cătălina, optând pentru lunca din malul drept al râului Lăpuș. Probabil din copilărie nu mai umblasem prin Mocira, motiv excelent pentru a-i lua acum pulsul de secol XXI, mai ales câ în foarte scurt timp modestul sat de odinioară, transformat într-o zonă rezidențială cu numeroase case noi și vile, care de care mai avangardiste și frumoase, va deveni cu certitudine un cochet satelit al municipiului Baia Mare.
Stabilim întâlnirea pentru ora 6,30 dimineață pentru a nu rata răsăritul soarelui. Astfel, pe când imensa lună plină, alb-argintie, se-ndrepta spre culcare, intrăm în Mocira, traversăm mai întâi o zonă lungă ocupată de sediile diferitelor societăți comerciale private, unele din ele de o mare notorietate nu doar în Maramureș. Cele două biserici apar în față și la dreapta drumului în timp ce la stânga, departe, soarele nerăsărit deocamdată poleiește feeric crestele Ignișului, Dealul Minei, Gutâiului și pe-ale Mogoșei. Cu o seară înainte, căutând câte ceva privind istoricul Mocirei, aflasem că prima sa atestare documentară datează din anul 1411 (din anul 1405 după alți istorici). În 1517 Mocira este menţionată într-o declaraţie a jurilor şi juraţilor din satele aflate în jurul oraşului, aceştia afirmând că hotarul dintre posesiunile oraşului Baia Mare şi Mocira este râul Rakoş. În anul 1566 Mocira făcea parte din domeniul oraşului Baia Mare, iar în 1569, în fruntea locuitorilor se găsea Wayonda Joannes Peter. Creștinii români au înfiinţat prima parohie, în Mocira, în anul 1680 conform hrisoavelor vremii și cea dintâi biserică a fost construită pe vechea vatră a satului. Cu ocazia mutării vetrei satului mai târziu, prin anul 1858 a fost mutată şi biserica din piatră şi sfinţită abia în anul 1925. Ea a fost demolată prin anul 1947, iar din anul 1948 a început ridicarea unei noi bisericii ortodoxe care a fost sfinţită abia în anul 1973. După anul 1981 biserica a fost renovată, pictată şi resfinţită în 1985 (în același an a fost ridicată și casa parohială ortodoxă). În perioada 1901-1905, conform Arhivelor Nationale, comuna Recea cuprindea localităţile (cu denumirile lor maghiare incluse în paranteză): Groși (Tökés), Mocira (Laposhidegkút), Ocoliș (Feketefalu), Recea (Lénárdfalu), Satu Nou de Jos (Alsóujfalu). Azi comuna Recea se compune din localitățile Săsar, Lăpusel, Mocira și Bozânta Mică. Recea e atestată documentar din 1327 însă au fost descoperite dovezi arheologice conform cărora acest teritoriu a fost locuit începând din Paleolitic. Satul Săsar se află de-o parte și de cealaltă a Rivulus Saxarum (râul pietrelor), denumire atestată documentar din anul 1327. Lăpusul parcurge comuna Recea pe o lungime de 15 km, de-alungul mileniilor acesta formând terase și lunci. Din punct de vedere arheologic în comuna Recea trebuiesc enumerate schiturile din locurile numite Ciurgău-Butruci din Lăpusel, Dâmbul Morii din Săsar și castelul construit de contele Francisc Bethlen. Șoseaua europeană E 58 străbate comuna Recea trecând pe lângă heleșteul și cabana turistică amenajate în zona Două Veverițe – un deosebit de cunoscut și frecventat loc de agrement și pescuit sportiv.
Ajungem în largul spațiu aflat între cele două biserici, Adormirea Maicii Domnului-ortodoxă, spre S și cea avangardistă, ridicată după 1990 vizavi, către N, greco-catolică cu hramul Preasfânta Inimă a lui Isus şi Inima Neprihănită a Mariei, parcăm și, consiliați fiind de către un localnic, o luăm pe strada Școlii spre V, remarcând imediat desprinderea în coborârea spre stânga (S) unui drum pietruit cu barieră spre lunca râului Lăpuș. Din intersecție însă, privind spre V, la poalele unui bătrân și monumental, stejar dăm cu privirile de un mic mausoleu (criptă) construită în stil baroc târziu, aparținând familiei Barbul.
———————————————————————————————————————
Ulterior aveam să aflu că Nicolae Barbul se numărase printre puținii ingineri agronomi ai Transilvaniei. El s-a la 6 aprilie 1879 în Pomi, județul Satu Mare, comună aflată pe malul geografic stâng al Someşului (vizavi de oraşul maramureșean Seini). Nicolae Barbul era fiul memorandistului Gavril Barbul (1848-1921), colaborator apropiat şi cumnat al preotului greco-catolic dr. Vasile Lucaciu, tribunul cunoscut drept Leul din Şişeşti. Maria, mama lui Nicolae Barbul, născută Lucaciu, fusese sora aceluiaşi fruntaş al luptei pentru afirmarea drepturilor politice ale românilor ardeleni și unirea din 1918. Gavril Barbul (1848-1921), tatăl lui Nicolae a fost judecător la Debreţin după anul 1870. Revenit acasă, în Pomi, după anul 1879 Gavril Barbul își cumpără (1880) moşia cu suprafața de 1.000 ha din satul Mocira, împreună cu o casă mare și un parc în preajmă. Ulterior familia Barbul a sprijinit toate acţiunile privind lupta pentru afirmarea politică şi naţională a românilor din Transilvania și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Numeroasele întâlniri care au avut loc în casa familiei Barbul din Mocira s-au soldat cu redactarea Memorandului românilor din Transilvania şi Ungaria trimis în 1892 împăratului Franz Josef la Viena. La aceste întruniri luau parte Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Teodor Mihali împreună cu alți lideri memorandiști. Gavril Barbul a făcut parte din delegaţia celor 300 de români ardeleni în frunte cu Ion Raţiu, George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Theodor Mihali care au dus la Viena, în mai 1892, textul Memorandului, spre a-l prezenta împăratului, în plus a plătit și deplasarea unora dintre ţăranii delegaţi cu acest prilej în Viena. Conacul impunător, construit din lemn în satul Mocira, proprietatea familiei Barbul, era deja foarte vechi şi în anul 1880, când a cumpărat-o Gavril Barbul, ea fiind abuziv demolată în anul 1977. În Mocira au avut loc nu numai numeroase întruniri politice şi culturale ci și serbări ale ASTREI (Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român din Transilvania. Tot în Mocira a fost celebru și corul (secular) înființat în preajma anului 1890 tot de Gavril Barbul. Fiul lui Gavril, Nicolae Barbul a urmat liceul la Năsăud şi Blaj şi Academia de agricultură la Magyarovàr însă a urmat o carieră diplomatică, în anul 1900 stabilindu-se în SUA, unde a lucrat la Consulatul Român. Nicolae Barbul, deşi cetăţean austro-ungar, a reprezentat peste ocean interesele guvernului de la Bucureşti. O fotografie din colecția familiei îl prezintă pe Nicolae Barbul alături de preşedintele W. H. Taft al Statelor Unite. Nicolae Barbul s-a stabilit apoi în Cleveland cu fratele său Gavril, inginer minier, şi cu vărul său Epaminonda Lucaciu, fiul preotului dr. Vasile Lucaciu, lansând în anul 1903 ziarul Românul – prima publicaţie românească de dincolo de Atlantic. În preajma Primului Război Mondial, ziarul a militat pentru apărarea intereselor naţionale ale României, cauza independenţei, suveranităţii şi întregirii naţionale. Nicolae Barbul, la rugămintea părinților și din rațiuni patriotice, s-a întors, împreună cu familia sa, în Mocira în primăvara anului 1913. După războiul în care l-a pierdut pe fratele său, avocatul Vasile, Nicolae Barbul și-a reluat activitatrea diplomatică în cadrul Legaţiei americane din Budapesta. După stabilirea definitivă în Mocira, Nicolae Barbul a luat parte la pregătirea unirii Transilvaniei cu Ţara, la organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale româneşti, acţiune ce răspundea apelului Consiliului Naţional Român Central din 2 noiembrie 1918. A activat în Cercul electoral Baia Mare al Consiliului Naţional Comitatens Satu Mare. Nicolae Barbul a fost ales, în şedinţa din 26 noiembrie, delegat al Cercului electoral Baia Mare la Marea Adunare Naţională convocată pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia unde a luat parte, alături de Dumitru Cânţa, ţăran din Tăuţii de Sus, dr. Teofil Dragoş, avocat din Baia Mare, Alexiu Pocol, mare proprietar de mine din Valea Borcutului şi dr. Vasile Selegean, avocat din Seini. Nicolae Barbul după constituirea Marele Sfat Naţional, întrunit a doua zi, sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti, pentru alcătuirea Consiliului Dirigent, a primit sarcina de a se ocupa de probleme de agricultură, având calitatea de comisar cu probleme de agricultură şi alimentaţie pentru Transilvania. După Marea Unire, ing. Nicolae Barbul a promovat şi s-a ocupat direct de experimentarea unor metode noi de cultivare a legumelor şi cerealelor, de îmbunătăţirea soiurilor şi diversificarea culturilor, de combaterea dăunătorilor, de mecanizare etc., în acest scop amenajându-și în Mocira loturi experimentale, sere şi un laborator. Toate acestea au concurat mai apoi la amploarea luată de cultura legumelor nu doar în Mocira ci și a altor comunități din lunca râului Lăpuș. Nicolae Barbul a popularizat cunoştinţele noi de agricultură publicând articole de specialitate şi sfaturi practice în ziarele vremii – Universul și Curentul, a contribuit la organizarea de manifestări ştiinţifice internaţionale în domeniul agriculturii la care a luat parte și țara noastră. În plan politic, fiind deplin consecvent afinităților tatălui său Gavril, Nicolae Barbul a activat în conducerea locală a Partidului Naţional Român, în anul 1926 participând la conferinţa de unificare a acestuia cu Partidul Ţărănesc. La Mocira, familia lui Nicolae Barbul i-a avut ca oaspeți pe numeroși oameni politici de seamă (fruntaşi ai mişcării naţional-ţărăniste) precum Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache și Grigore Iunian. Sfârșitul vieții l-a găsit pe Nicolae Barbul retras în Mocira, preocupat de experimentele sale de laborator şi în loturile experimentale, de evoluția mașinilor agricole importate din S.U.A. (tractoare), altele, precum sapa rotativă, fiind concepute chiar de el. Nicolae Barbul a murit la 26 noiembrie 1943 în Mocira,fiind înhumat aproape de alţi membri ai familiei. Inginerul agronom Nicolae Barbul a fost decorat, în anul 1928, cu Ordinul Coroana României în grad de Cavaler pentru meritele sale deosebite.
————————————————————————————————————
Soarele răsare dincolo de hotarul Mocirei, deasupra culmilor Munților Gutâi, în dreapta vârfului Mogoșa, razele sale conturând feeric coroanele sălciilor și stejarilor monumentali. L-am admirat pas cu pas, coborând în lunca fertilă a Lăpușului, într-o intersecție de drumuri agricole și spre apropiatele balastiere, la poalele unui uriaș frasin, admirând o troiță relativ nouă, cu o răstignire a lui Iisus Christos dăltuită în lemn. Nu este nicio problemă în să ne orientăm spre apropiata albie, extrem de secătuită de seceta extrem de lungă și arșița teribilă de după mijlocul lunii iulie. Sălciile și plopii albii au aici proporții urieșești iar numeroasele crânguri și meandrele ample ale Lăpușului amintesc de mirificele canale ale Deltei Dunării. Din păcate abundă deșeurile de construcții împreună cu gunoaiele de tot felul iar pe malurile râului, în locațiile preferate de pescari, vetrele de foc, PET-urile, pungile de plastic, gunoaiele menajere. Neverosimile ni s-au părut a fi mănoasele holde cultivate cu cartofi, floarea soarelui dar, îndeosebi, cele cu porumb, prin vigoarea, producția mare estimabilă la prima vedere și verdele lor tonic. Nu lipsesc în această perioadă florile galben portocalii de topinamburi, cele albe, întinse ca niște uriașe plase de camuflaj, de bostănaș, portocaliile secere mari ale sânzienelor de grădină, otăvitele inflorescențe albe, sau liliachii, de iarba lui Tatin iar tufele de măceși se fudulesc deja cu pârguindele lor fructe portocalii.
Durata acestei excursii depinde nu atât de lungimea parcursului ci mai ales de curiozitatea fiecăruia de a vizita malurile și albia spectaculoasă, folosindu-se de potecile pescărești, adesea abia deslușibile în exuberanta vegetație, irizațiile luminii, maiestuozitatea arborilor, unii de-a dreptul colosali. Nu lipsesc pescarii, unii din ei înnoptați în cort, cu câte patru undițe aruncate în apa sălcie, excesiv de caldă și puțină. Nu lipsesc nici cei veniți la râu, dinspre Coltău și Cătălina, cu ștraful tras de cai după nisip sau sol aluvionar pentru culturile horticole. Din păcate nu lipsesc nici hoții de cartofi care dau iama în holdele țăranilor abia degajate de buruieni.
La un moment dat drumul pietruit-lutos se termină și ne obligă să parcurgem o vreme poteca îngustă din porumbiștea invadată de exuberanți și oportuniști topinamburi. Nu avem în vedere să ajungem neapărat la fosta stație de captare-pompare a apei industriale din râul Lăpuș, din avalul podului și îndiguirii de la Cătălina, și atunci când spre N-NV se desprinde un drum de car printre holde, îl urmăm.
Nu este încă ora 9 dar soarele suie pe cer și ne biciuie tot mai strașnic cu sulițele sale fierbinți. Drumul de car se dovedește a fi o diagonală ce ne conduce în final spre frasinul bătrân cu răstignire iar de acolo în sus, spre mausoleul și micul cimitir al familiei Barbul. La ora 9,30 după doar 3 ceasuri de agreabilă cutreierare a zonei S a Mocirei și a luncii & albiei râului Lăpuș, temperatura urcă la 24 grade C dar noi ne îmbarcăm pornind spre Baia Mare cu crezul întărit că nu există locuri în care, deschizându-ți avid și curios ochii minții, să nu descoperi lucruri inedite, interesante și peisaje încântătoare. Ne întrebam însă retoric de ce oare comuna Recea nu avusese în vedere după 1990 igienizarea malurilor și luncii Lăpușului în zona care-i aparține, apoi amenajarea unor campinguri și locuri decente & igienice de scăldat și pentru agrement, cu atât mai mult cu cât vechiul ștrand băimărean e scos din uz de decenii iar locațiile pentru plajă, înot, pescuit sportiv și agrement sunt puține dar extrem de căutate și asaltate de băimăreni ! Păcat, deoarece această minunată oază de apă și verdeață e la doar câțiva km de Baia Mare.
