Din Mocira în sus, pe lângă râul Lăpuș

Traseu la sfârșit de august cu D. Pascu, M. Gheție, Pongo & eu

Obiectiv: satul Mocira, aparținând de comuna Recea; lunca și albia râului Lăpuș la S de Mocira, spre podul de la Cătălina; Maosoleul familiei Barbul din Mocira

Localizare: Maramureș, comuna Recea, sat Mocira

Itinerar: Baia Mare- Mocira – circa 6 km

Marcaj turistic: -

Grad dificultate: ușor, practicabil și de către copii

Echipament necesar: lejer, estival

Lungime și durată: 3-4 ore, circa 5-6 km

Diferență de nivel: nesemnificativă

Recomandări: de realizat vara, pe vremea scăldatului

Avertismente: -

Căi de acces: din Mocira, de la cele două biserici, pe strada Școlii și apoi la stânga -S- în coborârea pe drumul pietruit spre lunca Lăpușului-mal geografic drept; în continuare pe drum agricol sau /și pe poteca pescărească în amontele râului

Mijloace de locomoție: curse locale Baia Mare-Mocira; autoturism personal; mountainbike

Sugestii de cazare: cort

Val nimicitor de căldură în finele lunii august, cu temperaturi de 34-35 grade C, seara, pe la ora 21, temperatura nescăzând sub 29 grade C, cu 18 grade C dimineața la ora 6,30 și secetă prelungă. În aceste condiții nicio excursie pe munte nu poate oferi dezirabila răcoare și prospețime iar a rămâne în casă nu e defel recomandabil. Încotro atunci? Pe malul unei ape curgătoare sau a vreunui lac și neapărat de plecat la primele ore ale dimineții (pentru a surprinde nașterea zilei, magia ridicării negurilor și pentru a evita arșița amiezii).

Dacă ieși din Baia Mare spre Săcălășeni (S), coborând serpentinele scurte spre podul peste râul Lăpuș de la Cătălina, privind spre V, atrag atenția turlele a două biserici din Mocira, una ortodoxă, zidită în 1946, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, și o alta relativ nouă, futuristă, greco-catolică, cu hramul: Preasfânta Inimă a lui Isus şi Inima Neprihănită a Mariei. Siluetele lor îi fascinează probabil pe extrem de numeroșii băimăreni care ies la plajă și la scăldat, alții la pescuit sportiv, în aval de podul de la Cătălina, optând pentru lunca din malul drept al râului Lăpuș. Probabil din copilărie nu mai umblasem prin Mocira, motiv excelent pentru a-i lua acum pulsul de secol XXI, mai ales câ în foarte scurt timp modestul sat de odinioară, transformat într-o zonă rezidențială cu numeroase case noi și vile, care de care mai avangardiste și frumoase, va deveni cu certitudine un cochet satelit al municipiului Baia Mare.

