Reportaje
Fisculaș: La Biserica UNESCO Plopiș și ansamblul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Șișești
Ruta 34 din 13 iulie 2014 cu Anca și Darius
După asaltul metodic al Parcului Național Munții Rodnei și Parcului Natural Munții Maramureșului din iunie a.c., cu un interesant intermezzo speo-turistic sălăjan, din Benesat la Piatra Bortoasă și Peștera Liliecilor din Brusturi, o mică sincopă turistică păruse a se ivi în acest capricios weekend, cu averse de ploi alternând toridelor iviri ale soarelui, demne de luna lui cuptor. Chiar și așa, în criză de idei sau probleme de trupă montaniardă, Maramureșul îți stă la îndemână cu o extraordinar de largă și variată paletă turistică, de exemplu agroturistică, etno – cultural – istoric – culturală. Optăm de această dată pentru decuparea virtuală a unei frumoase felii din Fisculaș, revizitând o capodoperă a meșteșugului și artei prelucrării tradiționale a lemnului, biserica de lemn – inclusă patrimoniului mondial – din Plopiș și apoi Ansamblul Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Șișești. Chiar și pentru un vechi și destul de minuțios cunoscător al Maramureșului, în speță a Fisculașului, Șișeștiului, Șurdeștiului și Plopișului, indiferent de anotimp, un astfel de demers nu e nicidecum redundant, plicticos, anost.
Acum, în mijloc de iulie, livezile-s încărcate de rod, încep a se pârgui prunele și merele de vară, îngustele holde de grâu și de orz așteaptă secerișul și batozarea, la fel de îngustele holde de porumb încep a se înspica, tonicul lor verde conferind vigoare și vitalitate satelor. Fânețele necosite încep a vira-n bej-ocru, de departe atrăgând privirile Măguricea, dealul rotunjit aflat ca o inconfundabilă piatră de hotar între Lăschia și Trestia, adică între râul Cavnic și valea Bloajei. Chiar dacă în Plopiș, Șurdești, Șișești enoriașii nu merg la slujba duminicală înveșmântați în tradiționale straie populare precum în unele comunități din Maramureșul Istoric (de exemplu pe Valea Cosăului, Valea Marei ori Valea Izei), vizitarea sfintelor locașe de cult, multiseculare, duminica dar îndeosebi la sărbătorile religioase constituie o ocazie cu totul aparte. În Plopiș, ca și în Șurdești de altfel, după admirarea bijuteriilor de lemn din țintirim și apropiatul cimitir cu cruci vechi de lemn ori piatră (în care în ultimele decenii a pătruns modernul, adică piatra artificială, mozaicul, pe lângă plăcile lucioase din andezit) merită făcută o plimbare ceva mai departe, pe dealurile apropiate, schimbând astfel repede, și radical, perspectiva. În aceste, mici, escapade pot fi admirate vitele scoase la păscut, albia bolovănoasă, deosebit de accidentată, cu un spectaculos prag vijelios-înspumat a râului Cavnic (aval de podul de la intrarea spre Plopiș și gura de evacuarea a apelor de la microhidrocentrală) și se pot descoperi tot mai puțin gospodării rămase, case, șuri, grajduri, fântâni cu ghizduri de stejar, roți și lanțuri, pătulele pentru porumb construite din lețuri ori, cele mai vechi, împletite măiestru din nuiele de alun. Ștergurile minunat decorate cu motive geometrice, dar mai ales florale, împodobesc pronaosul și naosul bisericii din Plopiș, conferindu-le un aer etern sărbătoresc.
Deja de la intrarea în situl Ansamblului Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Șișești prin poarta monumentală maramureșeană de lemn de stejar, mai degrabă specifică Maramureșului Istoric decât pentru Fisculaș, casa parohială a familiei Lucaciu, școala de vizavi, azi muzeu, fântâna lor, impozanta biserică albă, cu turle argintii și impresionante coloane amintind de cele antice în zona sudică, induc vizitatorului un sentiment de introspecție și cuvenită sacralitate, acesta fiind accentuat apoi odată ajuns la umbra falnicilor tei, în preajma băîncilor și meselor de piatră ori coborând treptele largi, ca ale unui amfiteatru, pentru a ajunge în preajma fostului, mare, loc de adunare.
Un astfel de demers poate fi lesne făcut alături de cei mai mici, cruzi și avizi de cunoaștere turiști, nepoți, elevi de clase primare, deschizându-le într-un mod firesc și agreabil ochii și apetitul descoperirii și-al cunoașterii în zile mai puțin prielnice turismului montan, în breșele de vreme bună, la primele ore ale dimineții ori înaintea amurgului, evitând arșița și dogoarea verii.
Câte o poartă de șură și grajd frumos, specific tradițional, decorate, acoperișul de draniță al vreunei case patinată de decenii, cu guguștiuci dialogând de-o parte și alta a unei cruci de lemn, ocrotitoare de rău, un cocoș pintenog lăfăindu-se arogant pe prispa casei, vreo mâță lenevind la soare, exuberanța și varietatea cromatică a miilor de flori cultivate dinaintea fiecărei case aduc în plus de frumos, farmec și prospețime unei astfel de,aparent, modest turistic, demers.
Dar pentru a completa așa ceva cu parcurgerea unor incitante trasee turistice spre Piatra Roșie, Bulbuci, Arșița și Mogoșa, Negreia, canionul din aglomerate vulcanice ale văii Secăturii, Măgura Cetățelei – Bontăieni, Cheile Dănești de pe valea Izvorul Bulzului și-n continuare spre Bulbuc ori Dealul Crucii, Mândra Vedere… e musai nevoie de aciuat câteva zile și nopți pe la vreo ospitalieră pensiune din zona Fisculaș, degustând feluritele și specificele bucate oferite de socăcițele locului.
CITESTE SI:
Munții Maramureșului: Din Crasna via Paltinu pe Muntele lui Șerban și Pop Ivan
Ruta 33 din 05 iulie 2014 cu Jancsi Moldovan (a împlinit 78 ani pe 3 iulie), M. & D. Mariș & eu
După turele din Parcul Natural Munții Maramureșului: Farcău – Lacul Vinderel – Mihailecu – Stânișoara – Smereka, Parcul Național Munții Rodnei: Șaua Știol – Picioru Oncului – Gărgălău și Zănoaga Iezerului – Piatra Albă – Corhele Pietrosului – Pietrosu Rodnei, urmate de Parcul Natural Munții Maramureșului: Cearcănu – Podu Cearcănului – valea Cercănel a venit, iată, vremea abordării Muntelui lui Șerban și Pop Ivan, toate traseele constituind premiere pentru o parte din colegi și variante de recidive pentru Jancsi și mine, asta nescăzând cu nimic interesul pentru ele și nici bucuria de-a revedea dragi locuri, admirate în varii anotimpuri, cu mereu altfel de robe botanice spectaculoase.
Ne trezim înainte de 4. Sunt 13 grade C în Baia Mare dar se anunță 28 peste zi. Plecăm spre Crasna la ora 5. Răsăritul feeric al soarelui deasupra Munților Maramureșului, în speță al Muntelui lui Șerban și Pop Ivan, îl admirăm imediat după ce trecem prin Pasul Gutâi, având în dreapta, în umbră, Secătura și Creasta Cocoșului. Oprim în culmea Dealului Hera, pentru a imortaliza alb-lăptoasele neguri ce obturează ca o mare orizontul spre Leordina – Petrova – Bistra, lăsând vederii creștetele Polonincăi, Muntelui lui Șerban – Pop Ivan, Paltinu, Tomnatic și Grebăn, mai la dreapta le Pietrosul Rodnei și apoi a Țibleșului.
Din Petrova facem stânga, trecem pe lângă o zonă lacustră, habitat al avifaunei variate, traversăm râul Vișeu și continuăm prin Crasna și-n continuare în amontele văii omonime. Oprim la staulele de vite din lunca bolovănoasă a văii, cu căsoaie de vărat, aproape de Paltinu, cu o primă belvedere spre Muntele lui Șerban și cu Poloninca la stânga.
Parcăm și ne echipăm cu rucsaci ușori de tură și bețe de trekking iar la ora 8 debutează suișului lung și solicitant, de 7 ore, pe Culmea Muntelui lui Șerban spre vârful Pop Ivan. Minunate sunt perspectivele în amontele văii Tomnatec – pe traseul marcat cu triunghi roșu spre Poiana narciselor Tomnatic – Săhleanu dar și spre Paltinu, obâșia văii Crasna, către stână, turmele de oi și vite ieșind din staule, mergând spre pășune, cu cete de câini ciobănești vigilenți dar și un simpatic măgăruș dormitând, precum parlamentarii, în picioare, sub mângâierea tandră a soarelui. Pe când suim prin pășune spre liziera făgetului (de circa 30 de ani) soarele începe a să ardă nemilos, motiv pentru care căutăm umbra din dreapta. Sărăcăcioasă flora, rare florile, comparativ cu exuberanța admirată cu o săptămână în urmă suind din Borșa Fântâna spre Preluca Mărului – Gruiul Lung – Cearcănu și-apoi coborând peste Podu Cearcănului și pe valea Cercănel. Cimbrișor, margarete, insule cu pedicuță, fluturi, eterate, îmbătătoare miresme emanate de temperatura crescândă și binefăcătoarea adiere a brizei. Apoi umbra codrului, poteca-șleau de car cu iuți miresme histrionice, de turme, mai ales de țapi, dar și de cai.
Întâlnim doi ucrainieni din Crasna coborând cu Blondu și Blonduța, doi metiși semigrei, pe samar, parte din calabalâcul stânei de pe Muntele Șerban. Motivul? Pajiștea a-mbătrânit, nu e defel lactogenă, urmând a fi valorificată de sterpe și miei și o ciurdă de vițele și tăurași. Oile cu lapte și caprele coboară pentru 2-3 săptămâni pe valea Cransei, la o pășune crudă, suculentă, capabilă să le asigure realizarea obligației de 10 kg caș/proprietar.
Nikonul D 5100, fidel, excelent până acum, îmi dă erori și refuză funcționarea. Adrenalina-mi suie vertiginos la gândul că voi rata frumusețile alpine ale traseului.
Continuăm suișul, ajungem la izvorul cu ciurgău unde ne completăm rezervele de apă, bem pe săturate apoi continuăm spre liziera superioară marcată cu fagi colosali – unul imens frânt, prăbușit în pajiștea în care apar bolovani și stâncării sporadice. Nu mai avem umbră de-acum până după-amiază după ora 17, circulăm în plin soare, cu arare rafale de briză răcoritoare. Polonica și Claia par foarte aproape dar… suim din greu, ocolind căsoaiele stânei de pe Muntele lui Șerban peste stâncăriile din stânga. Stâna pare pustie dar un cioban cu un prunc pasc turma de oi sterpe sub Claia. Lângă un valău cu aducțiune de apă de izvor pulsândă e un frumos tăuraș brez, cu fruntea jumătate neagră, cealaltă albă. Se ia după noi, mugind plictisit. Câțiva murgi și roibi caută umbra celei de-a doua căsoaie. Pe culme pasc, privindu-ne nătâng-curioși, vieți și vițele de 6-12-18 luni, metiși de Brună de Maramureș. Spre stânga-n sus se desprinde o potecă spre obârșia unui pârâu, locul unde campasem cu cortul odinioară, înaintea unei spectaculoase furtuni după care, în lumina lunii, am ascultat tânguitorul cânt al tulnicelor dinspre stâna de pe Poloninca.
Nikonul pare kaput iar eu ma simt olog, frustrat. Colegii îmi oferă amaili un Canon compact – trag cadre cu el, îndoindu-mă teribil de ceea ce ar putea ieși, în primul rând necunoscând defel scula. Parcă-n bătaie de joc panoramele sunt din ce în ce mai grozave ca și subiectele foto zoo-pastorale. Asta e!
Suim mereu, pe poteca lutos-pietroasă ce taie pajiștea dominată de graminee, florile, înafară de cimbrișor, ienuperi, apoi jnepeni, fiind rare. Ciobanul ne spune, ca și cei ce coborâseră cu samarele pe cai, că în zonă bântuie lupii și mistreții dar nu au văzut nicio urmă de urs. Înafară de brumărițe de munte, fâse, gaițe, corbi și vinderei ioc faună alpină deși unii inventariază an de ani impresionante efective din varii specii.
După 4 ceasuri ocolim prin dreapta Claia. Înainte și la stânga se desfășoară Muntele lui Șerban, creasta sinuos-spectaculoasă și înșelătoare, nevăzându-se aproape de niciunde în plenara-i desfășurare și măreție, spre E versanții abrupți, de un incredibil tonic verde, coborând, printre picioare stâncoase, cu o veritabilă alură făgărășană, spre flancul drept al văii Crasna (străbătută în urmă cu câțiva ani spre amonte, zona cheilor și cascadele spectaculoase, înalte de 5-8 m, trecând printr-un depozit gros de nea tasată multianual, cu alură de ghețar), spre N-NE amfiteatrul verde-tonic-vast al Muntelui lui Șerban continuă cu Muntele Pop Ivan, mai departe, spre dreapta, Culmea Pop Ivan coboară spre Șaua Platinu apoi Culmea Plaiului. Peste Șaua Paltinu, provocatoare, vârfurile Farcău și Mihailecu iar la dreapta acestuia Bardăul, rotunjit-aplatizat.