Pe Valea Cosăului, în Călinești
Traseul din 23 august 2015 cu Anca, Radu T. & eu
Obiectiv: Valea Cosăului în vreme de câșlegi (perioadă înafara postului în care se pot organiza nunți dar și Jocul satului); satul maramureșean Călinești – atestat documentar din anul 1381; arhitectura rurală tradițională; obiceiuri, datini; instalațiile de apă de pe Valea Cosăului (vâltori, mori, batoza lui Lorinț din Sârbi, purtată de apă), heleștee și horincii
Localizare: Maramureș, Maramureșul voievodal (sau istoric, adică de dincolo de Munții Gutâi)
Itinerar: Baia Mare-Baia Sprie-Cavnic –Budești-Sârbi-Călinești- circa 62 km pe DJ 184 *** Drum în curs de reabilitare, zone semaforizate, de circulație pe un singur fir (DN 18 prin Pasul Gutâi închis în perioada 20 08-20 09 2015 pentru reabilitare)
Marcaj turistic: -
Tip traseu: auto-turistic, etnofolcloric-cultural
Grad dificultate: -
Echipament necesar: lejer, estival
Lungime și durată: minim 4-5 ore, incluzând deplasarea din/în Baia Mare; o zi dacă se vizitează Mănăstirea Roșia și bisericile de lemn, monumente istorice, de pe Valea Cosăului
Diferență de nivel: -
Recomandări: hărțile eco-turistice Valea Cosăului din localitățile aferente acesteia
De vizitat în Budești Mănăstirea Roșia, biserica de lemn – monument istoric-inclusă UNESCO – Sfântul Nicoară, din Josani, biserica de lemn, monument istoric, Sfântul Nicolae din Susani; meșterii cojocari, clopari, drănițari din Budești și Sârbi, bisericile de lemn, monumente istorice, din Sârbi Josani și Susani, biserica nouă, ortodoxă, de lemn, din Călinești; bisericile de lemn, monumente istorice cu hramul Nașterea Fecioarei Maria din Călinești Susani-1730 și cea din Călinești Căieni – 1630; se mai pot vizita bisericile de lemn, monumente istorice, din Cornești și Ferești; recomandabilă Stațiunea balneară de interes local, cu ștrand și lacuri saline – Ocna Șugatag; tot acolo se află Rezervația dendrologică Pădurea Crăiască
Avertismente: -
Căi de acces: prin Baia Sprie-Fisculaș-Cavnic-Budești dar și dinspre Sighetu Marmației, prin Ocna Șugatag sau în amontele Văii Cosăului; prin Pasul Gutâi-Desești-Hoteni-Ocna Șugatag atunci când DN 18 nu este închis
Mijloace de locomoție: curse Baia Mare-Cavnic-Budești-Călinești; mountainbike; autoturism personal
Sugestii de cazare: pensiuni agro-turistice de pe Valea Cosăului și din Ocna Șugatag, Breb
De multă vreme voiam să ajungem în Călinești, musai în vreme de câșlegi, pentru a lua parte la Jocul satului organizat duminica în ograda câte unui prosper gospodar. De această dată Jocul satului urma să aibă loc în gospodăria lui Victoru Știrbuțului din Călinești, de pe malul geografic stâng a Cosăului, apropiată de splendida gospodărie (ingenios și scrupulos restaurată) specifică nemeșilor maramureșeni medievali – Casa Iurca de Călinești.
Plecăm la ora 11,40 din Baia Mare spre Cavnic, uitând de restricțiile rutiere impuse de semaforizarea șantierelor în lucru, în consecință ajungem la locul jocului abia la ora 13,15 după ce localnicii ne spun ca din centrul satului s-o luăm spre Văleni apoi, înainte de pod, să cotim dreapta pe drumul pietruit, Victoru Știrbuțului avându-și gospodăria aproape. Nu ne-a fost greu să găsim locația însă acolo nu era nimeni (jocul fusese amânat pentru seara aceleiași zile dar… de unde să ghicești asta?). Din fericire, chiar și pentru un bun cunoscător al meleagurilor maramureșene, Valea Cosăului, Călineștiul, Maramureșul istoric în general, pot oferi mereu nebănuite oferte agreabile și surprize, îndiferent de anotimp. De la o localnică abia întoarsă de la biserică am aflat că în apropiere de biserica de lemn din Căieni va avea loc o nuntă dar… abia pe la ora 16 se vor aduna muzicanții, pe la ora 17 vor apărea nuntașii călare pe cai înstruțați iar ceremonia propriu-zisă va debuta doar după ora 19.
După ce admiram albia secătuita a Cosăului, punțile acrobatic aruncate de pe un mal pe altul, impresionanta Casă Iurca de Călinești, o grandioasă bijuterie de lemn, începem să căutăm casele, porțile monumentale de lemn și gospodăriile tradiționale, descoperind din fericire nu puține. Cei cât de cât avizați pot face subtile comparații între porțile și vranițele de dinainte de 1965-1970, mai modeste, cu simbolistică ancestrală, și cele de după aceea, de obicei mult mai masive, robuste, bogat ornamentate, ostentative, nelipsind basoreliefurile cu diferite versificații, motivele decorative zoomorfe sau antropomorfe, pe lângă tradiționalele spice de grâu, ghirlande de viță de vie, funia împletită, soarele…
Pe poarta nouă a bisericii de lemn, monument istoric din Căieni, tocmai ieșea o pereche de miri precedată de fotograful și cameramanul chemați să le nemurească evenimentul. Poarta casei unde avea să aibă loc nunta fusese tradițional decorată cu ghirlande verzi, flori și panglici multicolore iar în curte începe agitația rudelor apropiate. Peste câteva ore doar ar fi fost imposibil să treci pe această îngustă uliță din pricina nuntașilor.
O luăm înapoi, prospectând curioși ulițe necunoscute nouă, descoperind alte gospodării maramureșene de lemn, tradiționale, emanând acea căldură și impresie de basm specifică dar și unele noi, cu câte ceva măcar păstrat și transpus ingenios din arhitectura tradițională. Nu puteam să nu remarcăm numeroasele flori din fața gardurilor, din grădinițe sau din mai noile balcoane și mansarde de lemn. Uneori pe uliță apăreau tinere frumoase, aproximativ tradițional gătite, pregătite pentru a lua parte la nuntă. Imediat după intersecția la dreapta spre Ocna Șugatag, pe stânga șoselei atrage atenția o nouă biserică ortodoxă de lemn. De fapt e vorba de reconstrucția uneia neinspirat concepute și ridicate după anul 1990, dizarmonică, disproporționată și de-a dreptul stridentă prin imperfecțiunile ei în comparație cu orice altă biserică de lemn – monument istoric-din Maramureș, fie ea oricât de mică și modestă. O parte din acoperiș și o turlă zac în curtea bisericii, aproape de casa parohială apropiată, de asemenea construită din lemn, cu aspect de conac boieresc. Noua biserică impresionează realmente prin proporționalitate, armonie, frumusețe dar și grație, aducând într-un fel (stilistic) ecumenicelor edificii de după anul 2000 ridicate la Mănăstirea Bârsana și Mănăstirea Săpânța Peri. În consecință nu e defel de mirare că deși nouă, nu-i lipsesc vizitatorii din țară dar îndeosebi cei de peste hotare. Edificiul bisericesc este aproape finalizat și va constitui un reprezentativ obiectiv, alături de bisericile monumente istorice din Călinești Susani și cea din Călinești Căieni, pentru turiști. Nu departe de aici, continuând spre Sârbi, adică în amontele Văii Cosăului, pe stânga DJ 184, atrage atenția un frumos heleșteu privat cu un mic parc spre șosea și cu un șir de arini spre est, acolo unde curge Cosăul. Lângă heleșteu funcționează o tradițională horincie (vizitabilă cu acordul proprietarului) și o vâltoare. Deplasarea prin Sârbi către Budești oferă autoturistului un frumos și variat peisaj deluros invadat de clăile de fân, o gospodărie veche achiziționată de către un străin îndrăgostit de Maramureș, meticulos, profesionist și în spirit autentic-tradițional restaurată. Duminica după-amiaza, pe la porțile caselor, așezate pe bănci de lemn, stau la taifas țărănci vârstnice, adesea frumos îmbrăcate în straie specifice, bucuroase să le pozeze trecătorilor. Ieșind, în urcuș susținut, din Budești către sud, panoramele largi oferă vederii zonele piemontane NV ale Munților Lăpușului, Corha, Gruiu Lupului, Chicera, vârful Pietrei, Sermetieșul, Scărișoara, Văratecul, Neteda iar diametral opus, spre SV-V, Gutâiul și Măgura Budeștiului. Din rațiuni de marketing mioritico-european de secol XXI, stânele de oi și capre au fost amplasate în ultimii ani în vecinătatea șoselei, nu puțini autoturiști oprindu-se să-și cumpere caș, urdă ori brânză proaspătă. Alții picnicăresc la marginea drumului sau/și culeg ba afine, ba mai târziu, prin sfârșit de august, delicioase merișoare (coacăze sau cloacăze le spun localnicii).
Tot mai lungile porțiuni de șosea (DJ 184) recent lărgită și asfaltată le dau îndreptățite speranțe autoturiștilor avizi de Maramureș în general și de Maramureșul voievodal în special.
Prin Cavnic, apoi prin Șurdești, Șișești și Baia Sprie apar ostentativ-grandomanele alaiuri automobilistice ale nuntașilor, limuzinele lungi și negre. SUV-urile care mai de care, chiar și un decapotabil Porsche, toate decorate cu funde, panglici, buchete de flori artificiale, baloane multicolore și păpuși, simbol al bunăstării și prosperității agonisite după deosebit de trudnici ani petrecuți prin străinătate, departe de casă, copii și cei dragi. Vorba ceea fală mare, traistă goală! Dar ce importanță are, doar o dată-n viață se-nsoară omu! Sau nu?
Alte trasee si atractii turistice:
Duminică de august în Coruia, pe malul râului Lăpuș
Traseu cu Anca, Darius, Pongo & eu
Obiectiv: comuna Săcălășeni, satul Coruia de pe malul geografic drept al râului Lăpuș – parte din medievala Țară a Chioarului. Biserica de lemn Zămislirea Sfintei Ana (procreatoarea Fecioarei Maria) din Coruia a fost adusă în centrul acestui sat, în 1794, din Pinder – un loc înalt de pe valea Lăului, aflat odinioară lângă o veche casă parohială și un cimitir. Din turla bisericii (un ideal pândar – loc excelent de observație datorită poziției inițiale a bisericii dar și a largii perspective deschise din turn asupra comunității) localnicii supravegheau, în vremuri de restriște și atunci când survenea pericolul atacurilor vrăjmașilor, invaziile hoardelor tărare etc., întreaga zonă. Malurile și albia râului Lăpuș constituie un excelent loc pentru agrement, picnic, făcut plajă și scăldat în sezonul estival. Pescuit sportiv în râul Lăpuș sau/și la amenajările piscicole private din Remetea Chioarului
Localizare: Maramureș, comuna Săcălășeni, satul Coruia
Itinerar: Baia Mare – Satu Nou de Jos – Săcălășeni – Coruia- circa 17 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: cultural-istoric și de agrement estival
Grad dificultate: -
Echipament necesar: lejer, de vară
Lungime și durată: 2 ore – incluzând deplasarea din/în Baia Mare, dacă nu se optează pentru campat/staționat la picnic-agrement-plajă și scăldat
Diferență de nivel: -
Recomandări: Harta turistică Defileul Lăpușului – 2012; de vizitat în apropiere bisericile de lemn, monumente istorice, din Săcălășeni, Culcea, Remetea Chioarului, Coaș, Posta și vestigiile Cetății Chioarului din satul chiorean Berchezoaia
Avertismente: -
Căi de acces: dinspre Baia Mare prin Săcălășeni, sau dinspre Șomcuta Mare prin Berchez – Remetea Chioarului (șosele asfaltate)
Mijloace de locomoție: curse Baia Mare Săcălășeni-Coruia; mountainbike; autoturism personal
Sugestii de cazare: pensiuni din Baia Mare, Săcălășeni, Remetea Chioarului; cort.
E atât de cald și atmosfera atât de înăbușitoare în aceste zile ale mijlocului de august (din pricina masivei evaporări) încât nicio evadare pe vreun traseu alpin nu mai poate garanta stropul de răcoare reconfortantă și atunci, pentru a nu rata un weekend zăcând în umbra… încinsă a apartamentului, se poate evada în lunca râului Lăpuș, pe apropiatele meleaguri chiorene încărcate de medievala istorie zbuciumată. Asta cu cât mai aproape de răsăritul soarelui, cu atât mai reconfortant și mai bine deoarece se profită nu doar de răcoarea proaspătă a dimineții ci și de lumina cald-catifelată a mijirii zorilor.
Știam de biserica de lemn din Coruia, o și vizitasem în urmă cu câțiva ani după ce abia o admirasem pe cea de lemn aflată mai la V, în apropiatul sat Culcea. Pe atunci însă biserica Zămislirea Sfintei Ana avusese un acoperiș oribil, din tablă ruginită, pus în locul celui tradițional, original, din draniță, în plus era destul de neglijată și ponosită. A doua oară am intenționat să văd biserica Zămislirea Sfintei Ana din Coruia prin 2013, dar am găsit-o în curs de dezmembrare bucată cu bucată, cu scopul restaurării sale așa cum se cuvenea. Azi, duminica, la o zi doar după cea mai mare sărbătoare a verii, Adormirea Maicii Domnului, sperasem să o găsesc deschisă și asaltată de pioși enoriași, cu preotul paroh oficiind în ea sfânta liturghie dar… nu fu să fie.
În drum spre Coruia oprim nu doar pentru a admira râul Lăpuș, secătuit de seceta prelungită, ci și culturile din lunca îndiguită, porumbiștile și lucernierele neverosimil de tonic verzi în mare parte, alteori vlăguite de arșiță, sur-ruginii, prematur autumnale. În albia râului Lăpuș, la umbra maiestuoaselor sălcii și a plopilor, pe limbile de prundiș, turiștii ingenioși și-au instalat măsuțe cu umbreluțe, alții făceau plajă ori pescuiau de pe maluri. O rețea stradală recent asfaltată facilitează accesul la ordonatele, și aparent prosperele, gospodării din Coruia iar biserica Zămislirea Sf. Ana e foarte aproape, vizavi de ea dar puțin mai spre S, a fost ridicată biserica nouă, zidită, cu numeroase turle argintii. Din start atrage privirile, în partea de E a bisericii de lemn, pe malul stâng al unei modeste văiugi, un uriaș stejar multisecular declarat monument al naturii. Enoriașii afluiau, frumos îmbrăcați, spre biserica nouă, unii abia sosiseră cu un microbus. M-a derutat faptul că erau trase clopotele nu doar la biserica nouă ci și cel din clopotnița bisericii Zămislirea Sf. Ana aflată în țintirim, la câțiva pași de sacrul lăcaș.