Stabilim întâlnirea pentru ora 6,30 dimineață pentru a nu rata răsăritul soarelui. Astfel, pe când imensa lună plină, alb-argintie, se-ndrepta spre culcare, intrăm în Mocira, traversăm mai întâi o zonă lungă ocupată de sediile diferitelor societăți comerciale private, unele din ele de o mare notorietate nu doar în Maramureș. Cele două biserici apar în față și la dreapta drumului în timp ce la stânga, departe, soarele nerăsărit deocamdată poleiește feeric crestele Ignișului, Dealul Minei, Gutâiului și pe-ale Mogoșei. Cu o seară înainte, căutând câte ceva privind istoricul Mocirei, aflasem că prima sa atestare documentară datează din anul 1411 (din anul 1405 după alți istorici). În 1517 Mocira este menţionată într-o declaraţie a jurilor şi juraţilor din satele aflate în jurul oraşului, aceştia afirmând că hotarul dintre posesiunile oraşului Baia Mare şi Mocira este râul Rakoş. În anul 1566 Mocira făcea parte din domeniul oraşului Baia Mare, iar în 1569, în fruntea locuitorilor se găsea Wayonda Joannes Peter. Creștinii români au înfiinţat prima parohie, în Mocira, în anul 1680 conform hrisoavelor vremii și cea dintâi biserică a fost construită pe vechea vatră a satului. Cu ocazia mutării vetrei satului mai târziu, prin anul 1858 a fost mutată şi biserica din piatră şi sfinţită abia în anul 1925. Ea a fost demolată prin anul 1947, iar din anul 1948 a început ridicarea unei noi bisericii ortodoxe care a fost sfinţită abia în anul 1973. După anul 1981 biserica a fost renovată, pictată şi resfinţită în 1985 (în același an a fost ridicată și casa parohială ortodoxă). În perioada 1901-1905, conform Arhivelor Nationale, comuna Recea cuprindea localităţile (cu denumirile lor maghiare incluse în paranteză): Groși (Tökés), Mocira (Laposhidegkút), Ocoliș (Feketefalu), Recea (Lénárdfalu), Satu Nou de Jos (Alsóujfalu). Azi comuna Recea se compune din localitățile Săsar, Lăpusel, Mocira și Bozânta Mică. Recea e atestată documentar din 1327 însă au fost descoperite dovezi arheologice conform cărora acest teritoriu a fost locuit începând din Paleolitic. Satul Săsar se află de-o parte și de cealaltă a Rivulus Saxarum (râul pietrelor), denumire atestată documentar din anul 1327. Lăpusul parcurge comuna Recea pe o lungime de 15 km, de-alungul mileniilor acesta formând terase și lunci. Din punct de vedere arheologic în comuna Recea trebuiesc enumerate schiturile din locurile numite Ciurgău-Butruci din Lăpusel, Dâmbul Morii din Săsar și castelul construit de contele Francisc Bethlen. Șoseaua europeană E 58 străbate comuna Recea trecând pe lângă heleșteul și cabana turistică amenajate în zona Două Veverițe – un deosebit de cunoscut și frecventat loc de agrement și pescuit sportiv.