Încerc Nikonul și… acum funcționează dar între timp mi s-a dus elanul și încrederea. Trag foarte rezervat cadre. Din (ne)fericire în afară de campanule alpine, scunde, păroase, câteva Saxifraga paniculata înviorând stâncăriile Clăii, covoare de Melampirum sp. cu flori galben-portocalii, merișor înflorit, rare, stelar-liliachii, flori de Scorzonera sp. și vreo rudă de-a mușețelului nu prea sunt multe de văzut. Decid să suim la stânga, peste pragurile stâncoase, spre șaua Clăii – vârful lui Șerban pentru a recupera niste cadre foto ratate. Departe se văd Leordina, Petrova, Dragomirești, Ieud, puțin din Botiza și Poienile Izei, mai aproape Crasna și, la NV de Poloninca, o localitate ucraineană, cu cariere deasupra.
Atingem frontiera la Bf 359 și, de-acolo-n acolo, facem lungul, incredibil de sinuosul, parcurs al Muntelui lui Șerban de-a lungul frontierei. La un moment dat depășim fractura stâncoasă Strunga. Aici, în dreapta -E- coboară paralele picioare stâncoase impresionante, cu poteci pastorale incredibil de ingenios strecurate printre acele prăpăstii. De data asta nu mai există stâna dedesubt, de pe la obârșia văii Criva dar s-a pășunat în zonă. Treptat vedem derularea culmii – potecii – frontierei, arar stâlpii bornelor (întregi, vopsiți, îngrijiți și cu stemă galvanizată cei ucrainieni, frânți, dărâmați, încovoiați cei românești) apar din jnepenișul atotcuprinzător, uneori îi remarcăm abia aflându-ne lângă ei. Soarele arde nemilos iar jnepenișul ne agresează obrajii, brațele. Ieșim din jnepeniș la baza SV a amfiteatrului Pop Ivan, admirăm un altfel de verde crud ireal de tonic-saturat datorat exuberantelor graminee, în potecă, mai ales pe sub tufele de ienuperi debordând de fructe aromate, necoapte, apare găinațul găinușelor de munte și apoi, succesiv, alergarea precipitată ori zborul razant a două femele spre Ucraina. Dejecțiile sunt foarte frecvente în această zonă Bf 363-364, dovadă că turiștii/polițiștii de frontieră și traficanții clandestini circulă rar pe-acolo.
Cu greu, din pricina oboselii treptat acumulate și a căldurii, după 7 ceasuri ajungem la panoul info turistic ceh – profesionist, estetic, excelent și apoi pe vârful Pop Ivan, cu flamură ucraineană deși el e situat româno-ucrainean. Panoramele impresionante-s cele nordice, spre continuarea frontierei, spre vârful Hoverla dar și spre Farcău – Mihailec – Bardău – Munții Rodnei – Țibleș – Gutâi.
Coborâm pe bada roșie cehă, pe lângă borna ucraineană de frontieră (fără număr și stemă) admirăm clopoțeii, întârziatul rododendron din căldările nordice ucrainiene ele lui Pop Ivan și-n prima șa, după 7 ore și 30 de minute de la plecare, la 15,30, facem popasul de prânz. Cu toate că fiecare a avut destulă apă, suc, cafea, banane… musli cu fructe, stafide, căldura, oboseala și setea fac ca mâncatul merindei să fie anevoios la-nceput. Stăm 30 minunte, timp în care le arat ortacilor lungul passing oblic descendet pe care-l avem de făcut peste versanții gros acoperiți de graminee, ienuperi, cu ascunse diabolic grohote ce pot într-o clipă produce o entorsă ori luxație, realmente fatală aici. Apoi plecăm, nu înainte de-a scruta spre E custura spectaculoasă, de munte serios, făgărășan, a Culmii Pop Ivan și spre SV-V Muntele lui Șerban pe care, treptat, umbrele după-amiezii își fac apariția valorând, generând contraste și volume.
Începe calvarul coborârii spre, multă vreme nevăzuta, căsoaia stânei. Jancsi și eu știm ce avem de pătimit până acolo și, îndeosebi, de-acolo-n jos până la accidentatul talveg al văii Frumușeaua. Spre stânga, peste obârșia văii Pop Ivan, se vede, din ce în ce mai ca-n palmă, stâna de pe versantul V al Culmii Plaiului iar la dreapta, peste obârșia văii Criva, fuioarele pâraielor și vâlcelelor abrupte separând stâncăriile estice ale Muntelui lui Șerban.
După un ceas de la popas dăm pe culmea descendentă, cu potecă bolovănoasă-n serpentine, către căsoaia stânei. Orbitoare-s bucățile de tablă galvanizată smulse de pe dranița acoperișului și azvârlite spre NV de furtună. Pustietate. Sper doar să-mi amintesc debutul potecii abrupt-descendente de-aici pe piciorul stâncos-împădurit cu fag, molid, mai jos și cu rari brazi. Memoria vizuală, și nu numai, nu mă trădează și pe liziera SV, printre cleanțuri șistos-cristaline, dau de poteca șerpuindă, de mult neumblată, acoperită cu frunziș uscat, vreascuri, flancată de oițe verzi-albăstrii tinere, mai multe bătrâne și viermănoase. Trecem printr-un afiniș debordând de delicioase fructe dar… e riscant să-ți bagi degetele în habitatul viperelor și,oricum, s-a făcut foarte târziu. Pe alocuri serpentinele potecii nu se mai văd dar rețin că trebuie să coborâm fidel pe picior, spre custura accidentată până acolo unde aceasta prezintă un perete vertical iar continuarea pe culme e impracticabilă. Tatonez și, după un amplu zigzag, dau de continuarea potecii și ieșirea pe malul drept al abia născutei văi Frumușeaua.
Oboseala, durerile articulare, suprasolicitarea genunchilor, pasajele mai cu cântec, obligă la prudență maximă colegii. Îi aștept la vale, căutând un izvor, descoperindu-l curând la stânga văii. Tocmai epuizaserăm proviziile de apă. De aici încolo valea ne încântă cu șuvoaiele, repezișurile, pragurile, marmitele sale dar și cu impresionante blocaje natural realizate de câte-un colosal fag doborât de bătrânețe și vijelii. Urmează șicanele traversărilor prin vad, alteori peste incert-instabilele punți pastorale, vederea gurii văii Criva și răscolirea de către mine a unor extraordinare, unice, amintiri, vederea unei cascade șiroind în draperie, precum celebra de pe cursul văii Beușnița – Cheile Nerei, aici pe șisturi cristaline (acolo pe depuneri de travertin drapate gros cu mușchi), trecerea pe lângă carierele de gnaise din care fusese prelevată piatra la amenajarea drumului auto-forestier de pe valea Frumușeaua, integral spălat de viituri până aproape de Paltinu.
12 ore. Gata. Sau aproape gata de fapt doarece mai avem de mers circa 300 m până la mașină, admirând spre SV-V cerul extraordinar, treptat, invadat de hoardele pitoreștilor nori. 22 km tălpuiți. Tălpi parcă arzânde. Ori violent șfichiuite de cârcei. Ne schimbăm tricourile, plasăm bagajele, ne îmbarcăm și plecăm, în jos, pe Crasna. Admirăm din mers mioarele ieșite la păscutul de porneală, caii semigrei, localnicii la strânsul fânului, rațele sălbatice de pe balta Petrovei, mai apoi, retrospectiv N, Muntele lui Șerban și Pop Ivan, Țibleșul suind Dealul Hera. Peste tot nunți, nuntași, iminent apus de soare, câteva, răzlețe, picături de ploaie și-apoi, în buricu Sighetului, binemeritata înghețată pe băț. Alte nunți pe Valea Marei, valsul pe buclele-n ac de păr ale Gutâiului, coborârea spre Baia Sprie – Baia Mare în plină noapte.
Ora 23, mă despărțesc de o parte din colegi, apoi o iau pe Valea Borcutului. Jancsi mai are de mers până-n Satu Mare. Și o întrebare firească pentru niște incurabili turiști – oare ce traseu urmează? cel de azi fiind cel mai lung/dificil până acum din cele 33 realizate de mine deja în 2014. Om trăi și om videa, vorba maramureșeanului, sănătoși să fim (pe cât se poate).
Alte trasee si atractii turistice:
Munții Maramureșului (Crasna): Pe Muntele lui Șerban și Pop Ivan
Parcul Natural Munţii Maramureşului: Pe vârful Zâmbroslava Mică și vârful Zâmbroslava Mare
Parcul Natural Munţii Maramureşului: Din Repedea în Poiana Narciselor și pe vârful Tomnatec
Parcul Natural Munții Maramureșului (Poienile de Sub Munte): Coșnea – Stânișoara – vârful Mihailec – Vârtopu Mare – Luhei
Munții Maramureșului: Din Borșa Fântâna prin Preluca Mărului şi Gruiul Lung pe vârful Cearcănu, Podu Cearcănului și valea Cercănel
Ruta 32 din 28 iunie 2014 cu Jancsi Moldovan, M. & D. Mariş & eu
Turismul responsabil se face meticulos, programatic, metodic şi după turele din Parcul Natural Munții Maramureșului pe Farcău, Lacul Vinderel – vârful Mihailecu – Smereka, Parcul Național Munții Rodnei, din Şaua Ştiol pe Picioru Oncului – vârful Gărgălău urmată, în plină explozie florală a rododendronului, de tura prin Zănoaga Iezerului, Piatra Albă, Umărul Pietrei Albe şi Corhele Pietrosului la Tăul Iezer era firesc să ne îndreptăm atenţia din nou către Parcul Natural Munții Maramureșului – de această dată către vârful Cearcănu, Podu Cearcănului – mereu admirabil la N, de pe crestele rodneene, precum un aeroport SF pentru OZN.
Vreme instabilă, corectată către weekend. Stabilim întâlnirea şi plecarea pentru sâmbătă dimineaţa la 5. Ca de obicei în astfel de situaţii Jancsi vine decuseara din Satu Mare şi înnoptează la casa noastră părintească. Ne sculăm la ora 4. Mic dejun în pripă, o cafea dată pe gât ca la botu calului, ne luăm rucsacii, beţele de trekking şi plecăm spre locul întâlnirii. Brrrrrrr! Sunt doar 8 grade C la ora 4,45 dimineata pe Valea Borcutului și 12 grade C între bloacele Băii Mari.
Plecăm spre Borşa admirând Fisculaşul, Gutâiul, din Pasul Neteda şi mai pe urmă din Dealul Văleniului apar ochiurile şi mările lăptoase de neguri de pe deasupra Văii Izei, Sighetului, Munţilor Maramureşului. Pentru M si D Mariş tura aceasta reprezintă e o premieră absolută în timp ce, alături de Jancsi, Papa, L & M Orosan (stabiliţi în Elveţia după câţiva ani de tranziţie în Canada), o mai făcusem din Baia Borşa, cu M. Gheţie şi cercetaşii bucureşteni chiar pe traseul ales pentru azi.
Ora 7,40. Parcăm la gura văii Furului, fascinaţi de priveliştea peste valea Vişeuţ către Complexul Turistic Borşa, Prisaca, Faţa Meselor, Buza Dealului, Păltiniş, valea Cimpoiasa, Râpa Piatra Rea – sângerie de la rododendronul în floare, vârful Cimpoieş, Valea Rea cu Piatra Roşie (Piatra Rândunelelor), Podul Cailor, Zănoaga Cailor, Musceta, Gărgălăul cu tot mai subţiri dungi albe de nea, Picioru Oncului… după ce în prealabil, traversând dinspre Dealul Moiseiului oraşul Borşa am admirat vârful Momaia, Culmea Hotarului, Golgota, Pietrosul Rodnei, Piatra Albă şi nu în cele din urmă misterios învăluitul de nori şi neguri vârful Puzdre precedat de claia ascuţită, cu jnepeniş, a vârfului Feţei.
Au trecut deja 10 de ani din acel august 2004 când suisem pe aici către Cearcănu (răstimp în care am făcut 49 – 68 ture/an, adică vreo câteva sute de ture montane) şi deşi lecturasem descrierea acelei ture şi studiasem harta, am luat sumare dar necesare relaţii de la doi trecători din Borșa Fântâna privind accesul spre Preluca Mărului – Gruiul Lung. Şansa făcuse ca-n iepoca de aur ATV şi 4×4, capitaliştii italo-hispano-franţuji, alias căpşunarii borşeni, să-și amenajeze un drum pietruit, în serpentine, spre Preluca Mărului, cu o scurtă și abruptă variantă către Faţa Strâmturii, respectiv spre Gruiul Lung şi poalele S ale Cearcănului, scopul primar al acestuia fiind de accesare silvică în scop de exploatare forestieră apoi spre casele şi vilele în care şi-au investit banii cu trudă agonisiţi în mai bine de două decenii în Occident, dar şi pentru a ajunge uşor la stâna de oi, capre şi vite, pentru a putea coborî şi valorifica de-acolo produsele lactate proaspete.