Fiecare biserică în general, și în special cele de lemn, nu doar din Maramureș, Sălaj, Bistrița Năsăud etc. are un ceva aparte, definitoriu. La această biserică frapează dulapii lați și groși de stejar ai pereților împreună cu stâlpii susținători și grinzile masive patinate de secole. Arar se pot vedea la o altă biserică de lemn, monument istoric, elemente atât de robuste de stejar ingenios îmbinate și fixate cu groase piroane de lemn. Acoperișul (inițial din draniță, turla înaltă cu foișor de observație și patru turnulețe simetric amplasate la colțuri impresionând prin deosebitul simț al proporției și armonie. Cele patru turnulețe de la baza turlei înalte, specifice bisericilor de lemn din Țara Lăpușului, dar prezente de exemplu și la biserica Sfântul Nicoară din Budești-Josani – monument UNESCO, denotă faptul că în Coruia existase un județ (sfat) al bătrânilor și dreptul de judecată al obștei. Din fericire la acest lăcaș, după restaurare, parohul a pus la îndemâna vizitatorilor o suită de informații privind istoricul său sub formă de printuri, unele cu imaginea bisericii, pe coli A4, aflate în pridvorul din partea de V, deoparte și de cealalta a ușii masive de stejar migălos decorată în basorelief. Înafara brâului tradițional-funia infinită-atât pe peretele N cât și pe cel S al locașului pot fi admirate câteva cruci de lemn frumos sculptate. În partea de V atrage atenția o troiță de piatră tricoloră cu o răstignire a lui Iisus turnată în metal iar sub o copertină protectoare, se află o grindă lungă și groasă de stejar.
Localitatea Săcălășeni este atestat documentar din anul 1566 iar biserica Zămislirea Sfintei Ana din Coruia din 1794. De fapt biserica (conform istoricului George Cadar) ar fi fost ridicată în Coruia (pe vremuri numită Karaly, după numele unui nobil de-al locurilor, proprietar de moșii) în locul numit Pinder încă din anul 1444 iar în 1794, după ce pericolul marilor invazii ar fi trecut, aceasta a fost mutată în actualul sit umbrit de arbori falnici, cu un țintirim și cimitir în preajmă. Deasupra treptelor semicirculare de piatră, la intrare, atrage atenția măiastra lucrătură a lemnului apoi îmbinările și decorațiunile sculptate în basorelief ale tărnațului, ușa cu canaturi solide de stejar și o cruce dăltuită în grinda de deasupra, vopsită în albastru. La intrarea în biserică, pe o altă grindă, se vede o inscripție mare dăltuită cu caractere chirilice reprezentând data mutării sale și numele meșterului: Anul Domnului 1794, 11 Noiembrie, construită de Farcas Ianos. Din păcate nu am putut admira pictura interioară realizată în anul 1808, în Moisei, pe pânză tradițional țesută în casă, adăugită ulterior în 1928. Deoarece biserica era și de această dată închisă nu am putut vedea nici steagul tricolor rămas de pe vremea austro-ungarilor, păstrat în biserica Zămislirea Sfintei Ana. (conform preotului paroh A. Homorodan – Există, într-adevăr, în biserică, un brâu de lemn pe unul dintre pereţi, care încă mai poartă urmele culorilor din drapelul naţional).
E trist faptul că în marea majoritate a bisericilor de lemn, monumente istorice, nu doar cele din Maramureș, nu se mai slujește decât eventual la hramul lor, în marile sărbători și, poate, la unele înmormântări, motiv pentru care acestea capătă un statut lânced-muzeal, glisând invariabil spre necunoaștere și nepermisă uitare, vizitarea lor fiind dificilă, ținând într-o foarte mare măsură de șansă (și dispoziția celui care păstrează cheia).
După ce vizităm acest impresionant monument bisericesc de arhitectură tradițională maramureșană o luăm înapoi spre șoseaua Săcălășeni-Remetea Chioarului, continuăm spre S câteva sute de metri, apoi ieșim la stânga, pe un drum pietruit care traversează digul înalt amenajat contra revărsărilor râului Lăpuș, continuând prin mănoasa luncă a acestuia, ajungempe malul său stâng. Imediat după ieșirea din asfalt, în lunca din dreapta, azi o frumoasă porumbiște punctată pictural de un pâlc de flori ale soarelui, atrage atenția un plop secular realmente colosal. Prin stânga coroanei sale bogate se vede biserica nouă din Coaș iar prin dreapta, cea din Remetea Chioarului dar și sulița zveltă a bisericii de lemn, monument istoric. După luni întregi de arșiță și secetă, deplasarea pe acest carosabil foarte desfundat, hârtopos, ce duce la o fostă balastieră, nu pune probleme dar după o aversă consistentă nu e recomandabil decât autovehiculelor 4×4. La stânga drumului pietruit-denivelat apare un vechi braț meandrat al Lăpușului străjuit de un mare crâng, deosebit de frumos, de sălcii și plopi. După ce depășește digul, drumul o ia treptat spre stânga –N-NV- și în curând, printre arborii de pe malul stâng, apare râul cu albia pe alocuri blocată de blocuri andezitice mari, menite să tempereze șuvoaiele la viituri și să protejele malurile lutoase. În această zonă, în extrem de mici insule neacaparate de bălării, tufe și uriașele sălcii, apar corturile celor sosiți și campați de la începutul weekend-ului dar și autoturisme scrupulos pitite cât mai la umbră și vetre de focuri picnicărești. După pragul bolovănos andezitic albia Lăpușului prezintă un mare și pitoresc ochi calm de apă drag amatorilor de pescuit și scăldat. Turiștii sosiți cu autoturisme se văd campați și pe malul drept al râului. Unii dintre ei, posesori de bărci pneumatice, se lasă purtați pe undele clipocinde mitraliate de soarele fierbinte cei mai mulți fac plajă ori se scaldă. De menționat că în această zonă, spre Coaș, au fost realizate în ultimii ani câteva drumuri înguste, asfaltate, cu scop de acces spre terenurile agricole dar, la fel de bine, utilizabile decent pentru deplasarea spre locurile de agrement, pescuit sportiv și scăldat.
Ca și în orice loc asaltat de (ne)oameni, nu lipsesc jegurile picnicăresc-menajere dar și grămezile de moloz și deșeuri de la șantierele de construcții deversate nonșalant pe malurile Lăpușului. Cu siguranță un mic efort administrativ-amenajistic și o grijă sporită vizavi de protecția mediului acordate din partea primăriilor Săcălășeni-Coaș și Remetea Chioarului, flancurile și albia râului Lăpuș ar putea ar putea deveni în doar câțiva ani o minunată oază de petrecere estivală agreabilă a timpului liber nu doar pentru locuitorii lor ci și pentru amatorii băimăreni.
Munții Igniș: Din Groapele Chiuzbăii la Biserica lui Spiridon și pe vârful Ciontolan
Traseul din 9 august 2015 cu D. Pascu, Radu T., Pongo & eu
Obiectiv: Rezervația geologică Limpedea (Ferneziu), satul de vacanță Groape, Rezervația fosiliferă Răzvan Givulescu – Chiuzbaia, Biserica lui Spiridon, vârful Ciontolan (vârful Ascuțit 1060 m) din Munții Igniș
Localizare: Baia Mare, Chiuzbaia-Groape
Itinerar: Baia Mare-Ferneziu Limpedea-Cariera Tăul Roșu-Groape, până la limita SV a Rezervației fosilifere Răzvan Givulescu – Chiuzbaia – circa 20 km
Marcaj turistic: triunghi roșu + frunza roșie de arțar pe limita Rezervației fosiliere Chiuzbaia (se trece pe lângă panourile info 7 și 8 din traseul tematic al acestei rezervații); de remarcat faptul că marcajul triunghi roșu continuă prin șaua N a Ciontolanului, traversând platoul alpin Igniș pe la Stâna Moroșenescu, de-acolo coborând în Stațiunea Turistică Izvoare
Tip traseu: drumeție montană estivală
Grad dificultate: ușor spre mediu
Echipament necesar: adecvat anotimpului, neapărat bocanci și bețe de trekking-zone povârnit-grohotoase
Lungime și durată: circa 3 ore și 30 de minute, 10-11 km
Diferență de nivel: circa 650-700 m
Recomandări: harta turistică Baia Mare – Baia Sprie – zona Apșa – 2012 sau harta Zona turistică Baia Sprie – Șișești – Baia Mare Vest- 2005 din seria Gutinul turistic (nevectorizată); un panou info cu hartă aferentă Rezervației fosilifere se află la circa 300 m E-NE de ultima casă de vacanță din Groape, la podul de peste valea Plopilor, locul unde apare frunza de arțar roșie-limita SV a rezervației și, pe un bolovan imens din albie, o bornă silvică.
Avertismente: habitat de urși, mistreți și vipere comune (Vipera berus)
Căi de acces: din Baia Mare prin Ferneziu – Groape sau din Baia Mare prin Baia Sprie – Chiuzbaia – Groape (variantă mai lungă cu câțiva km)
Mijloace de locomoție: autoturism personal; autobuze locale spre Chiuzbaia, de acolo pe jos până în Groape; mountainbike
Sugestii de cazare: pensiuni băimărene sau chiuzbăiene, eventual în Stațiunea Turistică Izvoare
18 grade C dim. la ora 7,30 dimineța când plecăm spre Groape via Ferneziu. 17 grade C avem la ora 8, în debutul traseului turistic, de lângă panoul info al Rezervației fosilifere. Surpriza agreabilă a constituit-o constatarea că relativ recent, drumul odinioară pietruit, spălat de ploi și hârtopos a fost asfaltat (e îngust) până la ultima casă de vacanță, flancat în mare parte de vegetația cu aspect de odihnitor tunel verde.
Ne luăm rucsacii ușori (eroarea constând în lăsarea bețelor de trekking în portbagaj) și, remarcând secarea aproape deplină a cursului bolovănos al văii Plopilor, urmărim drumul auto-forestier către dreapta în sus, până la apropiata barieră (jos, în dreapta acesteia, e Cabana silvică Groape). Marcajul triunghi roșu se desprinde la stânga, urmărind poteca din făgetul tânăr (aflat probabil la cea de-a doua rărire). Nu peste mult timp ajungem la un loc de popas (amenajat cu bănci de lemn) de lângă panoul info nr. 8 din traseul tematic în circuit al Rezervației fosilifere. La stânga e o vale cu zone alungite mlăștinoase (după mici alunecări de versant soldate cu blocarea parțială a cursului văii).
Ținem poteca marcată cu triunghi roșu și frunză roșie de arțar pe fond alb și ajungem curând la panoul info nr. 7 și apoi la un hrănitor pentru cervide după care ieșim din nou în drumul auto-forestier. Nu continuăm la stânga pe acesta (reper un panou info silvic) ci traversăm drumul direct apoi urmărim în sus, prin pădure, poteca și triunghiul roșu. Nu peste multă vreme, în dreapta, auzim curgând vioi prin talvegul accidentat (grohote vulcanice negricioase) un afluent superior al văii Jidovoaia. Pădurea e tot tânără, de foioase, uneori ivindu-se și exemplare rare de conifere.
După vreo 45 minute de la debut drumul are versantul înclinat și împădurit în stânga iar în dreapta, prin făgetul tânăr cu grohote, se conturează extrem de vag silueta piramidal triunghiulară vestică a Bisericii lui Spiridon (un reper esențial vara, în condițiile în care frunzișul codrului disimulează perfect acest spectaculos martor vulcanic de eroziune, îl constituie aspectul de șleau afund al potecii în această zonă, de la potecă, în urcare spre dreapta, stânca intens foietată constituită din lave răcite, nu e la mai mult de 30-40 m). Cu toate că eu am mai admirat o dată, cu peste un deceniu în urmă, Biserica lui Spiridon acum o ratăm și depășim (vizitând-o abia la întoarcere). După vreun ceas de la start, lăsăm în pădure, la stânga, un megalit aglomerat vulcanic spectaculos (de tip brecii), larg în bază de 6-7 m, înalt de vreo 4 m, ascuțit-triunghiular, găunos, brun-negricios, continuăm spre dreapta, traversăm obârșia unui pârâu, ajungem la un loc de popas amenajat de silvici (cu masă și bănci din bușteni). Din curba drumului se vede, peste pădure, stâncăria andezitică fotogenică a vârfului Ciontolan (sau vârful Ascuțit – din partea V a acestuia). Vizavi, chiar deasupra drumului autoforestier, apare o cruce neagră de fier cu un Christ turnat în fontă și gărduleț de protecție. Poteca și marcajul triunghi roșu, ca și benzile de polietilenă alb-roșii, rămase de la mountain cross iulie 2015, suie prin stânga troiței, din ce în ce mai alert, prin codrul tânăr în care mai încolo apar consistente pâlcuri picturale de tineri mesteceni, Privind prin breșele înguste ale coroanelor mestecenilor și ale fagilor spre N-NV, treptat încep să se vadă stâncăriile sur-argintii ale Ignișului iar deasupra lor, pajiștea alpină a platoului vulcanic. Se pot auzi și imboldurile păstorilor, hămăitul câinilor ciobănești și muzica clopotelor mioarelor care pasc acolo. Poteca alternează cu porțiuni mai largi, foste drumuri de TAF, fiind din ce în ce mai frecvent întâlnite zonele cu praguri de aflorimente andezitice și grohotișuri.