Ajungem în largul spațiu aflat între cele două biserici, Adormirea Maicii Domnului-ortodoxă, spre S și cea avangardistă, ridicată după 1990 vizavi, către N, greco-catolică cu hramul Preasfânta Inimă a lui Isus şi Inima Neprihănită a Mariei, parcăm și, consiliați fiind de către un localnic, o luăm pe strada Școlii spre V, remarcând imediat desprinderea în coborârea spre stânga (S) unui drum pietruit cu barieră spre lunca râului Lăpuș. Din intersecție însă, privind spre V, la poalele unui bătrân și monumental, stejar dăm cu privirile de un mic mausoleu (criptă) construită în stil baroc târziu, aparținând familiei Barbul.
———————————————————————————————————————
Ulterior aveam să aflu că Nicolae Barbul se numărase printre puținii ingineri agronomi ai Transilvaniei. El s-a la 6 aprilie 1879 în Pomi, județul  Satu Mare, comună aflată pe malul geografic stâng al Someşului (vizavi de oraşul maramureșean Seini). Nicolae Barbul era fiul memorandistului Gavril Barbul (1848-1921), colaborator apropiat şi cumnat al preotului greco-catolic dr. Vasile Lucaciu, tribunul cunoscut drept Leul din Şişeşti. Maria, mama lui Nicolae Barbul, născută Lucaciu, fusese sora aceluiaşi fruntaş al luptei pentru afirmarea drepturilor politice ale românilor ardeleni și unirea din 1918. Gavril Barbul (1848-1921), tatăl lui Nicolae a fost judecător la Debreţin după anul 1870. Revenit acasă, în Pomi, după anul 1879 Gavril Barbul își cumpără (1880) moşia cu suprafața de 1.000 ha din satul Mocira, împreună cu o casă mare și un parc în preajmă. Ulterior familia Barbul a sprijinit toate acţiunile privind lupta pentru afirmarea politică şi naţională a românilor din Transilvania și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Numeroasele întâlniri care au avut loc în casa familiei Barbul din Mocira s-au soldat cu redactarea Memorandului românilor din Transilvania şi Ungaria trimis în 1892 împăratului Franz Josef la Viena. La aceste întruniri luau parte Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Teodor Mihali împreună cu alți lideri memorandiști. Gavril Barbul a făcut parte din delegaţia celor 300 de români ardeleni în frunte cu Ion Raţiu, George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Theodor Mihali care au dus la Viena, în mai 1892, textul Memorandului, spre a-l prezenta împăratului, în plus a plătit și deplasarea unora dintre ţăranii delegaţi cu acest prilej în Viena. Conacul impunător, construit din lemn în satul Mocira, proprietatea familiei Barbul, era deja foarte vechi şi în anul 1880, când a cumpărat-o Gavril Barbul, ea fiind abuziv demolată în anul 1977. În Mocira au avut loc nu numai numeroase întruniri politice şi culturale ci și serbări ale ASTREI (Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român din Transilvania. Tot în Mocira a fost celebru și corul (secular) înființat în preajma anului 1890 tot de Gavril Barbul. Fiul lui Gavril, Nicolae Barbul a urmat liceul la Năsăud şi Blaj şi Academia de agricultură la Magyarovàr însă a urmat o carieră diplomatică, în anul 1900 stabilindu-se în SUA, unde a lucrat la Consulatul Român. Nicolae Barbul, deşi cetăţean austro-ungar, a reprezentat peste ocean interesele guvernului de la Bucureşti. O fotografie din colecția familiei îl prezintă pe Nicolae Barbul alături de preşedintele W. H. Taft al Statelor Unite. Nicolae Barbul s-a stabilit apoi în Cleveland cu fratele său Gavril, inginer minier, şi cu vărul său Epaminonda Lucaciu, fiul preotului dr. Vasile Lucaciu, lansând în anul 1903 ziarul Românul – prima publicaţie românească de dincolo de Atlantic. În preajma Primului Război Mondial, ziarul a militat pentru apărarea intereselor naţionale ale României, cauza independenţei, suveranităţii şi întregirii naţionale. Nicolae Barbul, la rugămintea părinților și din rațiuni patriotice, s-a întors, împreună cu familia sa, în Mocira în primăvara anului 1913. După războiul în care l-a pierdut pe fratele său, avocatul Vasile, Nicolae Barbul și-a reluat activitatrea diplomatică în cadrul Legaţiei americane din Budapesta. După stabilirea definitivă în Mocira, Nicolae Barbul a luat parte la pregătirea unirii Transilvaniei cu Ţara, la organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale româneşti, acţiune ce răspundea apelului Consiliului Naţional Român Central din 2 noiembrie 1918. A activat în Cercul electoral Baia Mare al Consiliului Naţional Comitatens Satu Mare. Nicolae Barbul a fost ales, în şedinţa din 26 noiembrie, delegat al Cercului electoral Baia Mare la Marea Adunare Naţională convocată pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia unde a luat parte, alături de Dumitru Cânţa, ţăran din Tăuţii de Sus, dr. Teofil Dragoş, avocat din Baia Mare, Alexiu Pocol, mare proprietar de mine din Valea Borcutului şi dr. Vasile Selegean, avocat din Seini. Nicolae Barbul după constituirea Marele Sfat Naţional, întrunit a doua zi, sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti, pentru alcătuirea Consiliului Dirigent, a primit sarcina de a se ocupa de probleme de agricultură, având calitatea de comisar cu probleme de agricultură şi alimentaţie pentru Transilvania. După Marea Unire, ing. Nicolae Barbul a promovat şi s-a ocupat direct de experimentarea unor metode noi de cultivare a legumelor şi cerealelor, de îmbunătăţirea soiurilor şi diversificarea culturilor, de combaterea dăunătorilor, de mecanizare etc., în acest scop amenajându-și în Mocira loturi experimentale, sere şi un laborator. Toate acestea au concurat mai apoi la amploarea luată de cultura legumelor nu doar în Mocira ci și a altor comunități din lunca râului Lăpuș. Nicolae Barbul a popularizat cunoştinţele noi de agricultură publicând articole de specialitate şi sfaturi practice în ziarele vremii – Universul și Curentul, a contribuit la organizarea de manifestări ştiinţifice internaţionale în domeniul agriculturii la care a luat parte și țara noastră. În plan politic, fiind deplin consecvent afinităților tatălui său Gavril, Nicolae Barbul a activat în conducerea locală a Partidului Naţional Român, în anul 1926 participând la conferinţa de unificare a acestuia cu Partidul Ţărănesc. La Mocira, familia lui Nicolae Barbul i-a avut ca oaspeți pe numeroși oameni politici de seamă (fruntaşi ai mişcării naţional-ţărăniste) precum Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache și Grigore Iunian. Sfârșitul vieții l-a găsit pe Nicolae Barbul retras în Mocira, preocupat de experimentele sale de laborator şi în loturile experimentale, de evoluția mașinilor agricole importate din S.U.A. (tractoare), altele, precum sapa rotativă, fiind concepute chiar de el. Nicolae Barbul a murit la 26 noiembrie 1943 în Mocira,fiind înhumat aproape de alţi membri ai familiei. Inginerul agronom Nicolae Barbul a fost decorat, în anul 1928, cu Ordinul Coroana României în grad de Cavaler pentru meritele sale deosebite.
————————————————————————————————————
Soarele răsare dincolo de hotarul Mocirei, deasupra culmilor Munților Gutâi, în dreapta vârfului Mogoșa, razele sale conturând feeric coroanele sălciilor și stejarilor monumentali. L-am admirat pas cu pas, coborând în lunca fertilă a Lăpușului, într-o intersecție de drumuri agricole și spre apropiatele balastiere, la poalele unui uriaș frasin, admirând o troiță relativ nouă, cu o răstignire a lui Iisus Christos dăltuită în lemn. Nu este nicio problemă în să ne orientăm spre apropiata albie, extrem de secătuită de seceta extrem de lungă și arșița teribilă de după mijlocul lunii iulie. Sălciile și plopii albii au aici proporții urieșești iar numeroasele crânguri și meandrele ample ale Lăpușului amintesc de mirificele canale ale Deltei Dunării. Din păcate abundă deșeurile de construcții împreună cu gunoaiele de tot felul iar pe malurile râului, în locațiile preferate de pescari, vetrele de foc, PET-urile, pungile de plastic, gunoaiele menajere. Neverosimile ni s-au părut a fi mănoasele holde cultivate cu cartofi, floarea soarelui dar, îndeosebi, cele cu porumb, prin vigoarea, producția mare estimabilă la prima vedere și verdele lor tonic. Nu lipsesc în această perioadă florile galben portocalii de topinamburi, cele albe, întinse ca niște uriașe plase de camuflaj, de bostănaș, portocaliile secere mari ale sânzienelor de grădină, otăvitele inflorescențe albe, sau liliachii, de iarba lui Tatin iar tufele de măceși se fudulesc deja cu pârguindele lor fructe portocalii.