Chiar din start ne impresionează vegetaţia luxuriantă, varietatea botanică, minunatele flori de tot felul, de la bulbuci de munte, salvie, margarete, angelică şi campanule la întârziatele flori de măceş şi soc, garofiţe, portocalii exemplare de arnică și barba caprei, fânaţele răvăşitor de proaspăt înmiresmate, contrastând izbitor izului acid-iute al bălegarului şi purinului proaspăt prelins din grajdurile trainice, din lobe groase de lemn de brad. E de nedescris însă perspectiva spre sălaşele de vărat, şoprurile de fân, prelucile necosite, apropiatele măguri cu cuşme de tânăr molidiş, frânturile de cartiere borşene, din Fântâna către Poiana şi-n final departe, spre hotarul Moiseiului, totul dominat de lanţul alpin al Munților Rodnei şi semeţ-arogantul vârf Pietros.
Nu survine nicio problemă legată de orientare, astfel ne putem delecta cu frumuseţile inedite, tonic-optimiste, nespus de umane, aparent atât de fireşti şi banale, precum joaca ghiduşă a unui căţel, suptul puilor unei tărcate mâţe, fala unui berbant cocoş cu coada seceră dispărând strategic în chetreț pe când voiam să-l nemuresc foto, salutul adresat unei gospodare văduve ce crăpa, dis-de-dimineață, lemne de foc pentru la iarnă, dialogul absurd-ionescian cu un localnic cam dus cu pluta…
Nebuloasele se adună, regrupează, îndepărtează apoi revin deasupra Munţilor Rodnei, acest flux-reflux perpetuu generând fascinante jocuri de umbre şi lumini. Meteoblue dă ca posibilă o aversă pe Cearcănu pe la ora 14, şansele fiind măricele, de 40%, dar deja ne tăbăciserăm binişor în precedentele serioase, lungi, ture din 2014 şi oricum sunte dotaţi şi cu pelerine pentru orice eventualitate. La capătul SV al Gruiului Luung, dintr-o poieniţă în care fusese recent ridicată o căsoaie de lemn, admirăm prima oară abruptul S-SE al Podului Cearcănului apoi, după traversarea unei lungi porţiuni de culme devastată de furtuni urmate de haotice exploatări forestiere, în care dăm peste o colonie de gălbiori delicioși, mai apoi de o iască înlăcrimată cu diamante de rouă şi răşină, apropiindu-ne de stâna de la poalele Cearcănului avem prima imagine a acestuia, înşelătoare însă fiindcă Cearcănu e dispus în trei trepte, fiecare dintre acestea fiind vizibilă abia după ce o sui din greu pe precedenta.
O ceată de câini ciobăneşti ne adulmecă şi latră feroce. Doi dulăi, legaţi de pază la staulul de pe liziera molidişului din dreapta, lătră şi ei iar răguşit-gravele lor hămăituri fură reverberate-ntr-un impresionant cascadat ecou de versanţi şi flancurile incipientei văi Cercănelul Mare. O iapă izabel, metis de semigreu, paşte alături de mânzu-i blonziu lângă căsoaia din bârne a stânei. Deasupra acesteia pasc câteva vite sterpe alături de puține vaci de lapte. Cu acceptul ciobanilor Timiş Trandafir şi Roşca Tiberiu, după 3 ore și 30 de minute de la start, vizităm stâna, surprinzând momentul preparării urdei şi a jintiţei. Căşăria fusese golită de patronul cu jipan chiar în acea dimineaţă. Remarcăm în dreapta uşii, pe bârnele dinafară, topoarele şi securile puse la-ndemână, o cruce de lemn, un cleşte de scos cuie, un ciocan și o strecură pentru caș iar la stânga acesteia, un cingheu galben de alamă alături de şaua de lemn folosită pentru poverile cărate de cai cu samarul. Mă impresionează repriza consistentă de etno jazz balcano-armenesc a la Harry Tavitian ascultată de ciobani de pe un card GSM, nu și manelele derulate-n continuare. Bănuiesc că pentru ei acea lecție complexă de nuanțe și expresii sonore elevat selectate și combinate părea tot un fel de manea. Dar nu era, din fericire aceasta reprezentând o elevată muzică est-europeană de superclasă contemporană interpretată cu infinit talent de către instrumentiștii care foloseau, printre altele, și instrumente arhaice, cu inconfundabile sonorități de-a dreptul divine.
Ne luăm rămas bun, trecem pe malul drept al pârâului și începem urcuşul lung, mai întâi spre Degetul Cearcănului cu fisurile, brânele şi îngustele-i pervazuri conglomerate acaparate de felurite, unele nemaivăzute de noi, minunate, gingaşe, flori albe, liliachii, ciclamen, portocalii. În pajişte triumfă parcă exemplare tonice de iarba viperei, campanule, veronica, arnică, bulbuci de munte, ghizdei, garofiţe, salcie pitică, ienuperi.
Urmăm urcuşul costiş spre prima şa iar de-acolo, la dreapta-n sus spre o superbă belvedere. În pajişte, răvăşite de câinii ciobăneşti şi sălbăticiuni, zac aruncate albe și negre cojoace de lână ţurcană tunse de pe oi, lâna netrebuind nimănui în aceste vremuri fiţoase şi fără de direcţie.
Au trecut 4 ore și 30 de minute de la debutul traseului. Deasupra noastră, spre N, tronează bulzurile gemene, vâlcelul înierbat în dreapta şi-apoi solitarul, mai mic, bulz conglomerat. După panoramare şi rehidratare atacăm direct vâlcelul, în baza şi pe pereţii aflorimentului conglomerat admirăm alte numeroase şi exuberante flori, ieşind în cea din urmă şa dinaintea versantului final către vârful Cearcănu şi crucea mare de lemn a acestuia, totul încins de un aparent impenetrabil brâu, dens şi înalt, de jnepeniş și mai puțini ienuperi. Cam de pe-aici apărură boscheţii cu rododendron iar traversarea jnepenişului aflat în plină, extraordinară, polenizare ne-a pus ceva probleme de respirație. Polenul animat, ca urmare a zgândăririi de către noi a tufelor de jneapăn, se înaltă în mari, înecăcioşi și galben-aurii vălătuci denşi, cu certitudine riscanţi pentru cineva sensibil la alergii respiratorii cauzate de polen.
Ora 13. Ajuem la crucea Cearcănului, panoramând spre vârful Negru – 1818 m, Pasul Prislop, Fântâna Stanchii, Ciungii Bălăsinei, Burloaia cu halde sur-vinete de minereu steril, refugiul Lucăciasa, Piciorul Caprei, Toroiaga, Grebănu, apoi spre Zâmbroslave, Ţibău, Obcinele Bucovinei, Suhard dar şi către cele 4 albe sfere ex sovietice, azi ucrainiene, cică o fostă staţie de radiorecepție și bruiaj electronic… Cu siguranţă însă cei mai semeţi şi spectaculoşi sunt Munţii Rodnei, de la Inău la Pietrosul, din ce în ce mai copleşiţi de nebuloasele gros dispuse în suprapuse planuri. Fluturi coada rândunicii își fac nebunaticul zbor nupţial pe deasupra boscheţilor cu rododendron iar vântureii ne încântă cu acrobaticile lor evoluţii, ca și rarii corbi de altfel.
După popasul de prânz coborâm spre culmea Cearcănului, lăsăm două bulzuri la stânga, ne strecurăm pe poteca pastorală pe lângă următorul, depășim marea limbă de grohote lăsând la dreapta poate cel mai mare și compact bulz vestic al Cearcănului, cu o grotă mică-n bază şi o alta mai măricică suspendată la vreo 5-7 m, aici admirăm o altă pereche de vânturei, ieşind la V de Cearcănu pe deasupra Stânei Sasului, cu căsoaia distrusă, cu draniţa găurită, aici încântându-ne o mică herghelie de cai. O alta paște la câteva sute de metri V, dincolo de şaua largă spre Podu Cearcănului precedată de o custură pe care lătră înfricoşători 9 câini ciobăneşti, metişi de mioritici, carpatini şi bucovineni şi ordinari maidanezi, ori corcituri de copoi ardelenesc, cu toţii fără jujeu (ne aflăm într-un parc natural). Urmează traverseul E-SE-S pe poteca grohotoasă a Podului Cearcănului unde, pe limbile abrupte de grohote şi-n baza pereţilor verticali flora pare că vrea să ne ia minţile prin bogaţia, frumuseţea şi varietatea sa. Poteca-n urcare dreapta pe platoul Podului Cearcănului fusese deliberat blocată prin doborârea cu drujba a câtorva molizi maturi cu scopul împiedicării deplasării cailor şi-a vitelor din perimetrul dorit de către proprietari, motiv pentru care facem un mic ocol prin stânga. Pe platou pasc alţi cai, o iapă şi-un mânz iar mai sus, spre fundalul oferit de abruptul vestic stâncos al Cearcănului, răzleţite vite. Căutăm din priviri o specie rară de ferigă semnalată de cineva de la Administrația Parcului Natural Munții Maramureşului dar fără şansă, descoperim însă pe grohotele E-SE-S ale Podului Cearcănului varietăţi de omagi, degetari mari galbeni, ciulini violacei, saxifraga, pălăria cucului, enorm de mult spânz aflat la fructificare, un solitar crin de pădure şi, ca niciodată, o bizară probabil varietate de căldăruşă albastră cerneală, cu flori ca nişte conduraşi cu prinţi şi prinţese din poveşti.
Ar fi trebuit să fi coborât de la ciurgăul cu valău (s-a făcut deja ora 15,10 adică trecuseră 8 ore de la debutul turei) direct pe la stâna de la V-NV de Podu Cearcănului, vizavi – peste valea Cercănelul Mic – văzându-se stâna UE din Runcu Măgurii pe lângă care am trecut în vara lui 2013 cu I. Pop Topo şi I. Pop Comisaru după ce văzuserăm tăurile La Cunună şi pe cel al Măgurii. Nu îmi mai amintesc defel poteca pe care am coborât (în august 2004) cu Mişu G. şi cercetaşii bucureşteni direct la valea Cercănelul Mic şi drumul auto-forestier, motiv pentru care aleg drumul de TAF întortocheat, lung, cu descendente, largi, serpentine când spre SE, când spre NV, în final şleaul mocirlos de TAF, abrupt şi foarte alunecos pe care, în nici zece minute, bocancii ni se umplură și îngreunară cu mari hălci de noroi clisos. Ajungem în vale și purcedem la spălarea lor folosind şomoioage de cetină. De aici încolo mergem mai lejer dar… mai avem mult de tălpuit pe drumul forestier, acompaniind spre aval valea Cercănelul Mic spre confluenţa acesteia cu Cercănelul Mare, în final pe lângă valea Cercănel, admirând ba un simpatic și drăgălaș juvenil de mierlă de apă – Cinclus cinclus, ba un pui de șarpe de casă – Natrix natrix strivit de un autovehicol, ba un adult coborând perfect disimulat de vegetație spre vale.
La ora 18 ne încheiem circuitul panoramând retrospectiv de pe DN 18, de la gura văii Cercănel confluând văii Vişeuţ spre abruptul S al Cearcănului tocmai scăldat în soarele amurgului. După recuperarea mașinii rămasă la gura văii Furului ne îmbarcăm şi plecăm spre Baia Mare, neratând deja devenita clasică îngheţată borşană cu ciocolată, la cornet iar la ora 22 suntem acasă, doar Jancsi mai trebuie să conducă spre Satu Mare.
Completare :
Mulțumită lui A. Schlesinger, informatician/ pasionat botanist, în special de florile spontane, pe baza imaginilor surprinse de mine în acest circuit alpin din Parcul Natural Munții Maramureșului am aflat că pe lângă numeroasele flori ,,comune,, admirate nu o dată în traseele montane, am întânit de această dată o pleiadă de specii, unele în premieră pentru mine. Pentru a contura bogăția și varietatea acestora redau denumirile câtorva, mai deosebite, dintre ele : Scabiosa sp., Campanula glomerata, Silene nutans, Salvia verticillata – Urechea porcului, Echium vulgare – Iarba șarpelui, Astragalus glycyphyllos – Unghia găii, Astrantia major, Chamerion angustifolium – Răscoage, Sburător, Plantago media, Trifolium sp., Gymnadenia conopsea, Anthyllis vulneraria – Vatamatoare, Senecio sp.,Galeopsis speciosa – Cânepița, Zabra, Verbascum sp., Galium anysophyllon, Lycopodium sp – Brădișor, Hieracium macranthum – H. hoppeanum, Pseudorchis albida – o raritate, Cerastium alpinum, Antennaria dioica, Phyteuma orbiculare – Schinuța, Bănica, Silene zawadzkii – specie endemică în Carpații Orientali, Erysimum wittmannii – Micsandre salbatice, Galium sp., Sempervivum sp., Saxifraga paniculata, Dianthus sp., Lotus corniculatus, Trifolium alpestre, Acinos alpinus – Cimbru mare de munte, Linum extraaxilare – In de munte, Vaccinium vitis-idaea – Merisor, Onobrychis montana, Alyssum sp., Oxytropis halleri – Luntricica, Pedicularis verticillata – Vârtejul pământului, Phyteuma wagneri – Cărbuni, Polygonum bistorta – Răculeț, Valeriana officinalis, Geranium phaeum – Pălăria cucului, Digitalis grandiflora, Omag – Aconitum moldavicum, Stachis alpina, Delphinium elatum – Nemțișor, văzut în premieră de mine, Crepis paludosa, Traunsteinera globosa, Parnassia palustris – Soparlita, Aruncus dioicus – Barba popii, Senecio subalpinus, Cirsium waldsteinii, Cicerbita alpina.