După aproximativ 2 ore de la plecarea în traseu ieșim din pădurea tânără de foioase, intrămîn făgetul matur al vârfului Ciontolan- partea SE-E-NE a acestuia. Aici facem un scurt popas, ne rehidratăm din belșug după care ne întoarcem pe drumul de la urcare. Consiliat telefonic de către amicul I. P.Topo, după ce trecem pe lângă troița de fier, izvor, curbă și aglomeratul vulcanic, și după vreo 10 min. de mers lejer, poteca se afundă între versantul din dreapta și piciorul N, împădurit, al greu vizibilei Biserici a lui Spiridon. Acolo abandonăm poteca, suim coștiș la stânga vreo 30 m, și ajungem în afinișul N al Bisericii lui Spiridon. Suim prudent pe potecuța îngustă, cu praguri înalte, și poposim pe creștetul ei stâncos marcat de un scoruș sălbatic cu fructe rubinii în această perioadă. De pe vârf panoramăm departe, spre S-SV iar la NE atrage atenția pitoreasca Pietricica- cu megaliții andezitici sur-argintii suprapuși, rotunjiți. Pentru a admira zona V (verticală și spectaculoasă) a Bisericii lui Spiridon, înaltă probabil de vreo 10-12 m și formată din plăci de lave suprapuse care aduc unui uriaș foietaj sur-negricios, pe alocuri cu rare smocuri de feriguțe sau colonii alb-vineții de licheni de piatră, la coborârea de pe creștetul ei abandonăm poteca, ne deplasăm la stânga pe versantul foarte abrupt-grohotos-instabil (habitat de vipere comune!) pe la baza piramidei (în mare parte ascunsă de coroanele tinerilor fagi).
La final se poate face cu atenție un scurt traverseu la NV, pe curbă de nivel, pentru a ieși astfel în poteca marcată turistic cu triunghi roșu. De aici, în continuare, se parcurge în sens invers traseul de la urcare, diferanța constând de data asta în temperaturade 34 grade C la umbra deasă a fagilor de pe malul văii Plopilor.
Pentru a admira încă o dată coloanele de andezite ale Rezervației Limpedea ne oprim puțin la întoarcere. Deocamdată amenajarea șantieristică IMI S.A. – VITAL S.A., conducta pentru apă potabilă, uriașele grămezi de roci excavate și numeroasele utilaje ale constructorului împietează binișor asupra pitorescului neasemuit al locului dar asta nu va dura prea multă vreme probabil. Curios, de această dată nu am remarcat pe pereții netezi, brun-negricioși, tineri alpiniști parcurgând numeroasele trasee școală. După 3 ore și 30 de minute de traseu și 4 ore și 30 de minute total ne încheiam această drumeție, înghițiți fiind de nemiloasa arșiță a după-amiezii băimărene.
Alte trasee si atractii turistice:
De pe Valea Marei, pe Valea Izei și Valea Cosăului
Traseul din 8 august 2015 cu D. Pascu & eu
Obiectiv: Maramureșul voievodal în luna august, Valea Izei, zona Nănești-Bârsana-Budești; arhitectura tradițională; meșteri populari; biserici monumente istorice; Mănăstirea Sfinții 12 Apostoli din Bârsana; obiceiuri rurale de vară
Localizare: Maramureș-Valea Izei-comuna Bârsana și Valea Cosăului – comuna Budești
Itinerar: Baia Mare-Pasul Gutți-Valea Marei-Vadu Izei-Nănești-Bârsana-Văleni-Valea Cosăului-Budești-Cavnic-Baia Mare – circa 170 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: autoturistic; etnocultural
Grad dificultate: -
Echipament necesar: lejer, estival
Lungime și durată: pentru întreg circuitul și obiectivele de avut în vedere aproximativ 10-12 ore
Diferență de nivel: -
Recomandări: nu există o hartă autoturistică pentru întreaga zonă vizată însă pot fi consultate pe traseu panourile informative mari, cu hărți de pe circuitul propus
Avertismente: DJ 184, pe tronsonul Budești – Cavnic – Baia Sprie prezintă zone aflate în curs de reabilitare, cu circulație semaforizată/pe un singur fir; mare parte din șoseaua spre Bârsana, recent asfaltată, prezintă un carosabil excelent; pe DN 18 Gutâi au fost demarate lucrările de reabilitare – zone șantieristice, fără probleme de blocaj/restricții rutiere dar asfaltul cam găunos
Căi de acces: circuitul poate fi făcut prin Pasul Gutâi – DN 18 apoi DJ 186, cu retur prin Pasul Neteda – -DJ 184 sau invers
Mijloace de locomoție: autoturism personal; mountainbike; eventual pentru un grup de turiști de închiriat un microbuz
Sugestii de cazare: la pensiunile turistice de pe Valea Marei, Valea Izei, Valea Cosăului
Dacă nu chiar de sute de ori, atunci cu siguranță măcar de zeci de ori, am circulat turistic, sau în alte scopuri, prin Maramureșul Istoric, înclusiv pe un astfel de circuit și în consecință îmi imaginasem până deunăzi că aș cunoaște binișor locurile, neexistând practic șansa unor cât de mici surprize. Dar cât de mult m-am înșelat aveam să constat cu ocazia acestui circuit în care, în premieră pentru mine și colegul (cu aceeași experiență turistică) când decidem să evadăm din șablonul stereotip al Năneștiului pentru a prospecta zona Văii lui Botiș, de la poalelele Costișului și Ușoiului, apoi din cel al mult mai vestitei Bârsana, suind în Bradova, apoi din Bârsana Susani, în amontele Văii Caselor, ulterior întâlnirea cu meșterul cioplitor de porți maramureșene, troițe, lanțuri și linguri de lemn, Toader Bârsan- Bârsana nr. 451 și cea de mai târziu, de pe Valea Cosăului, cu meșterul făuritor de opinci Opriș Petru din Sârbi, să constituie cireașa de pe tort.
Sâmbătă dimineța cu doar 18 grade C la ora 6,30 în Baia Mare plec, alături de colegul de drumeții Dinu P., spre Baia Sprie-Pasul Gutâi. Facem o scurtă oprire la troița monumentală, relativ recent amplasată în dreapta șoselei. O altă foto-oprire (scurtă) lângă Păstrăvăria Alex din Mara, pentru a admira din nou cascada antropică (cu apa captată departe, din amontele râului Mara). Fiind din start focalizați pe obiective din Nănești-Bârsana nu ne mai oprim până dincolo de Vadu Izei, pe platoul care precede satul Oncești. Ne surprinde și nu prea, debitul mult redus al râului Iza la podul dinspre Nănești dar îndeosebi negurile matinale prin care începu să se contureze zona de V a Năneștiului și silueta bisericii Sfinții Arhangheli. Țăranii își adună de pe jirezi prețiosul fân de lucernă, făcând căpițe, acestea fiind pe urmă duse pe rude spre locul unde aveau să-l încarce în ștrafuri pentru a-l transporta în gospodării. Trecem pe sub o poartă de lemn care marchează întrarea în satul Nănești. În apropiere o troiță bogat ornamentată, în stil caracteristic, respectând simbolistica ancestrală. La stânga șoselei un bărbat cosește lucerna de-a treia în timp ce soția lui sparge brazdele suculente apoi se apucă să suie brazdele jilave (pălite de soare în ziua dinainte) pe clenceri, la uscat. Ne începem foto-vânătoarea de cât mai autentic, tradițional, specific, definitoriu pentru aceste locuri multiseculare, de la gospodării, case, șuri, grajduri vechi la porți, fântâni cu roată și lanț ori, mai rar, cu cumpănă, apoi cununi de ceapă și usturoi puse la uscat pe ruda țărnațului alături de ultimele șiraguri bej-gălbui de păstăi de fasole. Urmează bogat ornamentata troiță (destul de nouă) amplasată lângă drumul pietruit ce suie spre biserica de lemn cu Hramul Sfinții Arhangheli. Aici trăim un real șoc deoarece biserica de lemn fusese neinspirat (recent) tencuită și zugrăvită în alb, ferestrele mici de lemn fuseseră înlocuite cu altele noi, cu geamuri termopan, șarpanta de dranițită lăsase locul celei strident strălucitoare de tablă galvanizată, până și năsălia de lemn fusese înlocuită cu una europeană de secol XXI- de inox. Șocul nostru nu se limită însă la atât deoarece crucile tradiționale au fost înlocuite cu unele de piatră artificială, andezit, turnate sau cioplite romantic în formă de inimă etc. iar mormintele betonate fuseseră placate cu gresie sau faianță, adesea de o calitate îndoielnică, exfoliată după doar o singură iarnă. Astfel aici doar clăile de fân adunat dintre morminte, ridicate în zona estică a bisericii, mai aveau ceva demn și simplu, autentic maramureșan. Altceva ne-a făcut să nu regretăm suitul până la aceasta regretabil pângărită biserică de lemn, panorama grozavă spre lunca Izei-Oncești-Culmea Pietrei, Valea Cheii la V-SV, o alta apropiată, peste un colț S din Nănești, spre un cot al Izei, dincolo de aceasta atrăgând atenția un pitoresc afloriment stâncos și răzlețe gospodării. Cea mai frumoasă priveliște se deschide însă din țintirim spre E, cuprinzând o bună parte din Nănești. Nu eram singurii hăbăuci matinali, pe DJ 186 în Nănești au apărut deja cicloturiștii tineri, străini, și o solitară turistă care trăgea în draci cadre foto cu smartphone-ul. O singură pensiune turistică are Năneștiul dar, din fericire, nu una anostă, nici amplasată în buricul satului ci sus, la vreo 2 km, pe ulița pietruită ce urcă alert pe Valea lui Botiș și-n continuare spre poalele Dealului Costiș. O poartă monumentală nouă de stejar se deschide în fața ei iar aleea placată cu andezit conduce în curtea frumos amenajată, de la utilități pentru picnic la căruța cu jug pentru boi și câteva construcții destinate jocurilor și bucurării copiilor. Pensiunea Valea Brânzei din Nănești e administrată de un tânăr proprietar inspirat, optimist, dornic să își mulțumească oaspeții.
Coborâm în Nănești, îndreptându-ne spre Bârsana. Curând ne atrage atenția în dreapta șoselei o casă veche de lemn, cu acoperiș de draniță, în stil maramureșean. Lipitura cu lut, de etanșeizare a spațiilor dintre bârne, ne-a trimis pe loc cu gândul la casele similare din Țara Lăpușului – Libotin, Cupșeni și Costeni. În față și spre stânga strălucește orbitoare turla acoperită cu tablă a bisericii ortodoxe, zidită în centrul satului (aceasta atrage atenția de departe dacă intri în Bârsana dinspre Văleni, trecând pe la poalele Dealului Cetățuii. La stânga acesteia, pe Dealul Jbâr, apare imediat supla și avântata spre cer suliță neagră drănițită a bisericii de lemn, monument UNESCO, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică.
Un indicator arăta spre stânga la circa 2 km Camping Bradova. Drum îngust, cu pantă mare pe alocuri, asfaltat. Hai să mergem într-acolo! Traversarăm Susani-ul pitoresc al Bârsanei și zona N-NV a Dealului Jbâr, trecem printre gospodării discret pitite-ntre livezi de pomi fructiferi apoi, pe măsură ce câștigam în altitudine, panoramele se lărgesc, de la lunca și râul Iza la piemonturile nordice ale Munților Lăpușului, Munții Țibleș, Munții Maramureșului, Munții Gutâi, mai apoi, la dreapta-n jos, spre fundul muntenesc al Văii Caselor iar la stânga, spre Nănești, Oncești, Culmea Pietrei și Munții Gutâi. Nu oprim însă, curioși fiind să aflăm unde e Campingul Bradova și, mai ales, să aflăm până unde duce asfaltul și ce scop o fi avut amenajarea acestui excelent drum (care sigur poate pune serioase probleme iarna din pricina pantei accentuate, chiar dacă este expus în cea mai mare parte spre S). Suim în volte ample, muți de bucurie și uimire, venindu-ne să ne dăm palme pentru a nu crede că doar visăm, mirându-ne că până acum nu am ajuns niciodată pe aceste plaiuri izbitor de asemănătoare celor din Bucovina. Drumul pare a se curma într-o șa marcată de o troiță și o poartă maramureșană opulentă aflată la intrarea în Campingul Bradova. Sub aceasta, spre SV, o altă poartă nouă străjuia întrarea într-o mare și prosperă gospodărie, cât o pensiune. În zona SE a șeii, la marginea unui mic cimitir umbrit de numeroși pruni apare însă anterior o bisericuță de lemn, modestă, frumoasă, cu dranița acoperișului mătuită de intemperii și decenii. Înafara căsuțelor din camping dăm peste turiști străini campați în corturi, în zona NE a Campingului Bradova, într-o fâneață paradisiac otăvită și înflorită. De acolo Bârsana și fundul Văii Caselor par a fi la picioarele turiștilor. Ne îmbarcăm și suim în continuare pe drumul îngust, asfaltat care atinge cota maximă de altitudine (probabil vreo 1000 m) vârful fiind împădurit, pe alocuri, stâncoase (roci sedimentare). Începe coborâșul spre N iar panorama NE-E spre Munții Maramureșului devine de nedescris. Apar fânețe, pășuni, mici holde cu porumb, cartofi și dovleci și o gospodărie solitară. Tot nu aflăm unde duce drumul. Ne lămurește un localnic (păstor poate) ivit miraculos de niciunde. Acesta ne spune că drumul acesta vizase conectarea Văii Izei din Bârsana, cu satul secular, celebru pentru ocnele de sare Coștiui, apropiat de Rona de Sus – Dealul Hera și Valea Vișeului.
Drumul se înfundă, noi o luăm înapoi, suim în vârf apoi oprim foarte frecvent la coborâre fiindcă nu ne mai săturam să admirăm panorama aproape circulară, descoperind masive și vârfuri pe care alteori le bătuserăm riguros cu bocancul. Soarele dogorește deja nemilos când coborâm în sat și, căutând pensiuni, porți, gospodării maramureșene autentice, o luăm prin Susani spre Valea Caselor. Din fericire aflăm de la un venetic că la circa 2 km în amonte și la stânga drumului, suie niște trepte de beton (omul nu știe să ne spună spre ce dar… suntem curioși). Până acolo ne deplasăm pe drumul îngust, pietruit, flancat de un veritabil tunel vegetal de arbori și arbuști. Un panou de lemn ne informează că vom sui la biserica de lemn cu hramul Schimbarea la Față, lângă el o troiță nouă, tipic greco-catolică. Peste vale, vizavi, un mare grup de case muntenești dispuse pe mici terase. Suim spre biserică pe treptele încinse de soarele nemilos, trecem pe lângă o altă troiță, mai veche, cu un Christ turnat în bronz. În față apare mai întâi o casă (de oaspeți ai parohiei?) nouă din lemn, o cruce-troiță nouă de stejar și biserica de lemn. Diametral opus acesteia, spre S, pe un promontoriu aflat imediat după o înșeuare lungă, cu o masă simplă de scânduri – lungă de vreo 10-12 m (la 6 august se sărbătorise hramul, Schimbarea la Față) ne atrage atenția silueta unei mici bisericuțe, aparent cel puțin multiseculară, de lemn dar lipită cu lut și spoită-n alb, cu acoperișul de draniță, de o modestie care nu impieta cu nimic asupra spiritualității desăvârșite pe care o emana (spre deosebire de imensele neo-hardughii bisericești fără stil, noimă și elementarul simț al proporții și bun gust). Nu am găsit nici un înscris care să ne lămurească asupra acestui ecumenic, mic, edificiu dar nici asupra frumoasei biserici aparent restaurată.