Durata acestei excursii depinde nu atât de lungimea parcursului ci mai ales de curiozitatea fiecăruia de a vizita malurile și albia spectaculoasă, folosindu-se de potecile pescărești, adesea abia deslușibile în exuberanta vegetație, irizațiile luminii, maiestuozitatea arborilor, unii de-a dreptul colosali. Nu lipsesc pescarii, unii din ei înnoptați în cort, cu câte patru undițe aruncate în apa sălcie, excesiv de caldă și puțină. Nu lipsesc nici cei veniți la râu, dinspre Coltău și Cătălina, cu ștraful tras de cai după nisip sau sol aluvionar pentru culturile horticole. Din păcate nu lipsesc nici hoții de cartofi care dau iama în holdele țăranilor abia degajate de buruieni.
La un moment dat drumul pietruit-lutos se termină și ne obligă să parcurgem o vreme poteca îngustă din porumbiștea invadată de exuberanți și oportuniști topinamburi. Nu avem în vedere să ajungem neapărat la fosta stație de captare-pompare a apei industriale din râul Lăpuș, din avalul podului și îndiguirii de la Cătălina, și atunci când spre N-NV se desprinde un drum de car printre holde, îl urmăm.

Nu este încă ora 9 dar soarele suie pe cer și ne biciuie tot mai strașnic cu sulițele sale fierbinți. Drumul de car se dovedește a fi o diagonală ce ne conduce în final spre frasinul bătrân cu răstignire iar de acolo în sus, spre mausoleul și micul cimitir al familiei Barbul. La ora 9,30 după doar 3 ceasuri de agreabilă cutreierare a zonei S a Mocirei și a luncii & albiei râului Lăpuș, temperatura urcă la 24 grade C dar noi ne îmbarcăm pornind spre Baia Mare cu crezul întărit că nu există locuri în care, deschizându-ți avid și curios ochii minții, să nu descoperi lucruri inedite, interesante și peisaje încântătoare. Ne întrebam însă retoric de ce oare comuna Recea nu avusese în vedere după 1990 igienizarea malurilor și luncii Lăpușului în zona care-i aparține, apoi amenajarea unor campinguri și locuri decente & igienice de scăldat și pentru agrement, cu atât mai mult cu cât vechiul ștrand băimărean e scos din uz de decenii iar locațiile pentru plajă, înot, pescuit sportiv și agrement sunt puține dar extrem de căutate și asaltate de băimăreni ! Păcat, deoarece această minunată oază de apă și verdeață e la doar câțiva km de Baia Mare.