Valea Cosăului
Valea Cosăului poate fi privită precum un lung aqua parcurs cu obârșia în piemonturile N-NV ale Munților Lăpușului sub Șaua Selha – Roșia spre aval fiind botezată diferit, valea Roșia în amonte de Mănăstirea Roșia, Râu Mare după afluirea pârâului Grohote și pârâului Izvoru cu Pești și apoi, după afluirea pârâului Grohote, valea Sâva, valea Oanța și valea Râușor – râul Cosău, acesta afluind la S de Berbești și la hotarul satului Ferești în râul Mara. Valea Cosăului e însă mult mai mult decât atât, un vechi leagăn de etno-cultură și civilizație maramureșeană cu un specific aparte și care, împreună cu Valea Marei, Valea Izei, Valea Vișeului conturează și definesc ceea ce îndeobște cunoscut drept Maramureșu Istoric.
Nu doar relieful spectaculos, casele, gospodăriile, portul, meșteșugurile, îndeletnicirile, datinile, obiceiurile și tradițiile definesc și particularizează Valea Cosăului ci și istoria și legendele sale.
Valea Cosăului poate fi abordată turistic, etno-cultural, ecumenico-turistic, tradițional-folcloric, începând de la izvoare (55-58 km din Baia Mare via Cavnic până la Mănăstirea Roșia și fostul Sector IPEG Maramureș) sau din aval înspre amonte începând de la confluența cu râul Mara din Berbești (Baia Mare – DN 18 – Pasul Gutâi – Ferești – Berbești 58 km). Varietatea, bogăția geologico-peisagistică, arhitecturală laică sau religioasă întâlnită pe Valea Cosăului (circa 30-35 km lungime) fac ca descoperirea particularelor sale frumuseți, chiar și din goana autoturismului, să fie imposibilă în 1-2-3 zile darmite la o singură trecere prin zonă.
Să ne gândim doar la destinațiile turistice Tăul Morărenilor, Măgura Budeștiului, La Borcut, Pietriceaua, Creasta Cocoșului, vârful Gutâi, Trei Apostoli, turbăria Groapa lui Cotoz, fostul geizer Piatra Totoșului, rezervația turbăriei Tăul Negru, străvechea exploatare și prelucrare minieră anterioară anului 1700 Jireapăn, Dealul Sâva, Piatra Pintiuț și Dealul Grohote – cu prețioase roci vulcanice – andezite funerare, fosta caldeiră vulcanică Gruiu Lupului – Corha, Mănăstirea Roșia, Muzeul Școlar Budești, lacurile saline de surpare din Ocna Șugatag, rezervația Pădurea Crăiasca, bisericile de lemn, monumente istorice Budești Susani și Josani (patrimoniu UNESCO), Sârbi Susani și Josani, Călinești Susani și Căeni, Cornești, Ferești, morile, vâltorile și horinciile tradiționale, spectaculoasele râpe de marne și gresii dintre Cornești și Ferești, de pe flancul drept al râului Cosău, neuitând de încă destul de numeroasele case, grajduri cu șuri, coșuri (pătule) pentru porumb, cotețe din bârne de lemn și cu acoperișuri de draniță, cu fântâni cu cumpănă sau cu roată și lanț în curți, extraordinarele terasări multiseculare, numeroasele stâne, meșterii populari, de la pălărieri la cojocari, dulgheri, țesătoare și croitorese.
De această dată am abordat Valea Cosăului în trei etape diferite : într-o după-amiază Ocna Șugatag – Ferești – Cornești – Călinești, în zorii cețoși ai altei zile Ocna Șugatag – Ferești – Berbești – vizând strict confluența râul Cosău – Mara și într-o altă după-amiază, Ocna Șugatag – Sârbi – Budești -Mănăstirea Roșia – IPEG Roșia.
Deoarece vizitasem de câteva ori (unele chiar destul de recent) biserica de lemn Sârbi Josani, Budești Josani – Sfântul Nicolae 1643 – (patrimoniu UNESCO, printre altele adăpostind coiful și cămașa din zale de oțel a haiducului Pintea Viteazu) și Susani, moara – vâltoarea – pensiunea turistică din Cornești, ne-am focalizat atenția pe subiectele necunoscute sau /și pe numeroasele acelea aflate în iminent pericol de desființare, demolare și substituirea cu făcături contemporane arogant-globalist-strident kitchoase.
Pe culmea dintre Ocna Șugatag – Ferești, cam în dreptul marii biserici istorice zidite din Giulești, o troiță cu un Iisus cioplit naiv în stejar atrage privirile. Începem din Ferești – sat atestat documentar din anul 1349, conform unui act de la Vișegrad din 1405 stăpânit de Vinț, Dragoș, Șandor și Bud din Cosău. Biserica Sfântul Nicolae (restaurată recent) a fost ctitorită în 1690 și seamănă celei din Hărnicești, având acoperișul drănițit, cu poală dublă și pridvor suprapus, frescele aparțin unui anonim și au fost realizate în sec. XIX. Biserica e pe malul drept al râului Cosău, pe un versant cu pomi fructiferi și, din fericire, informațiile privind istoricul acestui așezământ apare dactilografiat bilingv la intrare. Evident, o frumoasă și veche biserică de lemn dintr-un un țintirim cu morminte multiseculare și cruci nu definesc o comunitate, Fereștiul putându-se mândri cu destule case și porți tradiționale.
Cosăul e cumințit în Ferești, la cel mult 2,5-3 km de confluența cu râul Mara dar albia sa e bolovănoasă, predilect constituită din bolovani andezitici intens rulați, proveniți din geologicele straturi vulcanice ale Budeștiului. Luncile au ceva lărgime, fiind pline de clăi de fân și otavă, malurile Cosăului flancate de arini, versanții fiind frumos terasați. Ciopoarele și micile turme de oi pot fi admirate frecvent.
O îngustă și șubredă punte sare peste Cosău la intrarea dinspre N în Cornești. O gospodărie solitară prosperă, tradițională, e-n dreapta șoselei iar departe, peste dealul terasat, se vede Culmea Pietrei și secera andezitică a Pietrei Tisei (însorită dimineața, în umbră apoi). Satul Cornești, aparținând comunei Călinești, e atestat documentar de la 1470, de pe vremea lui Matei Corvin. Biserica cu hramul Sfântul Nicolae a fost ridicată în flancul geografic drept al râului Cosău la 1615, pe un deal cu pomi fructiferi. O clopotniță cu două mici clopote de aramă coclită de veacuri e la stânga ei, către noua biserică zidită, albă, cu turle de tablă argintii. Are acoperișul cu o frumoasă poală dublă și linii deosebit de armonioase și un semicoif drănițit în fața turlei (detaliu frecvent vizibil la bisericile tradiționale de lemn din Țara Lăpușului). Zugravul Toader Hodor din Vișeu de Mijloc este autorul frescelor interioare datate 1750, acestora adăugându-li-se lucrările în manieră barocă ale lui Alexandru Ponehalschi realizate prin 1755.
În afara ilustrațiilor aferente s-ar putea crede că Valea Cosăului e insipid-anostă, plictisitoare chiar, privită fiind doar din perspectivă arhitectonică bisericească. Fals! O bătrână aranjându/și lemnele pe tărnaț, alta chemând și hrănind găinile pestrițe, o grămadă de bostani aurii, galbeni sau verzi, o alta de mere lăsate la brumat înainte de tocarea pentru borhot pentru horincă, un atelaj tras de murgi sau roibi frumos înstruțați cu roșii pămătufuri și zurgălăi, luncile crud-verzi, alungitele umbre ale teraselor, arinii, un mai recent eleșteu, alb-surele fumuri leneș înălțate spre cer, uriașele porți de stejar migălos dăltuite cu ancestrale simboluri, floralele sau geometrice traforaje în scândură de molid patinată de vremi a acelorași porți sau la timpanele caselor și pe sub streașina șurilor constituie permanente, variate și deosebit de interesante subiecte de admirat.
Auzisem din relatările mass media de vestita biserică de lemn Nașterea Maicii Domnului din Călinești Căeni dar, deși traversasem de sute de ori Călineștiul, nu o vizitasem. În vara anului 2013 chiar se organizase acolo un fel de tabără de arhitectură/artă și îmi propusesem în câteva rânduri să-mi caut o breșă de timp în care s-o văd dar… nu a fost să fie până-n această după-amiază, neștiind că nu are surse artificiale de lumină, prin ferestrele mici cea naturală fiind extrem de infimă, incapabilă să permită evaluarea extraordinarelor picturi interioare excelent conservate, comparabile ca frumusețe și acuratețe celor văzute în biserica de lemn Sfânta Paraschiva din Desești – Valea Marei (patrimoniu UNESCO).
I-am descoperit turla de departe, în zona NV a unei pădurici de molizi, ajungând la ea sfătuit fiind de niște localnici. Suind pe Valea Cosăului, în Călinești, din dreptul Primăriei, luati-o la stânga și lejer în sus spre Văleni – Bârsana apoi, de la un pod deviați la stânga pe o uliță nordică circa 300 m, în final la dreapta și prin talvegul unui pârâu până în zona V a bisericii pitită la umbra codrului, ajungeți în preajma sa suind aproximativ 50 m un drum costiș mărginit în dreapta de un recent împletit gard tradițional din nuiele de alun. Amabilă, o gorjancă stabilită în Călinești după căsătorie, ne deschide sfântul locaș în care nu se mai slujește decât rar, la mari sărbători, praznice etc. Din păcate femeia nu știa nimic despre istoricul bisericii și nici nu există nici un înscris (ca la bisericile din Ferești și Cornești) sau panou informativ în sit. Poate în viitor… după ce noua construcție info-ecumenico-turistică de sub biserică va fi desăvârșită (acum e realizată doar fundația de beton). Surprinde la această biserică forma atipică, pronaosul decalat, naosul cu două încăperi diferite, catapeteasma, poziția altarului și de departe, cel mai mult, bogata pictură murală.
De la o bătrână ce-și are gospodăria sub biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului – Călinești Susani și documentându-mă, am aflat că biserica Nașterea Maicii Domnului Călinești Căeni a fost înălțată inițial la 1390 în Copalnic Mănăștur, la poalele Culmii Preluca, fiind mutată pe actualul amplasament la 1663 (1655 conform altei surse), celebrul zugrav Alexandru Ponehalschi pictând scenele biblice la 1754. În biserică poate fi admirată și o icoană realizată în secolul XVIII reprezentându-l pe Sfântul Dumitru, copie a unui original din secolul XVII. Obligatoriu de revizitat cu multă atenție acest lăcaș vara, într-o însorită zi în care lumina naturală ar permite meticuloasa observație a interiorului.
Tradiționalele case maramureșene specifice Călineștiului pot fi admirate nu doar aici, in situ, ci și în cadrul Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației, DealulDobăieș.
Până acolo însă am perseverat în meticuloasa inventariere a patrimoniului arhitectural local în timp ce, revenind spre Primărie, continuând puțin pe șoseaua spre Sârbi-Budești, ne apropiem de cealaltă biserică, monument istoric, Călinești Susani, având hramul Adormirea Maicii Domnului – construită în 1784, la ea ajungându-se pe o alee costișă acompaniată de tineri molizi. Biserica are șarpanta cu două poale, un perete vestic atipic, cu trei laturi, turla zveltă și ascuțită, specifică.