Ne întoarcem în Bârsana pentru a vedea biserica greco-catolică de lemn, parcăm lângă o troiță bogat ornamentată (spurcată oribil de stâlpul de beton alăturat și mățăraia scârboasă a feluritelor sârme și cabluri-lucru deranjat în numeroase situații, nu doar în Bârsana și Maramureș, unde estetica ambientală pare a nu exista). Știu locul, remarc însă lipsa porții mari de lemn care preceda casa destul de nouă, mare, cu aer parohial, cu fațada bogat ornamentată cu lemn în maniera stilistică tradițională maramureșeană. Pe trepte, așezat cu o daltă-n mână și un linguroi abia decupat din lemnul brut, alb și moale, de salcie, un meșter. Intrăm în curte, salut și-i urez spor la lucru! Privirea ageră, umbrită de clopul moroșenesc de paie, mă săgetează în timp ce, aparent țâfnos, îmi spune, de ce tăți care intră în curte îmi doresc spor la lucru și nu la odihnă și distracție? Io de lucru-s sătul până peste cap! E limpede că e șugubăț și-i arunc nu ești mneata celebrul Bârsan Toader din Bârsana, meșteru cioplitor de porți și troițe? Ba io-s ăla, îmi răspunde, da die undie mă cunoști? La stânga casei, sub o copertină de lemn, sunt adăpostite o mulțime de sculpturi de-ale meșterului, printre ele un urs uriaș, maroniu, stând în două picioare, mai încolo altul mai mic, în patru picioare, o mască grotescă, rădăcini bizar torsionate, inspiratoare pentru acest talentat sculptor popular. Dialogul curge agreabil, în stilul hâtru, ceea ce mă face să-l întreb ce mai face prietenul lui din Valea Stejarului, Godja Pătru Pupază, de asemenea un reputat sculptor de porți, troițe, mobilier rustic etc. alături de care a participat la numeroase evenimente expoziții și târguri etno-cultural-artistice din țară și din străinătate. Îmi spune că nu l-a mai văzut de mult dar e bucuros să afle că îl cunosc, și încă foarte bine, în plus că îi apreciez pe amândoi. Ne conduce în parterul casei, la mica sa expoziție de sculptură, de la obiecte artizanale la cele de uz casnic tradițional, basoreliefuri, statuete în stil naiv, obeliscuri inspirate de furca de tors și fus, linguri imense de lemn, lanțuri groase și lungi cu zalele desprinse cu talent din trunchiurile de răchită. Ne atrag atenția niște frumoase opinci de piele și un suman (aduse de săteni pentru ca el să le vândă turistilor străini) dar și sticle de jumătate de litru, pentru horincă, în care meșterul a introdus și îmbinat diferite obiecte miniaturale din gama celor de uz casnic. Apoi ne povestește de Bill Clinton, Monica Lewinsky, Muzeul Smithsonian, de invitația de-a rămâne să lucreaze în USA după ce expusese cu mult succes acolo lucrările sale. Ieșind, ne arată și explică simbolistica arcadei unei porți mici de lemn din care nu lipsește peștele. Ne spune că el e pește după zodie, adică un alunecos prin viață, născut în 29 februarie – în consecință nu are de suportat oaspeți la onomastică decât o dată la patru ani și că are 69 de ani (nu îi arată, fiind vioi, viguros și cu un moral admirabil). Îi spun că și eu sunt tot pește, din Făurar. E bucuros și ne arată un pat masiv, bogat și migălos sculptat în stejar, spunându-ne că e patul fermecat în care dacă se culcă o tânără femeie va da naștere la gemeni, apoi râde șmecherește. Aflăm că poarta mare a casei sale a fost cumpărată și duse la un muzeu, acum fiind în lucru o alta. Urmează vizitarea șoprului spațios din curtea case, dinspre casa parohială greco-catolică, locul în care se nasc marile porți de lemn și troițele dar și elemente constructiv-ornamentale din stejar destinate pentru balcoanele, mansardele și scările unor noi case și vile din sat dar și de la oraș. Îi plac mai ales turiștii australieni și americani, cei mai ahtiați după arta meșterului său dar și dintre cei mai generoși. Printre altele, ne spune că i-a vândut o ursoaică gregarului Gigi Becali, pentru palatul său.
Zăpușala după-amiezii ne torpilează și, cu greu, ne rupem de vraja captivantă a lumii simple, oneste, tranșante și deosebit de fermecătoare a lui Toader Bârsan, ne îndreptăm spre Mănăstirea Bârsana. Nimeni nu pare prea interesat, din sutele de autoturiști din țară și de peste hotare, de cochetul magazin cu produse de artizanat al mănăstirii plasat pe malul drept al râului Iza, sub poalele monahalei așezări re-ctitorită aici începând din 1991-1992. Turiștii suie prin relativ noul spațiu vast de parcare de la intrarea, dinspre Strâmtori, pentru a vizita singuri sau în grupuri, mănăstirea. Alții privesc și mult mai rar cumpără, ii, zadii vărgate, sumane, clopuri, zgărdane din mărgele, păpuși costumate maramureșean etc. de la magazinul unei apropiate pensiuni. În mod cert, Mănăstirea Sfinții 12 Apostoli Bârsana e la fel de vizitată de turiști precum Cimitirul Vesel din Săpânța. Turiștii, mii, uneori zeci de mii, vin aici la hramul mănăstirii care are loc la 30 iunie dar și în curând, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului – în 15 august.
Am cam epuizat ceea ce ne-a interesat aici (rămânând, din nou, pentru altă dată Valea Muntelui, cu cine mai știe ce grozave surprize) și o luăm spre Văleni-Călinești, adică spre Valea Cosăului. Asfaltul recent turnat pe Dealul Văleniului e excelent iar panorama spre Gutâi, Călinești, Ocna Șugatag, oricând fascinantă) dar arșița naște evaporare, pâclă și… disconfort foto, că de cel termic ce să mai vorbim!? Ne-am mai oprit în Sârbi-nr. 143, la meșterul opincar Opriș Petru, apoi în Budești, la Primărie, Căminul Cultural și noua biserică ortodoxă (stereotip – anostă în comparație cu cele două bijuterii de lemn ale Budeștiului, biserica Sfântul Nicoară din Josani – monument UNESCO, și Sfântul Nicolae din Susani-monument istoric). Urmează să traversăm o lungă zonă în lucru, mai oprim doar la Maramureș Resort, Pensiunea Făgădău și în zona celor două stâne care flanchează DJ 184 la ieșirea S din Budești, acolo fiind recent ridicată o splendidă construcție de lemn care ar putea fi, în viitorul apropiat, un cu totul deosebit han turistic.
Temperatura urcă la 34 grade C iar dogoarea nu scade sub 32 grade C nici traversând Handalu de Sus al Cavnicului. La ora 16 ajungem în cuptorul încins al Băii Mari cu impresii maramureșene de neuitat.
Alte trasee si atractii turistice:
În debut de august prin Coaș, la râul Cavnic și Întrerâuri
Traseul din 2 august 2015 cu Radu T., Pongo & eu
Obiectiv: Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ridicată în Coaș în anul 1730, satul Coaș, zona de agrement cu heleșteu și case de vacanță & locuri naturale de campat cu cort Coaș – Întrerâuri
Localizare: Maramureș, Țara Chioarului, Coaș-Întrerâuri, între râul Lăpuș la V și râul Cavnic la E
Itinerar: Baia Mare – Cătălina – Săcălășeni – Coaș – Întrerâuri – circa 26 km (din care aproximativ 23 km asfalt, în rest drum pietruit, spălat pe alocuri intens de averse)
Marcaj turistic: nu există; la 3 km E de Coaș, din drumul asfaltat care continuă pe culmea împădurită spre Copalnic, un indicator rutier arată la dreapta – Întrerâuri 8 Km; la capătul îndiguit, E, al heleșteului există un panou-hartă mare a Defileului Lăpușului și principalele obiective turistice aferente Coașului
Tip traseu: autoturistic sau de mountainbike, cu sau fără campare în cort Întrerâuri
Din Întrerâuri se pot face câteva drumeții pe râul Cavnic
a) în amontele râului Cavnic, către Copalnic, pe o precară potecă de pe malul geografic drept al râului – atenție, de circa 4-5 ori trebuie traversat râul Cavnic prin vad (vara, pe secetă, nu-s probleme)
b) în avalul râului Cavnic, tot pe malul geografic drept, trecând pe la o gospodărie prosperă și locația unei vechi mori, ajungând la Zugău și puntea suspendată pe cabluri care legase odinioară Coaș-Întrerâuri, în continuare spre aval, ajungându-se imediat la Împreunarea Râurilor (Lăpuș-Cavnic) iar de-acolo, urmărind poteca malului drept, stâncos-împădurit, pe alocuri suspendată, ca o îngustă brână, se ajunge la Balta Neagră și-n final la puntea suspendată care leagă Roșia-Remecioara, respectiv în Remetea Chioarului la șoseaua spre Baia Mare (de unde se poate lua o cursă de autobuz)
c) în avalul râului Cavnic până la Zugău-puntea suspendată Coaș-Întrerâuri, de acolo se suie la dreapta pe lângă o vâlcea cu praguri stâncoase și mai mereu aproape seacă, ieșindu-se repede în Poiana Sclipodi – cu un loc de popas amenajat de silvici; din Poiana Sclipodi se coboară spre V-NV pe drum auto forestier spre Valea Caselor și-n avalul acesteia, pe o uliță, în Coaș, (trecând pe lângă două foste ștuțuri de sonde geologice prin care curge un borviz sulfuros-carbogazos-slab feruginos, folosit empiric de către localnici în varii afecțiuni interne sau/și reumatismale) între biserica Sfinții Arhangheli și noua biserică.
Grad dificultate: -
Echipament necesar: adecvat anotimpului
Lungime și durată: dacă nu se campează Întrerâuri, circa 3 ore, incluzând deplasarea din/în Baia Mare
Diferență de nivel: circa 200-250 m
Recomandări: harta turistică Defileul Lăpușului-2012
Avertismente: habitat de vipere, mistreți. Atenție, zonele de drum pietruit, îngust, spălate de averse/torente, cu pantă accentuată și ogașe, pot pune în dificultate autoturismele cu garda joasă care nu pot parcurge acele porțiuni; în condiții de iarnă cu nea groasă și pod de gheață drumul poate deveni greu accesibil (ori impracticabil) chiar și pentru autoturismele echipate 4×4 și cu lanțuri antiderapante
Căi de acces: a) prin Coaș la Întrerâuri; b) prin Copalnic-Copalnic Deal-Întrerâuri, cu retur prin Coaș; c) prin Șomcuta Mare-Ciolt-Buteasa Pod-Codru Butesei –Tiemetieu Rușilor-Întrerâuri, de acolo putând opta la stânga spre Coaș sau înainte, spre Copalnic Deal-Preluca Nouă-valea Domoșa-Copalnic (la șoseaua Baia Mare-Târgu Lăpuș)
Mijloace de locomoție: curse Baia Mare-Coaș, în continuare pe jos, 11 km; mountainbike; autoturism personal
Sugestii de cazare: cort, pensiuni din Săcălășeni sau Remetea Chioarului.
Vreme de vară nebună, cu treceri bruște de la caniculă, cu temperaturi diurne depășind 34 grade C și nocturne de 22 grade C, la câteva zile noroase cu averse slabe și temperaturi coborâte în zori până la 11 grade C. Apoi din nou arșiță, 25 grade C duminică dimineața la ora 9 (la ora 12 aveau să fie 30 grade C în Baia Mare, 34 grade C după-amiaza). Plecăm din Baia Mare spre Cătălina-Săcălășeni, Coaș, strecurându-ne cu greu printre șirurile dense de autoturisme și pietonii aflați aproape de Satu Nou de Jos, la Târgul auto. Depășim apoi în câteva rânduri (solitari sau în grupuri) cicloturiști băimăreni bine echipați, îndreptându-se probabil către locurile de scăldat, picnic și agrement limitrofe râului Lăpuș. În lunca râului Someș, prin Colțirea, secerișul puțin cultivatelor holde cu grâu și orz s-a încheiat, miriștea debordând de sutele de baloți rotunzi de paie aurii. Aici baloții-s mai puțini și de fân cosit și adunat mecanic. Porumbiștile din lunca Lăpușului au dat în spic iar malurile canalelor de desecare abundă de galben-portocalii flori de vetrice creață. Plopii tremurători și-au răsucit deja frunzele (deși mai e un pic până pe 6 august, la Schimbarea la Față), oferind vederii reversul lor catifelat argintiu animat de briza dimineții deja fierbinte. În față atrag atenția turlele numeroase ale bisericii noi din Remetea Chioarului iar spre stânga, acelea la fel de argintii-strălucitoare, dar mai puține, ale bisericii noi din Coaș.
Oprim după podul peste râul Lăpuș. Pe malurile pietroase ale albiei mult restrânse după o vară săracă-n precipitații, stau întinși, făcând plajă, cei dintâi turiști băimăreni. Nu lipsesc copii din Coaș veniți la scăldat în bulboanele mai afunde de sub pod și pescarii de pe malurile umbrite de maiestuoase, uriașe, sălcii și plopi. Alți auto turiști dau năvala la izvorul natural, captat și bine amenajat, de la intrarea V în Coaș, umplându-și de zor numeroasele PET-uri cu apă plată 100% naturală și… gratuită. Enoriașii, mai ales vârstnici, se-ndreaptă încet spre noua biserică. Clopotele trase sună acut, dând impresia că ar fi unele vechi, aparținând multisecularei biserici apropiate cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, suplă, deosebit de armonioasă, impresionând prin albul imaculat al pereților contrastânßd plăcut cu sur-negriciosul draniței acoperișului construit cu o singură turlă și poală. E-nchisă, așadar putem să o vizităm doar pe dinafară, de jur împrejur, admirându-i măiastra îmbinare a căpriorilor, ferestrele mici cu zăbrele negre de fier forjat, modest dar artistic prelucrat. Mă aflu a nu mai știu câta oară în acest sit istoric fără a fi avut vreodată șansa de-a-i vedea interiorul, posibil și binișor conservatele fresce, icoanele, obiectele tradiționale de cult, praporii…
E deja zăpușeală. Continuăm spre Întrerâuri și luăm aminte la peisajele vaste deschise spre N, pe deasupra Coașului, către Coruia, Ocoliș, Culcea, Coltău, Satu Nou de Jos, Baia Mare, Munții Igniș, la S-SE spre Măgura Coașului. Un drum pietruit se desprinde la stânga, orientându-se spre Curtuiușu Mic. Continuăm pe drumul asfaltat spre Copalnic. La dreapta-n sus se desprinde un drum auto-forestier pietruit ce duce spre Măgura. Imediat o luăm înainte și la dreapta pe asfaltul ce ne conduce spre Întrerăuri. Apoi, în zona pădurii de pini silvatici și a taluzului ocru-bej caolinos, drumul coboară accentuat cu o porțiune pietruită. Din fericire reapare asfaltul îngust dar excelent, drumul fiind deosebit de pitoresc datorită curbelor strecurate prin codrii de foioase. Apare primul grup de căsuțe cochete de vacanță, la majoritatea din ele proprietarii făcând plajă ori dejunând la umbra copertinelor.