Cam atâta a fost într-o bogată și impresionantă primă escapadă, continuând într-o altă după-amiază cu vizitarea unui heleșteu, a unei apropiate horincii aflată-n plină activitate și a unei vâltori dintre Călinești și Sârbi. Iz aspru, iute, incitant, de borhot de prune și pere fermentate amestecat celui înțepător și acrișor de fum și inconfundabilei miresme îmbătătoare de proaspătă horincă scoasă la 52 de grade. Amabil brenerul, ca și proprietarul borhotului, grabnic scoțând o finge albă emailată la vedere și o dușcă de… 250-300 ml tărie înflăcărată. Cu greu am scăpat fără darea pe gât, bărbătește, a tradiționalei licori. Case și gospodării faine, vechi scocuri și amplasamente de mori, în dreapta pe deal, aproape, biserica de lemn Sârbi Josani (vizitată în debutul verii 2013) apoi, la câteva sute mai departe spre Budești, la dreapta după o troiță, o ulicioară bolovănos-clisoasă suind la cealaltă bijuterie arhitecturală, biserica de lemn Sârbi Susani. Până acolo ne-a atras atenția un localnic opărindu-și într-o mare căldare de tuci, la un foc din ogradă, merele destinate borhotului pentru horincă, vizavi, în balconul închis al unei vile cu ceva reminiscențe tradițional maramureșene, trei cămeși bărbătești de in și cânepă spălate și puse la uscat. De fapt în ogrăzi, pe tărnațuri, pot fi adesea văzute acum, înaintea sosirii iernii, gube, cojoace, pieptare, sumane, cioareci de lână puse la aerisit, uneori pot fi admirate și vestitele șterguri splendid înflorate ori cergi. Dacă ne-a fost dat să întâlnim saci cu lână țurcană tunsă, nespălată și nepieptănată, aruncați pe malul văilor , din Săpânța în Berbești, aici am avut bucuria de-a vedea într-o curte o mulțime de lână țucană albă dar și neagră, spălată, pusă la uscat și astfel pregătită pentru pieptănat, tors și țesut în vederea realizării tradiționalei îmbrăcăminți, a cergilor, străiților (în scop mai degrabă artizanal și comercial turistic decât unul strict uzual tradițional).
Biserica Adormirea Maicii Domnului Sârbi Susani e datată 1532 și a fost pictată la 1760 de către acelaș zugrav Alexandru Ponehalschi. Aici, ca și la biserica de lemn Sârbi Josani, mari, estetice și noi panouri informative aduc la cunoștința celor interesați date privind istoricul și importanța acestor așezăminte.
Era duminica după-amiaza, babe și bătrâni cu frumoase chipuri sculpturale așezându-se ritualic pe băncile de lemn din fața porților, tăifăsuind de unele și de altele, defel reticenți la a poza cu har turiștilor. Ziua scurtă de toamnă de noiembrie ne-a obligat să șuntăm de această dată bisericile de lemn Budești Josani și Susani, grăbindu-ne-n sus pe Râu Mare și apoi pe valea Roșia, admirând gospodăriile muntenești, numeroasele scene pastorale încântătoare, golașele culmi ale Dealului Sâva apoi, vizavi, caldeira vulcanică Corha – Gruiu Lupului, deasupra lor, spre E, Chicera, mai apoi molidișurile verzi întunecate și Piatra Pintiuț, răscolită de excavatoare, în căutarea andezitelor funerare, zonă Grohote, ajungând la surprinzător evoluata și azi plina de trufie și ostentativă opulență Mănăstire Roșia, întrebându-ne retoric oare câte hectare de pădure de molid și brad vor fi fost drujbălite și gaterizate doar pentru a realiza digul de protecție al bisericii și al întregii citadele ecumenice de lemn, amintindu-ne însă de zicala codru-i frate cu românu… darmite cu biserica ortodoxă! Am suit pe lângă biserică până la vechea haldă de steril a minei de prospectare geologică Roșia care aparținuse IPEG Maramureș, amintindu-mi bucuros și nostalgic de teribila aventură hibernală trăită aici alături de Mișu Gheție, cel cu care suiserăm prin nea de 70-100 cm până pe vârful Sermetieș dovedind pasiune, abnegație, capacitate de efort și sacrificiu 100 % pro natura și pro turism în adevăratul sens la cuvântului.
Revenind spre vatra Budeștiului am dat ca în îndepărtata copilărie câteva raite prin bătrânele livezi de meri și pruni în care rămăseseră ici și acolo mere din soiurile Șovar, Yonathan, Batule alături de neștiute de noi alte soiuri vechi, toate brumate măcar o dată, cu concentrate parfumuri, miresme, suculente, dulci-acrișoare sau astringente, un trofeu inegalabil și demn de toată invidia celor care nu au mâncat vreodată o poamă culeasă direct de la sursă și îndeosebi dintr-o livadă nestropită cu insectofungicide, gunoiată an de an cu bălegar de grajd.
Un grandios apus apoteotic de soare încheie în pragul serii și această inubliabilă, mică expediție a noastră, dinspre avalul către obârșiile Văii Cosăului.
Peste toate cele regretam nespus că nu puteam face abstracție de degringolada, dezordinea, jegul, promiscuitatea ce caracterizează zona, nu doar aceea a Văii Cosăului ci a întregului Maramureș, Istoric sau în general. Ilustrațiile atașate pot părea înșelătoare, mistificate chiar, și asta doar datorită acribiei decupajului din start, a cadrajului scrupulos efectuat și menit să ocolească foliile de plastic, înebunitoarele cabluri, stâlpii, ambalajele de tot felul eșuate pe malurile râului Cosău, a văilor și pâraielor aferente, draniței acoperișurilor înlocuite prin anii 1960-5 cu cancerigene plăci ondulate de azbociment sau, mai apoi, cu ruginită tablă provenită din butoaiele în care fusese depozitată celebra cianură a flotațiilor de minereuri neferoase, ca să nu mai vorbim de diabolic deliberata eludare a mărețelor realizări arhitectonice postloviluționare cu origini hispano-franco-italiene sau/și de-aiurea importate de către inventivii noștri căpșunari globaliza(n)ți.
Din Țara Codrului, în Strâmtorile Țicăului, Benesat, Brusturi și Cheud
Ruta 31 din 21 iunie 2014
Prognoza meteo alarmantă face să ne schimbăm radical macazul destinației turistice, din Parcul Natural Munții Maramureșului – vârfu Cearcănu – Podu Cearcănului – valea Cercănel către Țara Codrului – Strâmtorile Țicăului – Benesat – Brusturi – Cheud. Plecăm la 6 dimineața, puțin după răsăritul anemic, cu nebuloase și neguri și o temperatură de doar 9-10 grade C. Oprim după Colțirea pentru a nemuri holdele pârguinde cu cereale mângâiate de oblicele de candelă ale razelor soarelui muiate-n bronz, aur și miere. Putem admira adesea maci însă aceștia par spălăciți, șifonați, storși de sângeriul lor tonic caracteristic. Umflat, după aversele de la munte, Someșul la intrarea în Strâmtorile Țicăului dinspre Benesat, cu neguri plutinde deasupră-i de parcă ar fierbe-n clocot. Ioc păsăret precum adesea. Nici pescarii nu se arată, continuăm spre Aluniș, nevenindu-mi a crede că ortacii mei nu cunosc defel zona aceasta de pe frontiera S-SV maramureșano-sălăjană. Vorbindu-le de Munții Țicăului, calcarele grezoase de Aluniș, crucile de piatră, așa zis celtice, biserica monument istoric din Benesat, pietrele sale de căpătâi străvechi, cu scriere chirilică altele celtice, câteva din piatră și fontă, turnate-n spirit romano-catolic renascentist, depășim intrarea la stânga, spre balastierea și stația de sortare Benesat, respectiv Balta Benesat, o veritabilă oază de liniște, luciu mirific de apă, abundență piscicolă, un excelent habitat pentru avifauna acvatică, dar nu numai. Motiv pentru care întoarcem, dăm un ocol meticulos bălții pe când soarele scaldă-n auriu lanurile de cereale punctate de carnalii maci sălbatici și zvântă lacrimile de rouă ale nopții de pe gingașele luminițe de seară galbene citrin. Peștii sar în draci, generând concentrice ochiuri de apă, lișițele, rațele și găinușele de baltă ies din stufăriș, lăsând delicate siaje în urmă, o solitară barză neagră umblă țanțoșă într-un intrând mai depărtat, câte un stârc auriu de noapte ori altul cenușiu, cu gâtul parcă frânt zboară la rasul apei ori în vazduhul din ce în ce mai azuriu. Sălciile și plopii tremurători monumentali se animă de gâlceava păsăretului abil disimulat în rămuriș. Ce mai, avem parte de un regal în toată regula. Niște pesacri clujeni și-au instalat în premieră ustensilele de pescuit. Li se alătură curând pescari localnici. Broaștele orăcăie-n cor în timp ce, precaut, cobor potecile-n lutoase trepte pentru a reveni din stufăriș cu uriașe scoici de apă dulce și melci de apă spiralați, spre încântarea și mirarea colegilor.
Cu greu rupem vraja și continuăm spre Someș Odorhei unde-i târg. Intrăm pentru a lua pulsul târgoveților, mulți țigani tineri, sfârnari de cai dar și comercianți de harnașamente, accesorii, potcoave, căpestre înstruțate… Nu lipsesc atelajele cu vite legate de loitre și cu porci de vânzare, tarabele cu mititei și bere.
Pornim spre Jibou, oprind pentru provizii de apă excelentă, de la un izvor amenajat decent în dreapta șoselei, după care ne-ndreptăm spre Creaca inventariind vechile biserici și pe cele noi, postloviluționare jibouane, bizar-futuriste. Pe parcurs vizităm în Prodănești (ora 9,10) bijuteria de lemn a bisericii monument istoric, frapantă prin micime, armonia și desăvârșirea proporțiilor, întrebându-ne retoric dacă vor fi încăput în ea vreodată mai bine de-o duzină de enoriași. După ce ajungem în Creaca, la intersecția din dreptul crâșmei și-a multisecularei biserici de lemn, facem stânga, pe direcția Românași, traversăm podul peste valea Ortelecului (afluent stâng al văii Agrijului), lăsăm spre stânga intarea spre Lupoaia, continuând către cealaltă, apropiată, spre Brusturi, după ce depășim coșul de cărămidă al fostei Uzine Electrice pe cărbuni bruni din Lupoaia. Aflorimentele grezoase abia se văd din codrii de foioase și insulele de pini silvatici spontani, aflându-se pe versanții NV-V, în umbră diminețile.
E ora 9,30 când, intrăm în Brusturi, și suntem curios priviți de săteni. Eu mă aflu aici deja a 3-a oară după 7 martie 2014, colegii în premieră. O țărancă ne derutează afirmând că-n Brusturi, în afara Pietrei Bortoase cu Peștera Liliecilor, la capătul S al satului, spre Romita, ar exista o altă peșteră în zona numită Corboaia. Plecăm într-acolo depășind biserica nouă, lăsăm mai apoi în dreapta o parcare ciudată, mare și acoperită cu policarbonat. Două ulițe se desprind spre stânga, către pădure. La gura celei de-a doua e un saivan cu staul pentru oi și capre, înainte și pe dreapta ultima casă de țigani din Brusturi. Luăm relații după care cotim stânga, ieșim în pășune prin fața saivanului, ne îndreptăm către Corboaia – o pășune cu halde de steril de cărbune brun în dreapta (SV) dar și la stânga, sub piciorul cu foioase și un mare pâlc de pini silvatici (NV). Parcăm, după care suim în dreapta lejer, pe poteca ciurdei de vaci. Imediat apar aflorimentele grezoase fine sub formă de praguri, mai apoi ca un canion, spre E. Urmărim poteca, ieșim pe un platou cu pășune după care ne schimbăm direcția de deplasare spre dreapta (V) și dăm de o potecă pastorală veche. Îl coborâm și ajungem la aflorimente și bancuri grezoase grosiere sau/ și fine, pe alocuri sângerii în urma infiltrării apelor feruginoase. Ioc grotă ori peșteră! Realizez că femeia nu diferenția o pesteră de o galerie antropică, minieră. Colegii mei dau în huci, pe versantul N, umbros, cu mușchi și umed, peste câteva rare exemplare de ciupercă roșie-coral cu aspect mucos de limax, pistruiată cu negru antracit, aducând unei mici stele de mare sau caracatițe-e vorba de specia Anthurus archeri (văzută de mine vara trecută în preajma Băii Mari, pe Dealul Bunicii, identificată de alții în Țibleș).
Nu mai pierdem vremea, coborâm la Suzuki și plecăm spre biserica nouă, de-acolo, după ce admirăm frumoasa și deosebita răstignire vopsită-n albastru, suim oribilele trepte de beton spre situl părăginitei biserici ortodoxe a cărei șarpantă de șiță a fost înlocuită cu un mizer, dar ieftin, carton asfaltat. Aflăm că biserica e luată-n evidența Ministerului Culturii și Cultelor, urmând a fi restaurată, poate, cândva… Din zona N a bisericii se vede Piatra Bortoasă, următorul obiectiv spre care ne îndreptăm.
Înainte de bifurcația spre Uzina Electrică Lupoaia (înainte) și stânga, peste podul văii Agrijului – 1 km spre Creaca, într-o curbă a drumui pietruit se desprinde la dreapta-n sus un drum pastoral înierbat, ca o vâlcea. Ne luăm rucsacii, bețele de tură și pornim, oblic stânga ascendent, către pășunea punctată de mărăcini și pini, cu poteci ruginiu-roșcate de conglomerate și argile roșii. Piatra Bortoasă e la dreapta-n sus, la nu mai mult de 50-60 m de liziera obturată de măceși, porumbari, păducei, pini și huci de carpen, jugastru și tei. Îmi amintesc de poteca pe care coborâsem la 7 martie și, pentru a nu înfrunta huciul ca mistreții, urcăm pe ea până ce în dreapta apare primul mare banc grezos, aproape vertical, sur verzui din pricina lichenilor și-al muschilor. O potecă de sălbăticiuni se desprinde-n dreapta, pe curbă de nivel. O urmăm și ajungem imediat la portalul Peșterii Liliecilor format-n Piatra Bortoasă, pe care o vizităm. Din nou colegii mei sunt entuziasmați și încântați de specificul, consistența, culoarea, friabilitatea rocilor, nisipul fin, bej-albicios, al planșeului descendent, numeroasele alveolări, absidele și hornul estic întortocheat.
După aceea continuăm pe curbă de nivel și pe aceeași potecă de sălbăticiuni, îngustă, alunecoasă de la panta mare, frunzișul gros, uscat și grohotele fine, depășim o zonă ca un contrafort medieval ferestruit, ajungând la o mai mică grotă formată-n gresii caolinizate, aproape albe. În peretele din dreapta portalului se vede o galerie tubulară de grosimea unui braț de voinic,posibil practicată de vreun sihastru străvechi drept coș de evacuare a fumului (numeroase grote din zona Creaca – Jac – Brusturi au fost locuite de pustnici și amenajate în acest scop cu ziduri-uși de acces – cea mai celebră fiind biserica rupestră Peștera Monului din Viile Jac, la SV de castrul roman Porolissum – Moigrad. Urmează o altă grotă, și mai mică, cu arbori răsăriți dinăuntru.
Suim pe versant, direct, NE, continuând pe curbă de nivel pe deasupra formațiunilor vizitate, de deasupra Pietrei Bortoase panoramând spre Brusturi-Romita, Creaca, Jac, Porolissum și Măgura Stânii din culmea estică a Meseșului. La final ieșim pe platoul cu fâneață de deasupra după care ne deplasăm prospectând versantul N-NE în căutarea altor formațiuni, descoperind doar zone de pereți-amfiteatru. Coborâm la mașină, trecem prin halda de steril, delectându-ne cu variate specii botanice, gâze, fluturi.
Ne îmbarcăm și o luăm spre Creaca, unde vizităm biserica de lemn, monument istoric (1760-1762), admirăm o masivă cruce dublă de piatră, răstignirea din stejar, cu totul aparte pictată după sculptarea prealabilă a motivelor biblice în basorelief. Plecăm spre Jibou -Tranișm acolo oprind la familia profesorului geograf Aurel Medve, bucurându-ne de revederea acestuia, a soției sale, profesor de biologie, și a mai junelui dascăl de istorie Trif Dorin, împreună cu care am făcut o suită de drumeții sălăjene inubliabile de vreun deceniu încoace. După binevenitul și deosebit de agreabilul intermezzo, inventariind obiectivele turistice din zonă, de la limesul roman de pe Dealul Cărămida, Râpa Străminoasa, cu argile roșii răsturnate dinspre Vădurele, Dealul Mare, Platoul carstic Cozla, cu cel mai afund aven cu cascadă subterană din România – după unii speologi, ne luăm bun rămas pornind spre Năpradea și Cheud, urmând să vizităm (după ora 15,30) ruinele de piatră ale medievalei Mănăstiri Benedictine apoi, în torențial-accidentata, acum seaca, vale Hija să căutăm cristale poliedrice de granați bulbucând micașisturile și șisturile cristaline.
Cerul e invadat de cumulonimbuși, se simte o anume zăpușeală prevestind o posibilă aversă și, în consecință, decidem s-o luăm către casă în avalul malului drept al râului Someș, pe vechiul drum județean amenajat de către DJDP prin 1963. Lăsăm la stânga cripta țigănească spulberată de o viitură, mai apoi, în dreapta, izvorul drumarilor, admirăm vitele Bălțate Românești rumegând în preajma Someșului, cursul impozantului râu eliberându-se în dreptul picioarele de piatră și beton ale unui nicicând vreodată finalizat pod, înainte de-a evada din Strâmtorile Țicăului printre satele Țicău și Chelința spre Ulmeni… Ardusat… Satu Mare.
De-acum mai oprim doar pentru a dmira holdele pârguinde de orz, triticale, grâu, Pădurea Bavna, satul Fersig, dantelatele culmi NV-E, de la Muntele Mic spre Pietroasa – Țiganu, Piatra Tisei de Nistru, Ulmoasa, Frăsineasa, Strâmba, Igniș, Gutâi, Mogoșa și Șatra Pintii, sau pentru a aduna câte un buchet suav-dulce parfumat de sânziene la apropierea de Hideaga – Mogoșești (eu cu gândul la Papa, născut pe 14 iunie, în zi de Sânziene – 1922, plecat la cele veșnice în 2012, de Paște).
La ora 17, scăpați ieftin cu doar vreo 2-3 picuri răzleți de ploaie în zona Mănăstirii Benedictine din Cheud, ajungem în Baia Mare.
Munții Rodnei: La rododendron, din Borșa Pietroasa pe Piatra Albă – Corhele Pietrosului și Pietrosu Rodnei cu retur pe la Tăul Iezer
Ruta 30 din 14 iunie 2014 cu M. Gheție, M. & D. Mariș & eu
Prognoză meteo destul de bună pentru 14 iunie în zona vârfu Pietrosu Rodnei – o aversă la ora 15 (care se va adeveri deplin, din fericire stropindu-ne doar câțiva picuri răzleți). Ne trezim la 4 dimineata. Trupa se reuneșe la 5 și plecăm spre Cavnic – Valea Cosăului – Valea Izei – Moisei – Borșa Pietroasa. Soare răsare ciclopic-însângerat când traversăm Pasul Neteda. Splendide sunt panoramele spre Muncelu Râios, Momaia, Pietrosu Rodnei și Buhăiescu Mare și Mic, respectiv spre Toroiaga, Lucăciasa, Capra, Măgura, Cearcănu din Munții Maramureșului (acestea din urmă cu nebuloase deasupra). Oribil DN 18 – Moisei – Borșa, găunos-hârtopos. Infectă arhitectura asistematic-urban-haotică a Borșei. Excelent asfaltul îngust de pe lângă valea Pietroasa, spre apendicele Borșa Pietroasa. Surprinzătoare e ivirea bisericii Mănăstirii Borșa Pietroasa, mai apoi a chiliilor aferente, relativ noi (mănăstire ortodoxă de maici). Derutați de noile drumuri, în loc să suim în continuare spre ultimele case de pe Pietroasa, mal stâng al văi, cotim dreapta, suim spre mănăstire apoi, în dosul ei, apare ulița și marcajul bandă albastră spre Stația Meteo Iezer dar… o variantă secundară. Mai mergem circa 1 km cu Logan-ul după care oprim.
La 7,30 dimineața purcedem în tură. Urmărim drumul pietros și dăm de garduri din bârne pe care le traversăm și dăm în fânațe cu bulbuci de munte, margarete și ciulini. Suim cu Pietrosu Rodnei *(Piatra Albă, Zănoaga Iezerului, Picioru Moșului, Zănoaga Mare, Turnu Roșu, Zănoaga Mică și Culmea Hotarului, de la stânga la dreapta), în față. Depășim o poiană mlăștinoasă, cu abia înflorite-albe pămătufuri-bumbăcărițe. Continuăm direct, prin foste locații de gatere ilegaliste și molizi regenerați spontan spre o poiană (defrișare rectangulară) abruptă. Acolo, conștienți că drumul spre Stația meteo Iezer e-n stânga, prindem o potecă, facem un traverseu de 3-400 m, lăsăm în dreapta 2 căbănuțe din bârne (una în construcție) după care ieșim aproape de bariera inutil amplasată de către Administrația Parcului Național Munții Rodnei, eludată porcește de băieții deștepți, în deplin dezinteres al rangerilor & jandarmilor montani. De aici urmărim drumul, evitând scurtăturile, abrupte, solicitante și… profund distructive pentru peisagistică/floră & faună (oricum , ele sunt frecate/devastate de ATV-uri, ca și taluzurile pe alocuri, acolo unde fițoșii fac exerciții de cabrare/întoarcere lăsând în urmă dezastrul, afinișul, florile, molidișul spurcat-asta pe lângă PET-urile și dozele de bere sau/și energizante zvârlite nonșalant pe unde-apucă). Defrișările abuzive, la ras, de după 2000 sunt treptat oblojite de Mama Natura, în locul molizilor instalându-se, accidental, paltinul, de regulă loza, zmeurișul, ferigile, zburătoarele, urzicile. În dreapta sus începe să domine Turnu Roșu (cu stâncării roșii-stacojii la ceasul apusului, altfel ocru-bej), la stânga sa Zănoaga Mare, cu vâlcele încă îngust troienite, deasupra ei Pietrosu Rodnei și fanta-horn către Golgota – Culmea Hotarului.
Corbi, cinteze, pițigoi de munte. Nimic altceva. Apoi, ieșim în golul alpin, după pragurile din nuclee calcaros-metamorfice frecate teribil de bidivii cu mulți cai putere și mugete de reactor, apar primele tufe de rododendron. Spectacolul câștigă rapid în evoluție prin latele și abruptele limbi roșii-ciclamen de rododendron de pe versantul N al Pietrei Albe apoi de pe cel E-SE al Turnului Roșu, mai apoi de pe Picioru Moșului. Inspirată, lăudabilă, inițiativa plantării zâmbrilor în Zănoaga Mare și pe Picioru Moșului după 2005. Fuseseră de-o șchioapă, acum mulți depășesc 1-1,5 m și par viguroși. Le mai trebuie vreo 2 decenii pentru a răsări maiestuoși deasupra jnepenișului, ca-n zona de sub Lacul Lala Mare. Avem rezerve de apă, nu ne facem provizii la izvor. Cotim stânga, suim spre parapeți, în dreapta lăsăm crucea și fotografia celor 5 victime borșene ale avalanșei (gurile rele spuneau la vremea accidentului tragic că aceștia braconau pentru baștanii instituționali ai Borșei – trist, păcat, oricum). După dimineața invadată de nebuloase, mai ales pe deasupra Munților Maramureșului și traiectul Vaserului, soarele-și intră în drepturi iar versanții invadați de nesfârșiții boscheți cu rododendron sunt extraordinari, dând impresia că ne aflăm în Paradis.
La ora 11 poposim în curtea Stației meteo Iezer. Ne întâmpină prietenul meu – de peste 2 decenii – meteorologul de serviciu Danci Istrate din Borșa Pietroasa, poreclit Tiucu. Acesta, conform tradiției, ne îmbie să-i trecem pragul apoi, deoarece ne grăbim, ne servește cu ceai băut la botu calului, tăifăsuind pe trepte. Îl întreb de prognoza zilei. Ne spune că vor fi nebuloase și cel mult stropi de ploaie. Îi spun de traseul preconizat – cunoscător, profesionist, ne spune să avem în vedere 5 ore – absolut corectă estimarea. Îl mai întreb de capre negre. Îmi spune că nu a văzut niciuna de 2-3 luni dar că există marmote. Le vom și auzi țipând peste zi. Ne luăm rămas bun la ora 11,30. Plecăm spre Piatra Albă – piciorul NV pe care-l suim spre potecă apoi, cu valea Pietroasa la stânga și cu Stația Meteo-ndărăt, începem urcușul susținut, din ce în ce mai solicitant, brutal, printre mușchi, salcii alpine pitice, rododendroni, oițe, degetăruți… ocolim stâncării inaccesibile, traversăm instabile, sunând sticlos, grohote, vizând marea insulă de nea groasă, tasată, apoi, mult deasupra acesteia, în dreaptul capătului superior al pereților stâncoși, ultimele două depozite, mai mici, de nea. Pentru mine e cea de-a treia, ori a patra, parcurgere a acestui extraordinar de generos, prin adrenalină – pitoresc, traseu neortodox de abordare a Pietrosului dar o premieră pentru M. & D . Mariș și M. Gheție. E firesc prin urmare ca, necunoscând traseul, ce anume drăgălășenii urmează, să apară îndoieli, emoții, chiar și puțină teamă de incapacitate de surmontare a unor porțiuni mai expuse, accidentate. Cunosc traseul, ii cunosc și pe colegi și, fără a forța nota, nu am nicio clipă de îndoială privind capacitatea lor de-al parcurge, și am dreptate. Cu efort firesc, după 1,30 ore de la ieșirea din curtea Stației Meteo Iezer, poposim pe Piatra Albă scăldată-n soare. Mișu e la circa 150-200 m în urmă și-l pilotez să abordeze vâlcelul din stânga stâncăriilor – variantă mai scurtă și mai convenabilă. Priveliștea de sus e fantastică – în primul rând datorită rododendronului care acoperă aproape integral versanții și culmile, apoi datorită nebuloaselor fotogenice, panoramei aparent infinite. Ne șochează vederea ilegalului amenajat de câțiva ani drum alpin din Tarnița la Cruce spre zănoaga Tăurilor Buhăiescu, cu o variantă lungă, rectilinie,descendentă pe Picioru Buhăiescului Mic, spre o mai nouă locație de stână. Se vede acolo un SUV, altul parcat lângă Obârșia Rebrei iar în curtea Stației Meteo ajung, unele după altele, alte 4 autoturisme 4×4, unul dintre ele al unui șerpaș mafiot borșean care face cărăușie turistică. Nu peste mult se mai aud ATV-uri urlând prin valea Buhăescu, spre stână și tăuri. Auto-turiștii ajunși la Stația meteo se aliniază mai apoi, plimbându-se spre Iezeru Pietrosului, unii din ei încumetându-se spre primele serpentine ale potecii suinde spre parul de fier, La Mejdă, doar câțiva vizând vârful Pietrosu. Li se adaugă turiști veritabili, excelent echipați, unii având drept obiectiv continuarea pe creasta principală (marcaj bandă roșie) a Munților Rodnei, către Tarnița la Cruce, Tău la Cărți (Fântâna lui Râțifoi), Tarnița Bârsanului și Negoiesei, Șaua Puzdre – Gărgălău – vârful Omului -Tranița lui Putredu, vârful Inău… Îi vom întâlni pe majoritatea după ce, vom sui printre nivații, ponoare cu nea și galerii de marmote (fără picior de capră neagră, câteva crotine relativ recente remarcăm doar în urcușul pe vârful Pietrei Albe). O luăm în dreapta spre Iezeru Pietrosului și înainte spre Umăru Pietrei Albe, apoi depășim Corhele Pietrosului, când pe custura stâncoasă (periculoasă, alunecoasă, în caz de ploaie) când pe dedesubt, peste grohote, pe alocuri instabile. Admirăm de la un moment dat Tăul Buhăiescu 4, cel mai mic și decalat față de 1-2-3 spre S, apoi Buhăiescu 2 – circular, cel mai mare și adânc, Tăul Buhăiescu 3 și abia la urmă Tăul Buhăiescu 1, ascuns privirilor de grohote. Aproape de asaltul final al accidentatelor Corhe ale Pietrosului vedem toate cele 4 tăuri și, deasupra lor spre SV, Curmătura Pietrosului.