La stânga asfaltului apare luciul albastru întunecoas al cozii vestice a heleșteului. Oprim la capătul opus, mai lat, îndiguit, lângă panoul info cu harta Defileul Lăpușului. Doar un pescar și doi copii își încearcă norocul dând la pește. E liniște desăvârșită și curățenie. Urmează cea de-a doua zonă cu cabane de lemn și căsuțe cochete de vacanță. Pe alocuri noile fundații și plaforme betonate trădează intenția grabnicei ridicări în zonă a altora. Îmbucurător! Pe aici odinioară păștea o turmă de oi și capre și puține vite și bivoli, doar vara putând vedea pe-aici țipenie de om, de regulă ciupercari. Important e faptul că pădurea nu a fost agresată barbar iar văiuga modestă, de-alungul căreia s-au amenajat cabanele și căsuțele de vacanță, e păstrată curată, nepoluată menajer sau/și peisagistic. Urmează o altă desprindere de drum forestier spre dreapta apoi se gată asfaltul într-o șa. De acolo drumul pietruit, îngust (pot apare probleme dacă din față ar apărea un alt autovehicul ori vreo căruță încărcată cu fân sau lemne) suie alert la stânga, face volta dreapta, depășește o culme și începe să coboare vertiginos spre malul drept geografic al râului Cavnic. Spre înainte, dincolo de nevăzutul deocamdată râu Cavnic, se vede o gospodărie solitară din Zapodie iar la stânga și deasupra ei, apare rotunjit, cu pajiște săracă și lăstăriș, Dealul Ursoiu (418 m altitudine, apropiat de Copalnic Deal).
În dreapta drumului răsare o cruce albă de piatră iar îndărătul vranției ei larg deschise, o prosperă, ordonată, veche gospodărie de pe malul drept al râului Cavnic. Mai avem de coborât o bucată de drum în serpentine pentru a ajunge la podul de beton de peste râul Cavnic (anterior construirii acestuia traversarea, strict pietonală; se făcea pe o punte suspendată pe cabluri de oțel). Acolo, pe lângă o unică gospodărie pastorală situată pe malul drept, și vreo trei de pe malul stâng (de ani de zile devenite case de vacanță) au apărut în ultimii 10-15 ani câteva căsuțe de vacanță și căbănuțe cochete, unele aflându-se aproape de finalizare, altele în lucru, doar câteva trădate de mulțimea de flori policrome fiind locuite în vacanțe și week end de către proprietari.
Oprim dincolo de pod la umbra deasă, răcoroasă, admirând râul cu albia bolovănoasă. Satul Întrerâuri nu e în această zonă de pe râul Cavnic ci la circa 1 km mai sus și spre SE, pe dealurile cu livezi, drumul îngust, pietruit și cu serpentine strânse continuând într-acolo. Acum ne interesează râul Cavnic pe care-l prospectăm admirându-l, mai întâi în aval de pod apoi, trecând pe lângă o barieră metalică (proprietate privată) și continuând vreo 150-200 m în amontele malului geografic stâng, pe un drum de țară înierbat. Ajungem la un cot cu prag bolovănos, în amonte de acesta râul Cavnic adăstând într-o întinsă zonă de acalmie în care sulițele soarelui, proiecțiile codrului și ale arinilor de pe maluri generează gingașe și indescriptibile acuarele. Pasionații genului pot pescui acolo mreană, scobar sau clean dar deocamdată nu se vede picior de pescar. Doar lătratul frumoșilor și feluriților câini de companie trădează prezența, în vechile case și gospodării (azi de vacanță) a proprietarilor lor evadați din jungla sufocantă a Băii Mari și retrași în acest colț liniștit și destul de răcoros pentru recreere și odihnă. Ne îmbarcăm și pornim înapoi spre Baia Mare, nu înainte de-a ne fi bucurat de năzbâtiile și giumbușlucurilor neastâmpăratului Pongo (un Beagle tricolor de doar 8 luni, înebunit după natură, văi dar mai ales de răvășitoare impresii olfactive doar de el interpretabile).
Drumul pietruit, panta mare, ogașele urmate de mușcătura aspră a anvelopelor se soldează cu frecvente bubuieli în sărmana caroserie. Ajungem la asfaltul șerpuind la deal și pe care avem impresia că valsăm în timp ce ne apropiem de Coaș. Mai oprim doar pentru a admira și imortaliza o străveche, tradițională și autentică gospodărie chioreană apoi o minunăție de dantelărie în lemn, poarta cu solare simboluri a unei șuri. În Săcălășeni, la o pensiune cu piscină, au parcat deja câteva duzine de autoturisme cu tineri băimăreni iar în ultima curbă din Cătălina e musai să ne oprim pentru a admira un cuib cu trei pui măricei de berze exersând zborul. Curând sosește cu hrană în cioc unul din părinți și puii hrăpăreți se animă, ciorovăindu-se. Nicio lună nu mai au pentru a se fortifica, antrena temeinic și pregăti de lungul drum peste Mediterana și Munții Atlas, către Africa. Dovadă irefutabilă că în curând se mai încheie unul din magicele cicluri anuale ale vieții (și-a morții).
Alte trasee si atractii turistice:
Din Berchezoaia pe râul Lăpuș în jos, la Biserica Vacilor
Traseul din 28 iulie 2015 cu Oana, Radu, Darius, Anca, Pongo & eu
Obiectiv: Țara Chioarului, lunca râului Lăpuș în zona Săcălășeni, Remetea Chioarului, Berchezoaia; râul Lăpuș la gura văii Tăului, Vadu Hiji și Biserica Vacilor
Localizare: Maramureș, Defileul Lăpușului, mal geogtafic stâng, Berchezoaia
Itinerar: Baia Mare-Cătălina-Săcălășeni-Remetea Chioarului-Berchezoaia – circa 26 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție recomandabilă în sezonul cald pentru amatorii de pescuit sportiv și scăldat
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: lejer, adecvat verii
Lungime și durată: traseul propriu-zis din Berchezoaia – zona dinspre Cetatea Chioarului, pe la gura văii Tăului-Biserica Vacilor și retur – vreo 2-2 ore și 30 de minute, aproximativ 7-8 km
Diferență de nivel: 200-250 m
Recomandări: harta turistică Defileul Lăpușului 2012; panou info cu harta Defileului Lăpușului în mijlocul Berchezoaiei apoi, după trecerea pe lângă pădurea de pini și ultima casă din zona SE, un indicator arată 2 km până la Cetatea Chioarului; traseu recomandabil inițierii copiilor de peste 5 ani în cunoașterea naturii și îndrăgirea drumețiilor (traseu școală, de efectuat cu un cunoscător al locurilor și împrejurimilor)
Avertismente: gospodării cu câini gălăgioși dar neagresivi; nu există izvoare cu apă potabilă în zona Bisericii Vacilor; aceasta trebuie asigurată de acasă sau de la fântânile ultimelor case ale Berchezoaiei; habitat de mistreți și vipere.
Căi de acces: din șoseaua Baia Mare – Remetea Chioarului-Șomcuta Mare, la stânga, prin Berchezoaia
Mijloace de locomoție: autobuze Baia Mare-Berchezoaia; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: cort
După o lungă perioadă de caniculă și secetă alarmantă, o miraculoasă ploaie nocturnă răcorește depresiunea Baia Mare, Țara Chioarului și Defileul Lăpușului. E vremea cârciumăreselor, crăițelor, zorelelor și a trandafirilor iar în pajiștile naturale, a albastrelor cicori și portocaliilor flori specifice finalului verii. Aproape incredibil, sunt doar 17 grade C la ora 9 dimineața. Un cer noros, aparent aducător de precipitații însă prognoza meteo exclude orice ploaie în timpul zilei pentru Baia Mare și Berchezoaia.
Neguri și nebuloase sur-negricioase pe deasupra Ocolișului, Coașului, Remetei Chioarului. Culmea, nu ne pusesem pelerine în rucsac, luând de bună, ad literam, prognoza (din fericire nu vom regreta). Baloți rotunzi uriași de fân în lunca Lăpușului, mai încolo baloți de paie, aproape de Remetea Chioarului, rezultați după treieratul puțin cultivatului grâu și orz în aceste locuri Înflorite parcelele înguste de floarea soarelui. Lăsăm pe stânga biserica nouă și situl secularei biserici de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, monument istoric, din Remetea Chioarului, continuând pe direcția Berchez apoi, în culme, facem stânga, apropiindu-ne de Berchezoaia (Berkeszpataka-valea Berchezului, din limba maghiară în vremea de glorie a Cetății Chioarului, adică după 1320). Prin centrul satului, la stânga drumului îngust, asfaltat relativ recent până aproape de pădurea de pini silvatici, rămâne panoul mare cu harta Defileului Lăpuș-amplasat de Consiliul Județean Maramureș prin 2012, iar la sol, sub el, săgeata indicatoare către Cetatea Chioarului -6 km. Ținem direcția spre cetate, îngrijorați fiind de persistența negurilor și a nebulozității accentuate, nu și a reconfortantei răcori matinale. Asfaltul se gată, drumul fiind de-aici încolo pietruit, cu oagașe, traversând o zonă cu aflorimente calcaroase, praguri. În dreapta rămâne curând pădurea de pin, la stânga apare claia cu un observator pe creștet a Dealului Colnice – 461 m altitudine. Mai spre NE de acesta, împădurit cu goruni, se vede Dealul Pietranu – 427 m.
Parcăm aproape de Bulbuc, la ultima casă cu boltă și spalier de viță de vie aflată în fosta zonă medievală numită La Teglă și aproape de Tăul Fără Fund. Acesta se formase antropic, în perioadă extragerii empirice a argilei necesare pentru producerea cărămizilor (tegle, regionalism din limba maghiară) folosite, împreună cu piatra, la ridicarea foartei apropiatei Cetăți a Chioarului (Kovar-Cetatea de Piatră –cunoscută din 1319 – bombardată devastator de către artileria armatei austriece în 1718 pentru a nu cădea în mâinile nobililor maghiari ostili Vienei). Din nefericire, în ultimele decenii, Tăul Fără Fund a devenit groapa de gunoi a locuitorilor din această parte a Berchezului. Un drum pietruit-lutos, spălat pe porțiuni considerabile de averse, coboară alert pe direcția E-NE. La stânga rămâne o casă tradițională din chirpici și cu șarpanta drănițată, în dreapta o livadă mare de pomi fructiferi. La circa 150-200 m mai jos, situate vizavi, se află două bătrâne gospodării locuite. Drumul, de-aici încolo lutos, (de car/TAF) trece printre ele intrând în făgetul matur în care apar aflorimente calcaroase. La stânga debutează o afundă văiugă spălată, mai ales la sfârșitul iernii, de violente scurgeri torențiale deversate în râul Lăpuș-malul stâng geografic.
Ieșim într-o poieniță din care privind la câteva sute de metri spre dreapta apare culmea descendentă pe care fusese Cetatea Chioarului și dependințele acesteia, la stânga Dealul Colnice, Dealul Pietranului și un drum albicios ce le leagă poalele SE apoi Pădurea Mesig, de goruni, versanții E-SE ai acesteia oferind vederii martori de eroziune stâncoși, spectaculoși (formați din șisturi cristaline și micașisturi), ferestruiți de cursuri sălbatice de pâraie care seacă în verile extrem de fierbinți, sărace în precipitații, în schimb primăvara devreme oferă privirii frumoase, deși mici, cascade. Drumul lutos face din ce în ce mai multe serpentine și ogașe afunde în timp ce coboară vertiginos spre poiana largă, cu fânață, de la gura văii Tăului. Acolo există o gospodărie tradițională, casei fiindu-i înnoită șarpanta după anul 2000 dar e nelocuită (proprietară e, din spusele localnicilor, octogenara Iulica Mărincaș din Berchezoaia). Râul Lăpuș se aude curând curgând în dreapta potecii, tot mai aproape, după ce la vreo 200-300 m în amonte spălase pintenul stâncos al Dealului Cetății Chioarului. Ținem malul stâng al râului Lăpuș pe o potecă pescărească, trecem în două rânduri de-a bușilea pe sub un gard electric (în pășune pasc cai), traversăm finalul văii Tăului, extrem de îngustă, lutoasă și aproape seacă, poteca luând-o în continuare pe la poalele stâncilor șistos cristaline, conducându-ne spre Vadu Hijii (Pădurea și Dealul Hija se află în dreapta râului Lăpuș, suind către hotarul Întrerâuri). Când râul Lăpuș are un debit foarte scăzut, zona de la Vadu Hijii, spre lunca de la poalele Bisericii Vacilor (și a Pădurii Mesig) se poate parcurge prin albia bolovănoasă. După topirea zăpezii și după zile-n șir de averse consistente, deplasarea în aval se poate face numai pe poteca accidentat-bolovănoasă traversând un pârâu sălbatic, cu cascade-n trepte, ieșind la poalele Bisericii Vacilor. Aceasta e de fapt un perete stâncos înalte de vreo 10-15 m, lat de vreo 25-35 m, ocru-ruginiu-negricios, format din șisturi cristaline polistratificate și cu o extrem de mică grotă în bază, aceasta fiind folosită odinioară de către păstori drept precar adăpost pe vreme rea. În această zonă râul Lăpuș prezintă malurile stâncoase, pe cel drept, cu aspect de pereți dantelați ce nu depășesc 3-5 m înălțime, pe cel stâng cu platoșe stâncoase impresionante plonjând spre albia cu praguri și bulboane. Datorită faptului că aceste strâmtori se află în aval de Vadu Hijii, după o curbă mare, la viituri toate gunoaiele menajere adunate în aval de Târgu Lăpuș, împreună cu resturile vegetale, îndeosebi ramuri și trunchiuri de arbori doborâte de furtuni, eșuează pe stâncosul promontoriu al Bisericii Vacilor (malul stâng geografic) impietând asupra pitorescului remarcabil al acestuia. Pescarii, ca și turiștii care campează în lunca lungă, apreciază însă resturile vegetale, folosindu-le în focurile de tabără trădate printre altele de o vatră rotundă ingenios amenajată din pietre.