La ora 15, după ce remarcasem la stânga custurii Corhelor Pietrosului un țarc pătrat de piatră înalt de aproximativ 60-70 cm, larg de 2,5 m – loc de refugiu pentru cort și, aproape de acesta, o precară grotă – posibil refugiu la ananghie meteo, privirile ne sunt captivate de grandioasa panoramă plonjantă la dreapta, spre Zănoaga Iezerului, Tăul Iezer, Picioru Moșului și, treptat, retrospectiva colosală a Umărului-culmii și a vârfului Pietrei Albe, poposim, prin năvălitoare și nebune neguri, la parul de fier sau La Mejdă. De aici începe coborârea lejeră, lungă, alertă prin căldarea glaciară, admirând imensitatea nesfârșită a rododendronului, oițele albe cu dosul petalelor sur-albăstrii, cupele gențienelor, turiștii și plimbăreții picnicari, Stația meteo Iezer.
La ora 16,30 îl revedem pe Tiucu, meteorologul, luându-ne bun rămas, plecăm repejor spre Borșa Pietroasa. Popasul de prânz (tardiv) îl facem la gura Zănoagei Mari, aproape de izvor, de acolo, la ora 16,50 pornim mai departe, la vale, fidel pe serpentinele drumului, descoperim o vilă-pensiune aproape terminată la limita N a Parcului Național Munții Rodnei, întâlnim SUV-iști și chiar mopediști gălăgioși scremând gălăgios-afumător la deal, spre Zănoaga Iezerului, lăsăm în dreapta SUV-ul Salvamont parcat într-o fânață privată, la poalele molizilor. Drumul nu ne scoate la Loganul parcat dimineața pe un drum pietruit paralel, dincolo de o mică culme, deasupra mănăstirii, pentru a ajunge la el fiind nevoiți să facem o buclă de circa 2 km.
2 autocare cu turiști ecumenici suiseră, incredibil! până aproape de Mănăstirea Borșa Pietroasa, cu ghid legal, popă ortodox, conform prescripțiilor irefutabile ale BOR și IPS Daniel. Când am ajuns la finalul circuitului (ora 19, după 11,30 ore de marș și aproximativ 20-22 km luați în tălpile bocancilor), admirăm retrospectiv, în soarele amurgind feeric, Piatra Albă – Pietrosu Rodnei, respectiv Măgura, Lucăciasa, Toroiaga și Borșa alungit-răzlețită dinspre Moisei spre centru, cu cartiere spre Baia Borșa, Borșa Poiana, Borșa Repedea și Borșa Fântâna. Un grup mare de turiști, creștin ortodocși, ies din mănăstire, coboară pe sub salcâmii abia-nfloriți la autocare, ne privesc curios-circumspecți, întrebându-ne-ntr-o doară, strict pentru plăcerea dialogului, cât s-ar face până la zăpezile din depozitele Zănoagei Mari.
Îmbarcați, după huzurul unei înghețate, o ușchim peste Dealul Moiseiului și Valea Izei – Bârsana – Văleni – Valea Cosăului spre Baia Mare, ajungem acasă la ora 22, adică după 17 ceasuri minunate.
Alte trasee si atractii turistice:
Munții Rodnei: Tura la rododendron și gențiene în Parcul Național Munții Rodnei prin Pasul Prislop – Șaua Stiol – vârful Oncului, vârful Gărgălău – Tăul Știol
Munții Rodnei (Borșa): Pe Pietrosu Rodnei
Parcul Național Munții Rodnei: Pasul Prislop – Șaua Stiol – vârful Oncului – vârful Gărgălău – Tăul Știol
Parcul Național Munții Rodnei: Borșa – Picioru Moșului – Pietrosu Rodnei
Țara Lăpușului: În Cupseni, la Moșii de vară din ziua de Rusalii
Rusalii 2014, 8 iunie, duminică. Abia m-am întors (7 iunie 2014) din tura la rododendron în Munții Rodnei – zona Picioru Oncului – vârful Gărgălău – Șaua Știol, aflasem că în Cupșeni se prăznuiesc Moșii de vară, inițial de la Janeta Ciocan – reputat muzeograf la Muzeul Etnografic Baia Mare, ulterior telefonând la Primăria Cupșeni, o salariată a instituției spunându-mi că la ora 10 se oficiază slujba liturgică la biserica de lemn, Sfântul Ilie – monument istoric, localnii sosind cu desagi și străiți plus canceauă și clondire pentru luat aghiasma. După slujbă, în fața bisericii, lângă troiță, urma să fie sfințită aghiasma și citite pomelnicele apoi urma sfințirea mormintelor iar la ora 14, la biserica nouă din Cupșeni, cu desagii și străițile cu bunătăți ca la Paște depuse pe lespezile de piatră și sfințite de preot, praznicul. De la Radio România aflasem că în aceași zi de Rusalii, în Budești, urma să aibă loc un alt eveniment etno-cultural-religios iar mai în jos și-n dreapta Văii Cosăului, în Văleni, întâlnirea fiilor satului, comemorarea străbunilor… Optez pentru Moșii de vară din Țara Lăpușului, mizând pe revederea costumelor populare tradiționale excepționale dar și pe peisagistica absolut unică și uimitoare a zonei dragi mie, adesea vizitată.
Plec abia pe la ora 9, pe un soare arzând deja violent, spre Cupșeni. Ratez magia răsăritului, remarc doar pâcla generată de masiva evaporare. Admir enoriașii, frumos îmbrăcați, ce se îndreaptă spre biserici dar, în criză de timp, opresc doar pentru a admira și nemuri foto măguri terasate, holde de secară, fânațe necosite, altele împânzite de statuari clenceri, o perspectivă spre zona vestică a Libotinului, alta către Șatra Pintii.
Parchez, pe la ora 10 si 45 de minute, aproape de Biserica de lemn Sfintii Arhangheli din Cupșeni. De aici o iau pe potecă spre Biserica Sfântul Ilie, ocolind ritmicele garduri electrice și vitele scoase la păscut în vatra satului. Deja sunt câteva enoriașe în cimitirul cu cruci vechi de piatră, multe noi, atipice, decorate de la Luminație 2013 cu jerbe și coroane colorate din plastic. Încep să privesc numeroasele femei vărstnice, îmbrăcate cernit, toate cu desagi ori străiți țesute-n casă din lână țurcană aspră, cu carouri mici negre-albe, roșii-negre sau roșii-albe. Aplecate deasupra mormintelor și a crucilor de căpătâi se reculegeau pios, aprindeau lumânări galbene, subțiri, de ceară, cumpărate de la crâsnic cu ocazia înmânării acestuia unui bilet/coli de hârtie cu numele celor ce aveau să fie pomeniți la sfârșitul liturghiei de către preot. Au apărut apoi tinere, copile, în vii, frumoase, deși îndoielnic tradiționale, costume populare diferite de cele specifice pentru Țara Lăpușului. Impresionante întâlnirile în cimitir și țintirim ale sătenilor, animatele lor dialoguri. Și mai impresionante hieraticele chipuri ridat-ofilite ale bătrânelor sprijinindu-și plăpândele trupuri muncite de cruci. Îndeosebi bărbații intrau în pronaos și naos, asistând la slujbă, femeile continuând să aranjeze mormintele, aprindă candele și lumânări, dialogheze comemorându-i pe cei dragi dispăruți. Scoaterea praporilor cu chipuri de sfinți, patinați de decenii, cu pungi cu bunătăți atârnate deasupra, lângă ciubărul cu apă de sfințit și troiță, a marcat începerea celei de-a doua părți a ritualului religios continuat cu pomenirea morților. Soarele arde realmente, temperatura ajunge la 30 grade C, total nefiresc pentru debutul de iunie la poalele Șatrei Pintii, lumea ascunzându-se la umbra bisericii ori a prunilor și nucilor din țintirim.
Plec spre Libotin și remarc la streașinile caselor ramuri atârnate de nuc simbolizând flăcările ce înconjuraseră sfinții apostoli la pogorârea Sfântului Duh la 50 zile după Înviere. S-a dovedit că fusesem inspirat deoarece în Libotin lumea ieșea de la biserică iar în Rogoz, pe podul de peste râul Lăpuș, are loc o mare procesiune de sfințire a apei iar la ieșirea din sat spre Dămăcușeni, în câmp, prind momentul prezentării sfintelor icoane, închinarea enoriașilor în fața acestora și sărutarea lor. Chiar și-n Cernești am bucuria de-a admira o femeie cu fiica și fiul frumos înveșmântați în straie populare iar în Rușor, spre Copalnic Mănăștur, la o capelă de pe malul văii Bloajei, întânesc o altă procesiune ritualică de Rusalii.
Chiar nu m-am aștepat la așa o bogăție imagistic-ritualic-tradițională și sunt bucuros. Marea surpriză mi s-a oferit suind dealul Groșilor, o ciută ruginie, cu puiul ei pătat, apărând, păscând fără de grijă, pe liziera huciului din stânga șoselei.
Din păcate prognozata aversă băimăreană din dupa-amiaza și seara de Rusalii s-a dovedit a fi fost deplin deșartă, soarele dogorind și secătuind urbea până în ceasurile târzii ale serii.
Alte trasee si atractii turistice:
Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației
Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației a fost conceput în anul 1981 ca secție în aer liber a Muzeului Etnografic al Maramureșului, aflat în centrul civic al municipiului Sighetu Marmației, inițiatorii și realizatorii acestui deosebit de lăudabil proiect fiind Francisc Nistor și apoi Mihai Dăncuș, director până în anul 2012 și autor a numeroase lucrări științifice, monografii, comunicări etc. Ingenios s-a dovedit a fi faptul de-a concepe acest muzeu ca pe un sat maramureșean autentic, cu case, gospodării, dependințe, fântâni, instalații hidraulice etc. așezate armonios de-o parte și de alta a îngustelor ulițe care în final converg spre dealul estic, cel mai înalt punct al Dobăieșului, acolo unde domină silueta frumoasei biserici de lemn din sec. XVI- originară din Oncești – Valea Izei. Proiectul a avut și scopul de a se alătura similarelor instituții etno-culturale precum muzeele din Baia Mare, Craiova – Muzeul Olteniei, Iași, Suceava, Timișoara – Muzeul Banatului, Oradea – Muzeul Țării Crișurilor, Cluj Napoca – Muzeul Transilvaniei, diferind prin omogenitate și anvergură de marile muzee etnografice Astra – Sibiu sau Muzeul Etnografic Vasile Gusti – București.