Urmând în aval malul stâng al Lăpușului, inițial prin fâneața naturală a luncii apoi, din ce în ce mai dificil, pe la poalele versantului stâncos-accidentat, se poate ajunge la Zugău – un prag unde apa râului vuiește, mai apoi, nu foarte departe, la Împreunarea Râurilor (Lăpuș-Cavnic). Nu există însă potecă iar traseul e recomandabil doar celor cu experiență turistică. De la Împreunarea Râurilor, traversând abia afundă, continuând în avalul Lăpușlui pe malul săiu drept, trecând pe la Balta Neagră, se iese în Remecioara, la Roșia (și de-acolo la Remetea Chioarului). O variantă pitorească o constituie abordarea în urcuș brutal, pe o culme stâncoasă, de la Împreunarea spre Pădurea Mesig, continuând pe culmea ușor denivelată a acesteia, pe poteca-alee, spre Dealul Pietranului, ieșind într-o șa, de acolo putând coborî în dreapta, pe drum de car, la puntea suspendată pe cabluri, a Lăpușului la Roșia.
După popas, dregerea setei cu apă și fructe, admirarea râului cu nivelul drastic diminuat și abundând de alge-brăduleți maronii, ne întoarcem în Berchezoaia. Pe drumul de la coborâre ne întâlnim cu simpatica bătrânică Iulica Mărincaș ce poartă un coș de nuiele-n spate, precedată fiind de vigilenții să câini. Se coc cele dintâi prune și perele mici, galben-aurii, care coincid secerișului. Umiditatea e deosebit de crescută, soarele-și intră în drepturi și deși termometrul autoturismului ne va indica doar 22 grade C pe la ora 12,30 evaporarea teribilă generează o dezagreabilă atmosferă de junglă. Ne îmbarcăm și plecăm spre centrul Berchezoaiei și-apoi spre Baia Mare.
Parcurgerea acestui traseu anterior cu tatăl-pasionat turist vreme de vreo șapte decenii, apoi cu amicii de ture, în diferite anotimpuri și de-această dată în calitate de tată și bunic, deopotrivă modest ghid turistic pentru cele două fiice și nepoții de 5 și aproape 11 ani, a însemnat răscolirea unor amintiri concomitent cu nașterea unor impresii și sentimente de nedescris.
Descoperind Baia Mare – Piața Cetății și Catedrala Adormirea Maicii Domnului
25 iulie 2015
De câțiva ani verile în Baia Mare au devenit tot mai toride și secetoase iar conform studiilor efectuate de către Administrația Natională de Meteorologie, anul 2015 este cel mai cald după datele înregistrate. Medicii și meteorologii recomandă populației să evite expunerea la soare, îndeosebi în intervalul 11-18, însă doar unii pot da curs acestor sfaturi, respectându-le. Ce te faci însă dacă trebuie să mergi la serviciu ori la școală , sau dacă te afli pentru o scurtă perioadă în Baia Mare, în delegație sau ca turist aflat în concediu? Probabil cea mai înțeleaptă este o plimbare matinală, imediat după ce soarele începe să se ridice pe deasupra Centrului istoric al multisecularului municipiu, respectiv în Piața Cetății.
Ca locuitor al Băii Mari am făcut asta nu o dată, încă din frageda copilărie, pe-atunci însă fără a conștientiza valoarea istoric-cultural-patrimonială a zonei Centrului Vechi. Un motiv plauzibil ar fi că pe-atunci, ca și multă vreme încă după 1990, arhitectura excepțională din actuala Piață Millenium nefiind îngrijită, darmite riguros restaurată, era prăfuită, ternă, trist-vetustă. La asta contribuia și proletcultistul monument a ostașului sovietic eliberator plantat în Centrul Vechi, loc de pelerinaj pentru activiștii de partid, utc-iști, pionieri și ofițeri cu ocazia depunerilor de coroane la 1 și 9 Mai, 23 august și 17 octombrie. Toate acestea au făcut ca Baia Mare, cu un trecut și o istorie impresionantă, să nu iasă-n relief. Din fericire, în ultimul deceniu, edilii băimăreni, împreună cu reputați arhitecți și constructori, istorici, arheologi, oameni de cultură și artă, au demarat un ambițios proiect de restaurare, soldat mai întâi cu punerea în valoare a clădirilor din Piața Millenium și, de curând, a Pieții Cetății (inclusiv Turnul Măcelarilor – fosta poartă sudică a medievalei cetăți). Acestea au făcut ca cetățenii Băii Mari și turiștii să se simtă mândri și bucuroși că, după veacuri ori decenii de neglijare, aceste locuri și obiective încărcate de istorie și tradiție au căpătat treptat un aer arhitectonic-cultural europen.
Inaugurarea Pieții Cetății, dominată de Turnul Ștefan, flancată spre N de Piața Millenium, la E de strada 1 Mai și Simion Bărnuțiu, la S de Catedrala Sfânta Treime (romano-catolică) și-n continuare de Muzeul de Artă-Centrul Artistic Baia Mare, la SV de Biserica Sfântul Nicolae (ortodoxă), la V de strada Crișan și Teatrul Municipal, după prealabila efectuare a unor amplele săpături și cercetări arheologice urmate de minuțioase lucrări de restaurare, conservare și ingenioasa punere în valoare a celor descoperite cu aceste ocazii, a avut loc la 29 mai 2015. Detestând ab initio orice festivism și ocazie intens exploatată de politruci pentru a-și promova cu orice preț imaginea, am amânat destulă vreme vizitarea băimăreanului buric istoric medieval. I-a venit însă vremea acum, în cea din urmă decadă a lunii iulie, într-o superbă dimineață însorită în care, pe la ora 8, termometrul indica deja 26 grade C, noroc cu generoasa umbră a arborilor monumentali, unii dintre ei seculari, care sporesc frumusețea acestui sit. Vizitarea lui se poate face dinspre strada Crișan (Teatrul Municipal, Biserica Sfântul Nicolae și Turnul Ștefan), dinspre strada 1 Mai (Muzeul de Artă – Centrul Artistic Baia Mare și Catedrala Sfânta Treime) sau dinspre Piața Millenium, pe stradela pe care funcționează de decenii Centrul Militar Județen Maramureș Baia Mare.
În perioada efectuării prospecțiunilor arheologice în Piața Cetății, posturi TV locale au prezentat imagini realmente horror cu numeroase schelete descoperite în cimitirul medieval din țintirimurile fostelor biserici, azi inexistente, Sfântul Ștefan, Sfânta Ecaterina și Sfântul Martin. Vizitând însă Piața Cetății după reabilitare și darea-n circuitul turistic, oricine se poate simți la fel de confortabil precum vizitând siturile istorice ale marilor centre urbane istorioc-culturale europene iar asta se datorează cu siguranță modului inspirat de conservare a sit-urilor apoi de estetica și rafinata soluție de prezentare publicului, vitrinele moderne de oțel și sticlă necontrastând în nici un fel austerității zidurilor și a fundațiilor medievale de piatră. Pavajul gri, geometria aleilor, cromatica discretă, dar distinctă, a acestora prin utilizarea criblurii ocru-bej calcaroase într-un deosebit de armonios contrast cu criblura andezitică sur-negricioasă și verdele proaspăt-tonic al gazonului, notele înscrise pe vitrine și cele câteva panouri bogat informative, pot satisface exigențele oricărui vizitator. De remarcat că situl a devenit un loc gustat nu doar de către turiști ci și de către enoriașii bisericilor active din Piața Păcii și pentru părinții cu copii mici, avizi de tihnă, aer curat și liniște. Ansamblul Piața Cetății și Turnul Ștefan au fost restaurate și puse-n valoare prin PIDU 2007-2013, costurile totale cifrându-se la circa 11,7 milioane de lei (conform proiectului Reabilitare și promovare a identității culturale și istorice Piața Cetății-Turnul Ștefan).
Inițial s-a avut în vedere doar marcarea conturului bisericii romano-catolice Sfântul Ștefan (năruită în Evul Mediu – secolul XVII, nerefăcută, aceasta având spre S o capelă) pe baza schițelor rămase din anul 1770 de la Johan Caspar Husel Maurer Balliehr. La primele săpături arheologice au apărut fundațiile și zidurile Bisericii Sfânta Ecaterina (Sz. Katalin-datată din secolul XIV, demolată parțial în anul 1724 și definitiv în 1847) și Sfântul Martin (Sz. Marton- distrusă la începutul secolului XVIII prin începerea înălțării Catedralei Sfânta Treime) în zona E și SE a pieței. Mai mult de șase sute de morminte au fost descoperite cu această ocazie însă au apărut și gropi comune. Cripte de piatră, sau din cărămizi, au ieșit la iveală în bisericile Sfântul Ștefan și Sfânta Ecaterina dar obiectele găsite acolo au fost puține, printre ele o monedă de argint care acoperise ochiul unui copil mort, obiecte de aramă-catarame- aferente vestimentației epocii.
Se știe din documentele vremii că localitatea Baia Mare (1327 Zazarbanya – mina Săsar, din limba maghiară) a fost fondată în partea a doua a secolului XIII de către colonii mineri și aurari germani aduși aici de rege. Baia Mare, purtând numele de Rivulus Dominarum (Râul Doamnei) e menționat curând după aceea – din 1329 limitrof Zararbanya. Regele Ludovic I de Anjou confirmă printr-o diplomă -1347-drepturile privilegiate ale colonilor mineri și aurari din Rivulus Dominarum și Zazarbanya, printre altele locuitorii aveau dreptul procurării materialelor de construcție (lemn și piatră calcaroasă) inclusiv din afara acestor localități, de pe domeniile nobililor. Parohul bisericii Sfântul Ștefan, a cărei ridicare se încheiase în prejma anului 1375, era ales de către comunitate. Regele Sigismund de Luxemburg – în anul 1411 – a predat în feudă Baia Mare (împreună cu alte orașe medievale) lui Ștefan Lazarevici-despot sârb, aliatul său antiotoman. Ulterior Iancu de Hunedoara, guvernator, a luat în amanet – anul 1445 – Baia Mare de la succesorul lui Lazarevici, el fiind cel care a dispus ridicarea Turnului Ștefan. Fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, moștenește Baia Mare- 1458. Documentele istorice consemnează existența la finele secolului XV a mai multor altare în biserica Sfântul Ștefan (Sfântul Valentin, Sfântul Maurițiu, Maria Magdalena) și a două capele dedicate Fecioarei Maria și Tuturor Sfinților. Disputarea orașului Baia Mare între Principatul Transilvaniei și regatul maghiar (aflat sub dominație habsburgică) are loc în preajma anului 1541. Prin donația orașului principelui Ștefan Bathory (1571-1586) acesta a fost administrat de către Principatul Transilvaniei. În 1547 Istvan Kopacs, reformator originar din Ardud, a fondat Schola Rivulina – vestită în oraș și împrejurimi, instituție de educație și învățământ din secolele XVI-XVII. După reformă, biserica Sfântul Ștefan a fost primită de evagheliști (calvini), reformații primind biserica Sfântul Martin. În anul 1588 calvinii au efectuat reparațiile necesare bisericii Sfântul Ștefan iar orașul a achitat – în 1614 – valoarea unui clopot pentru aceasta. Turnul Ștefan a fost dotat cu un coif nou în 1619 de către Peter Kaszai Farkas (coiful turnului a fost înzestrat cu patru turnuri și pridvor). Reformații au fost alungați din biserica Sfântul Ștefan – în 1673 – de către generalul Spankau. Orășenii și-au luat înapoi biserica după o răscoală din 1678, împotriva orânduirii habsburgice, iezuiții obținând bisericile Sfântul Ștefan și Sfântul Martin, franciscanii revenind în biserica Sfântul Nicolae în anul 1689. La un deceniu după aceea este menționat de documentele vremii un meșter care regla și întreținea ceasul turnului. Între anii 1706-1712 în biserica Sfântul Ștefan au revenit reformații iar apoi iezuiții care, în anul 1717, construindu-și o nouă biserică, au neglijat-o pe cea veche. După un miracol produs în biserica Sfântul Ștefan (1754) a fost pictată în ulei pe pânză imaginea acesteia – document istoriografic de mare valoare după ruinarea, prin deliberată explozie, a edificiului sacru. După o altă restaurare, un trăsnet (1769) lovește coiful realizat în 1619, clădirea aflându-se deja într-o stare de deteriorare avansată. Coiful nou, în manieră barocă baroc, a fost construit în 1770. Cu acea ocazie, în vecinătatea bisericii Sfântul Ștefan, s-a construit o sală de rugăciuni. Începutul secolului al XIX-lea găsește biserica Sfântul Ștefan abandonată (dovadă o acuarelă din 1842 atribuită lui Zsigmaond Torokfalvi Papp). Autoritățile băimărene au demolat biserica Sfântul Ștefan în 1847, păstrându-se Turnul Ștefan, cu ceas, acesta fiind trăsnit din nou în anul 1869. În 1896-1898 a fost montat un nou coif turnului, după un proiect al lui Schultz Ferencz (1871) preluat și dezvoltat de Schuber Jozsef și Sztehlo Otto (cu această ocazie distrugându-se din nefericire originala cornișă gotică). Turnul Ștefan a fost apoi restaurat între anii 1961-1962 iar în anul 1970 muzeul băimărean de istorie a purces la efectuarea unor investigații arheologice, fiind descoperite niște obiecte din aur. Imediat s-a dispus de către autorități încetarea activității arheologice, documentele rezultate fiind secretizate. În 2009 s-au efectuat alte lucrări de reparare și restaurare ale Turnului Ștefan (nu și ale portalului și reliefului Roland). Locul, înconjurat spre SE și S de biserici, pe care se află Turnul Ștefan, e cunoscut băimărenilor drept Țintirim. Pe partea sudică e Școala gimnazială Petre Dulfu (pe amplasamentul fostei biserici Sfântul Martin, claustrului și a școlii iezuite, biserica ortodoxă Sfântul Nicolae funcționând din 1920, până la reconstruire, în fosta sală de sport). Turnul Ștefan are spre V o fereastră circulară de forma unei rozete și o stemă a orașului (din 1869) alături de blazonul care mai există iar lângă turn a fost inclus simbolul Roland, consfințând dreptul paloșului orașului.
Biserica iezuită Sfânta Treime, azi catedrală romano-catolică, a fost ridicată între anii 1717-1720 în stil baroc. Iezuiții au avut în administrare acest lăcaș până în 1773 când ordinul a fost desființat. Statuile de lemn ale Sfântului Ignațiu de Loyola și Alois Gonzaga se află de-o parte și de cealaltă a turnului, în nișele de pe fațada N, între aceștia, central, e statuia Sfântului Iosif cu Pruncul Isus Christos în brațe. Sub această biserică se află o criptă. Picturile interioare aparțin lui Karoly Kiss – debutul secolului XX, altarul fiind pictat de băimăreanul Laslo Karman la 1823 și sculptat între anii 1824-1825 de către Fulop Schaintzer. Apropiata, fostă clădire a școlii și a mănăstirii – Rezidența – a fost finalizată în 1748. Aceasta a fost administrată de către franciscanii minoriți sau de către laici după 1773, rangul gimnazial fiindu-i acordat după anul 1880. Din 1887, după reforma din învățământ, școala a trecut în proprietatea statului.
Soarele nu s-a încins prea de tot atunci când, impresionat și bucuros de cele văzute și admirate în frumoasa Piață a Cetății, o iau, prin Piața Millenium și apoi pe strada Vasile Lucaciu, spre zona E a urbei, vizând de această dată monumentala catedrală ortodoxă Adornirea Maicii Domnului, de la prima sfințire – 1911 – și până în 1948 greco-catolică, situată vizavi de Episcopia greco-catolică Maramureș. În anul 1761 enoriașii români băimăreni au făcut demersurile în vederea obținerii acordului autorităților pentru construirea unei biserici, până la acea data ei rugându-se într-o capelă alipită bisericii romano-catolice din Piața Cetății. Ridicarea bisericii a-nceput în 1771, ea fiind finalizată în 1782. În 1786 biserica avea un paroh iar comunitatea 1114 enoriași. Construirea bisericii românilor a fost aprobată de împărăteasa Maria Tereza. Dezvoltarea demografică a impus construirea unui lăcaș de cult mai încăpător. După ce un incendiu a distrus în anul 1905 centrul Băii Mari, protopopul Alexandru Breban a solicitat administrației urbei materialele recuperabile în vederea folosirii acestora la construirea unei noi biserici. Pe locul fostei biserici a românilor, din țintirimul catedralei Adormirea Maicii Domnului, se poate vedea astăzi o troiță de stejar a meșterului Gheorghe Borodi din Vadu Izei (1975). Biserica nouă trebuia să aibă două turnuri inegale, cel mare, vestic, s-a surpat chiar cu ocazia înălțării, fiind înlocuit de cel actual înalt de 54 m. Ținând seama de cultul greco-catolic, biserica a fost realizată în manieră inspirată de gotic și baroc. Nava are de-o parte și de cealaltă, pe toată lungimea, balcoane, un al treilea balcon fiind situat în zona S a navei și dedicat corului bisericii. Keresztesi Karol, originar din Tășnad, a realizat altarul și cele două amvoane (inspirate de stilul ritual romano-catolic) frumos sculptate și ornate din lemn. Cinci icoane sunt pictate de către maramureșanul pictor de notorietate Traian Bilțiu-Dăncuș, o parte (în perioada 1970-1973) de către bucureșteanul Gheorghe Busuioc, numeroase fresce nefiind semnate de autori. În fața intrării principale, spre S, într-un mic părculeț, se află o cruce de piatră pe care inițial existase Corpus Christi – o mică statuite turnată în metal a Mântuitorului răstignit pe cruce, specifică romano și greco-catolicismului, la ceva vreme după trecerea lăcașului în administrarea bisericii ortodoxe aceasta fiind înlocuită cu simbolul ortodox al martiriului Mântuitorului pictat pe tablă. Porticul actual al catedralei a fost adăugat între anii 1996-1998 iar în anii 2001-2004 biserica a fost dotată, din Grecia, cu icoana făcătoare de minuni Maica Domnului cu Pruncul – Dulcea Sărutare. În această perioadă au fost înlocuite ușile vechi cu unele din stejar masiv și a fost pictată integral biserica de către Barna Ioan și Barna Mihai, după care a urmat sfințirea tradițională. Centenarul bisericii a fost serbat în anul 2011. Un clopot de 1200 kg și un altul mai mic servesc biserica în ceremonialele ritualice specifice. Ceea ce probabil impresionează la această catedrală e nu doar anvergura și armonia sa de ansamblu, nici albastrul celest al boltei unghiulare, ci luminozitatea deosebită coroborată cu prospețimea și frumusețea frescelor de inspirație biblică, bogăția și arta decorării altarului, nu în cele din urmă marele candelabru aurit. În pronaos, în partea stângă, în spirit tradițional romano și greco-catolic, dintr-o firidă binecuvântează credincioșii Fecioara Maria iar alături, pe peretele dinspre naos, Sfântul Mucenic Gheorghe străpunge balaurul cu sulița.
Într-o zi caniculară de iulie, o clipă de introspecție și rugă în această minuată și răcoroasă catedrală poate restabili echilibrul interior și liniștea oricui, nu doar pe cea a credincioșilor practicanți consecvenți.
Din Chiuzbaia pe valea Măgura și valea Mare
Traseul 18 iunie 2015 cu M. Gheție, I. Pop Topo, Pongo și eu
Obiectiv: prospectarea turistică a Munților Igniș – zona lor central SE; valea Chiuzbăii și afluentului NE al acesteia, valea Măgura
Localizare: Maramureș, între Chiuzbaia și Baia Sprie, Munții Igniș
Itinerar: Baia Mare – Baia Sprie – Chiuzbaia – Păstrăvăria Izvorul Rece – circa 25 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție turistică
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: adecvat anotimpului; hanorac, bocanci, bețe de trekking, busolă
Lungime și durată: 4-4 ore și 30 de minute, circa 10-12 km
Diferență de nivel: 300-350 m
Recomandări: vag orientativă harta Zona turistică Baia Sprie – Șișești din seria Gutinul turistic 2005
Avertismente: habitat de vipere, lupi, mistreți, urși; zonă pastorală-turme cu câini agresivi
Căi de acces: din Chiuzbaia – centru, pe drumul care duce la Schitul Chiuzbaia lăsând în dreapta (pe malul geografic stâng al văii Chiuzbaia) Păstrăvăria (relativ nouă, privată) Izvorul Rece
Mijloace de locomoție: autobuze locale Baia Mare-Chiuzbaia; autoturism personal; mountainbike;
Sugestii de cazare: pensiuni turistice din Ciuzbaia
Ne întâlnim la ora 7 dimineața – temperatura 13 grade C (după o lungă perioadă secetoasă cu arșiță și temperaturi diurne care au depășit 30 grade C, urmate de 3 zile cu benefice, răcoritoare, ploi scurte). Plecăm spre Chiuzbaia. Cer parțial acoperit. Temperatura 14 grade C în debutul traseului propriu-zis, adică la SE de vârfil Măgura-882 m altitudine – cu un fotogenic perete stâncos și vizavi de păstrăvărie. Spre S apare o cruce mare de lemn din Tertiu Trifului (terti=grădină, regionalism provenind de la maghiarul kert) și mai departe, pe deasupra acestuia, de asemenea cu o mare cruce –vârful Poca 787 m.
O scurtă vreme ne deplasăm pe drumul cu macadam ce duce la Schitul Chiuzbaia (de acolo marcajul turistic punct roșu poate fi abordat în două direcții diferite-2-2 ore și 30 de minute urcuș NE în Șaua Iezuri, sau coborâre 4 – 4 ore și 30 de minute în Baia Sprie pe direcția SE). Cam în dreptul piciorului estic al Măgurii (aflată aproximativ vizavi de vârful Blidar -883 m altitudine, împădurit) drumul spre schit se bifurcă-varianta N, cu macadam, acompaniază valea Chiubăii, cea NE- odinioară auto-forestieră, pietruită, acompaniind valea Măgura. În lipsa poluanților gospodăresc-menajeri sau de altă factură, valea Măgura impresionează din start prin puritate, limpezime, numeroase praguri, porțiuni de talveg andezito-caolinizate cu aspect de covată, scurte canioane, repezișuri-fuioare înspumate. Atrag privirile și stâncăriile pluristratificate din stânga drumului, formate din marne, andezite alterate, cuirase andezitice compacde, dure dar și flishuri. E vremea frăguțelor care decorează rambleurile însorit-aride în timp ce întinse tufe de muri acaparează malul geografic drept al văi. În perioada dinaintea Sânzienelor (24 iunie), pe lizierele dominate de făget (albia inferioară a văii Măgura și apoi a văii Chiuzbaia e flancată de arini) înfloresc zvelte și spectaculoase exemplare de barba caprei-Aruncus dioicus-înalte de peste 0,8-1 m, cu inflorescențe intens parfumate, ca niște panașe alb-bej. Foarte aproape de confluența văii Chiuzbaia cu valea Măgura, aceasta din urmă primește un spectaculos afluent estic cu numeroase praguri și cascade. Mai apoi se depășește un afluent NV al văii.
La confluența văii Măgura cu valea Mare, pe un trunchi de fag apare Bs I/93-în vale (dreapta) iar pe un bolovan andezitic, înscris cu vopsea, LTG. De aici traseul nostru continuă pe valea din dreapta. E ora 8,40 (adică au trecut circa 50 minute de la startul turei). După doar 10 minute ajungem la o altă confluență de văi (valea Mare), una NE, cealaltă E. Continuăm să urcăm spre E, inițial pe vale apoi spre S-SE, pe un drum de TAF care după o vreme e invadat de lăstari de fag pe care sunt agățate benzi de folie de polietilenă cu inscripâia KTM – marcând un traseu folosit de motobikeri. La un moment dat drumul de TAF e degajat de lăstarii și ia aspectul unei alei trasate pe curbă de nivel, traversând un făget destul de tânăr dar punctat de câteva colosale exemplare, seculare-probabil de seminceri, unii cu mari scorburi fotogenice. Datorită nebulozității și a ploilor din zilele precedente temperatura nu depășește aici 11-12 grade C. Din dreapta, dinspre niște poieni aflate la poalele NV-V ale vârfului Blidar, se aud tălăngile și clopotele turmei de oi pe care se suprapune lătratul câinilor ciobănești vigilenți. La ora 9,15 apare pe un fag și pe o piatră de la baza acestuia Bs I/7 iar la doar vreo 25-35 m mai sus Bs I/9, vopsită pe un fag. (până aici ne-au trebuit aproximativ 1 oră și 30 de minute din start). La ora 9,25 dăm peste o șa cu debut de vale spre V-SV și Bs I/95 Bis – depășim șaua suind spre SE, ajungem la o rampă de afluire a buștenilor, o rulotă și un șopron ale muncitorilor forestieri. De pe această platformă forestieră se văd 3 drumuri – la E varianta de drum auto-forestier în lucru- care ne va conduce în circa 1-1 km și jumătate spre fostul canal tehnologic al apei cu captarea sub Iezărele (conform toponimiei chiuzbăienilor, o zonă de turbărie cu mici ochiuri de apă) și destinația E. M. Baia Sprie (trădat de tuburile de azbociment excavate cu ocazia amenajării noului drum forestier împreună cu plăci de beton rectangulare provenind de la aceeași conductă de apă). Spre N apare, pe deasupra fagilor maturi, platoul alpin al Ignișului, releele de comunicare și cel mare-meteorologic, precum și stâncăriile abruptului S-SE al Ignișului. E ora 10 (s-au scurs aproximativ 2,20 ore de la debut). Spre E suie pe un picior abrupt un drum de TAF. La S-SV o ia din rampă drumul auto-forestier către valea Tulbure-EM Baia Sprie-DN 18 Baia Sprie. După un scurt popas ne deplasăm până la capătul E al noului drum aflat în lucru (există un izvor cu ciurgău în dreapta acestuia) și odată ajunși la traseul canalului de apă și la capătul noului drum forestier (neterminat) ne întoarcem pe deasupra rambleului la rampa de încărcare, întâlnind avangarda turmei de mioare-4 câini ciobănești furioși pe neastâmpăratul și infantilul meu Beagle tricolor- Pongo.
De la rampă urmărim spre S-SE drumul forestier, la un moment dat ivindu-ni-se-n față versantul N, cu telescaun și pârtii de schi, al vârfului Mogoșa. Deoarece autoturismul nostru a rămas lângă Păstrăvăria Izvorul Rece din Chiuzbaia, nu avem niciun interes să ieșim pe valea Tulbure la E. M. Baia Sprie. În consecință ne întoarcem vreo 1,5 -2 km km pe direcția rampei forestiere cu trifurcația de drumuri după care, constatăm că nu putem să o luăm direct spre SV-V deoarece avem de traversat văi și culmi împădurite, de la rulotă și colibă o luăm înapoi, trecând pe lângă Bs I/ 95 Bis, depășind șaua, dăm spre dreapta de un drum de TAF care o ia la E pentru a ocoli pe la obârșie un afluent al văii Mare. O vreme drumul acesta de TAF e paralel, dar situat pe un nivel inferior, noului drum autoforestier. În albia accidentată a văii remarcăm alte fragmente de tuburi de azbociment ale vechiului canal de apă. Imediat decidem să abandonăm drumul de TAF mocirlos-clisos-argilos luând-o-n coborâre la stânga, pe piciorul cu făget ce ne duce în talvegul grohotos al confluării pâraielor modestei văi Mare.
S-a făcut ora 11,20. Remarcăm la stânga, pe versant, vechea potecă pe care se deplasau odinioară cei care întreținuseră canalul de apă apoi ajungem la confluența de unde, dimineața, am suit pe drumul de TAF pe direcția SE-E. Scăpăm repede de mersul prin albia accidentată, ieșind la bolovanul inscripționat LTG și lăsând în valea Măgura (jos în stânga) Bs I/93. E ora 11,40 și după rehidratare și ajustarea echipamentului o luăm la vale pe lângă valea Măgura, pe vechiul drum forestier îngust, pietros-înierbat, ciugulind frăguțe și admirând, acum generos puse-n valoare de soare, repezișurile, fuioarele, marmitele limpezi ale văii Măgura.
La ora 12,45 ajungem în Baia Mare, bucuroși că am mai descifrat turistic încă o pitorească zonă împădurită a Munților Igniș din zona Chiuzbaia (complementară traseului Baia Sprie – valea Limpede – Scutu Mare – Cabana Virgină – vârful Ereșu Mare și a celui din DN 18 Gutâi pe valea Frăsinet-Pândaru Urșilor-Drumul lui Maurer-Turnu Ars).