Unii cred poate că a vizita un muzeu, indiferent de specificul acestuia, e sinonim cu a te culturaliza spontan și masiv, halind hulpav și insațiabil, cu găvanul cât un hârdău, informații de tot felul. Alții o fac cu trist conștientizatul sentiment al imposibilei întoarceri într-un trecut mai mult sau mai puțin apropiat și de aici, cu o anume evlavioasă transpunere personală. Din aceleași rațiuni e plauzibilă și impresia că un muzeu e sinonim cu ceva mort, de osuar sau sanctuar, fapt constatabil vizitând nu doar Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației de pe Dealul Dobăieș ci și un oricare alt muzeu dedicat culturii rurale, datinilor, tradițiilor, obiceiurilor, meșteșugurilor, portului popular etc. dintr-un areal delimitat. Se poate glosa și polemiza la infinit pe acest generos subiect, realitatea a demonstrat-o însă cu prisosință, și-o face alarmant de grabnic în continuare, că doar muzeala selecție, conservare profesional-științifică și restaurare pot transla peste veacuri teribilele acumulări ale cunoașterii, educației, culturii, științei, artelor specifice unor locuri, foarte adesea aceste instituții putând constitui niște neprețuite surse de referință, inspirație și perpetuare pe un plan diferit a ceva reprezentativ-caracteristic unor perioade și civilizatii de mai puțină sau de mai multă vreme apuse. Vizitarea unui muzeu etnografic (dar nu numai de acest gen), nu doar în Maramureș ori România, poate constitui în mod fericit și necesarul punct de radicală cotitură în conștiința și educația semenilor, dangătul îndelung reverberat al faptului că e nepermis să calci și strivești în picioare extraordinarele realizări de până la un moment dat ale unei societăți, mai mici ori mai mari, ale umanității însăși.
Vizitarea Muzeului Satului Maramureșean Sighetu Marmației și în paralel, metodic, a întregului Maramureș , de la Țara Codrului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului, Fisculaș, Valea Marei, Valea Cosăului, Valea Izei la Valea Vișeului și Valea Tisei ar putea constitui apocalipticul dangăt de clopot pentru cei dintre noi care (in)conștienți au concurat temeinic și masiv la negarea, uitarea, distrugerea, înstrăinarea unui impresionant patrimoniu cultural național. Asta s-ar putea solda destul de curând, și probabil nu excesiv de utopic privind și abordând lucrurile, cu reducerea considerabilă a agresivei presiuni a noului, globalismului, kitschului, prostului gust, îndoielnicului lamentabil, asupra comunităților rurale. Cel puțin în ultimele două decenii doar o mână de arhitecți cu vocație și câțiva venetici din Anglia, Franța, Belgia, Olanda, printre ei prințul Charles și un fotoreporter notoriu în UK, au trecut practic la achizitia, restaurarea, conservarea și utilizarea ancestral specifică a unor case și gospodării maramureșene, autoritățile publice județene și locale, marea masă a arhitecților și constructorilor nepunând nici un preț pe acest aspect esențial al vieții și culturii noastre.
Ingenios aleasă locația de la N de Lazu Baciului și E de Sighetu Marmației, de pe Dealul Dobăieș, un fel de promontoriu cu o largă deschidere spre Biserica Albă și Slatina din Ucraina dar și spre Dealul Solovan, Șugău. Frumoasă amplasarea, gruparea gospodăriilor, a caselor și anexelor tradiționale, de-a dreptul emoționante interioarele amenajate în casa Berciu din Călineșt-Valea Cosăului sec. XVII, Casa Buflea din Cuhea (actualul Bogdan Vodă) – Valea Izei – 1799, Casa Tivadar din Călinești – Valea Cosăului – 1611, o presă pentru ulei cu berbeci, coșurile (pătulele) pentru porumb împletite din nuiele de alun ori răchită, alteori confecționate din lețuri de brad, coliba unei stâne tradiționale, ingenios amenajată și acoperită cu draniță, biserica de lemn adusă din Oncești, Valea Izei sec. XVI, alăturata clopotniță în care pot fi admirate felurite cruci de lemn, inclusiv cele pictate din Cimitirul Vesel Săpânța, Casa Marinca din Sârbi – Valea Cosăului, cu un leagăn pentru copii, Casa Iurca de Călinești are inscripția „de la facerea lumii valeat 7301”, adică 1792 pe stil nou, Casa Codrea din Berbești – Valea Marei – 1596-1704, Casa Buda, cu frumoasă pivniță, din Budești – Valea Cosăului – sec. XVI, Casa Cupcea din Călinești, cu un frumos basorelief la poarta monumentală de stejar – 1710 iar pe tărnațul lipit cu lut cu o ingenioasă instalație pentru bătut păstăile de fasole în vederea extragerii prețioaselor boabe, Casa Stan din Săpânța sec. XVII – Valea Tisei – acoperită cu o mare cușmă de paie, Casa Ucraineană din Poienile de Sub Munte confecționată din bârne groase de lemn lipite în scop termoizolant cu lut între ele (ca în Țara Lăpușului, la Cupșeni și Costeni de exemplu). Inspirat micul heleșteu din preajma dealului bisericii, Casei maghiare din Câmpulung la Tisa și a celei ucrainiene. Extraordinar însă elipsoidalul luciu de apă al marelui și mai noului heleșteu din dreapta văii Ronișoara și-n apropierea acestuia, peste cureaua asfaltului, morile, vâltorile, oloiernița din Berbești – 1912, Moara Dunca Boboiag din Ieud – 1570-1571.
Pentru o banală preumblare cât de cât atentă prin vastul și extraordinar de bogat-ofertantul Muzeu al Satului Maramureșean Sighetu Marmației ar fi necesare nu doar 2-3 ore ci măcar o zi sau, preferabil, periodice reveniri în diferite anotimpuri. Ca un făcut, ori poate un generos dat al zeilor păgâni, și la această revenire în muzeul din aer liber am avut parte de o superbă zi însorită încheiată cu un spectaculos apus de soare.
Muzeul Satului Maramureşean Sighetu Marmației, Str. Muzeului, nr. 1
Deschis zilnic, tel. 0262 314229
În pădurea de ceri și goruni Potoc din Băsești, la înfloritul lăcrămioarelor
Ruta 21 din 30 aprilie 2014 cu D. Pascu, M. Gheție, Ilie & Meli Rusu, Nicoleta Potânc & eu
Vreme instabilă. Averse modeste precedate de fulgere, tunete, dupa-amiaza. 21 grade C temperatură la ora 14 când plecăm spre Țara Codrului și Pădurea Potoc – Băsești cu 2 autoturisme, într-unul noi ortaci pasionați de drumeții. Zăpușeală, superbe nebulozități îndeosebi începând din Hideaga – Colțirea dar și posibilitatea de a fi surprinși în toiul circuitului la Mănăstirea Băsești și lăcrămioare de o aversă cu descărcări electrice, dacă nu și căderi de grindină, așa cum prognozase A.N.M. La Cantonul Silvic Potoc ne întâlnim cu silvicultorul Fl. Ardelean, cel pe care-l știam personal din 2013 și la care am apelat telefonic și de această dată pentru a afla care e stadiul înfloririi lăcrămioarelor. Întâmplător din tot grupul măricel – 6 turiști de această dată, spre deosebire de 3-4 de obicei – doar eu am mai fost aici și chiar în mai multe primăveri. Colegii sunt încântați de codrul de ceri – Quercus cerris și goruni – Quercus petraea, mai apoi intercalat pe o mică zonă plantată cu Thuja plicata și Pinus sylvestris dar și spontani păducei – Crataegus monogyna în floare, răspândind dulci-amare miresme ca de migdale în care lăcrămioarele – Convalaria majalis, puține în floare, unele trecute ușor, altele, numeroase, care vor înflori abia la anul, nu pregetă să-și facă apariția alături de binișor trecutele deja flori ale Paștelui – Anemone nemorosa. Ciripit de pițigoi, cânt de pitpalaci, cârâit straniu, avertizant parcă, de fazani pitiți prin lizierele spinoase de porumbari.
Urmăm drumul lutos scurmat de TAF-uri, acum aducând a chirpici petrificați din pricina iernii calde, fără nea, și a lipsei ploilor primăvăratice. Vizavi de Cantonul Potoc e un panou ruginit reprezentându-l stângaci naiv pe legendarul haiduc anticomunist killerit de vigilenta Securitate, Vasile Blidaru (1911-1958) – originar din apropiatul Odești. Mai încolo e un pavilion drănițit – loc de popas.
Urmărind drumul din dreapta și trecem succesiv pe lângă bornele unităților de producție silvică (UP) III/138,III/136, 109, III/125, III/126 și 123 înainte de-a ajunge într-o exploatație silvică din 2013, azi invadată de salcâmi, păducei, carpeni, cu un cireș sălbatic lăsat să fructifice pentru avifaună. Ținem mereu spre dreapta și ieșim într-o pășune naturală. Perspectiva NE se deschide spre Baia Mare, cea E-SE spre heleșteele, multe dintre ele secate, de la Ariniș, de pe valea Sălăjelului. În dreapta e liziera de salcâmi, un măr mare sălbăticit apoi bazinul cilindric, din tablă galvanizată, al unei captări de apă iar în față drumul pietruit ce suie din Băsești spre Mănăstirea Băsești – de fapt o biserică deosebit de armonioasă, inspirat amplasată și cu har proporționată, la stânga acesteia, spre SE, fiind trei tei din care cel mai voinic, declarat monument al naturii, Teiul Unirii de la 1918 – Tilia tomentosa- evaluat la peste 200 de ani, de această dată marcat cu panourile info ale Academiei României și un patriotard panou instalat de către ISU Maramureș. Din păcate, în pur stil eco-mârlănesc-mioritic, o plăcuță info a Academiei României e pecetluită-n cuie pe trunchiul vajnicului arbore dar probabil cei ce au plasat-o acolo, cu cele mai generos-umane intenții, și-o fi spus mulți văd, puțini pricep! (asta mi-a amintit de imboldurile salvați pădurea/natura bătute-n cuie dupa 1990 de cluburi ecologice de elevi băimărene pe valea Usturoi, de marcajele reflectorizante – triunghi albastru-bătute-n cuie de la Cabana Pietrele pe valea Pietrele spre Bucura – Retezat sau/și de marcajul turistic cioplit cu barda până la mustirea rășinii molizilor la Detunata Goală – Munții Metaliferi, demonstrând, dacă mai era cazul, ca la noi, la nimeni!
Începe să tune, nebuloasele conglomerate devin plumburii, alarmante, cu fuioare negre prelinse spre orizont și stranii irizatii luminoase. O luăm spre codrul cu insule mari, odinioară (până în urmă cu vreun deceniu) de lăcrămioare, trecând pe lângă soci – Sambucus nigra – abia înfloriți, speriind un țap și o căprioară ce țâșnesc prin fața noastră dispărând precum un matinal vis… ireal. Aversa ni se pare iminentă și decidem să nu coborâm spre NE până la a doua variantă de drum de TAF înierbat decupată prin gorunet & ceret la stânga, pe direcția Odești (acolo unde, de câțiva ani, un pădurar – Blidaru Ionel – cel care lucrase anterior la Cantonul Potoc, a concesionat o zonă de pădure împrejmuind-o, crescând mistreți). Deviem așadar pe primul drum – cu aspect de liniștită alee înierbată-spre stânga, coborâm puțin, traversăm o zonă mocirloasă scurmată de TAF-uri și mistreți dar și cursul unui firav pârâu după care suim ușor pe direcția N, luând aminte la lăcrămioarele răzlețite prin pădure printre micii goruni și ceri răsăriți spontan alături de mălini americani – Prunus seratina (Prunus padus) cunoscuți, pentru ciorchinii lor de fructe negre-sângerii, și sub numele bitter. Deși primăvara a fost năvalnică și caldă, poate seceta a împiedicat deocamdată înflorirea pecetei lui Solomon. Nu am văzut nici orhidee - Orchis morio – (Anacamptis morio) ca alteori în pajiștea de lângă Mănăstirea Băsești (deși la 26 aprilie 2014 pe valea Mățălungi din Buteasa am admirat sute, de nu mii, cu varietăți albe, roz, dominante însă fiind cele vișiniu-liliachii) în schimb am dat peste insulițe cu frăguțe – Fragasia vesca – înflorite iar în pădure peste câteva frumoase exemplare de dumbravnic – Melittis melissophilum – cu flori minunate, alb-liliachii amintind prin aspect de gura leului.
Ajungem în culme și ne schimbăm direcția de deplasare spre V-SV. Se înnorează tot mai tare dar abia de picură răzleț deși întreg Maramureșul, nu doar Țara Codrului, tânjește după câteva zile cu ploi bogate, cuminți și fără grindină. Depășim culmea și drumul marcat cu borne silvice și coborâm la SV spre drumul Băsești – Odești, suim apoi pe el la Cantonul Potoc la autoturisme. Furtuna pare acum mai iminentă ca oricând, localitatea Băsești fiind acoperită de marea căciulă a norilor negri-suri dar de-abia simțirăm in passing picăturile de ploaie răzleț purtate de briza dupa-amiezii. Ne îmbarcăm și plecăm spre buricul satului, oprind la Casa Memorială George Pop de Băsești, bustul acestuia situat în fața Primăriei și apoi la biserica de lemn și monumentul episcopilor martiri greco-catolici prigoniți de comuniști, securiști și guvernul democratic Dr. Petru Groza & Gheorghe Gheorghiu-Dej. În drum spre Baia Mare admirăm noile ferme de suine zoo-parfumate inconfundabil dintre Moara Florii și Ariniș, dispariția aproape completă a heleșteelor, ani la rând constituind nu doar un loc de agrement și pescuit sportiv pentru pasionații genului dar și un habitat excelent nu doar piscicol ci și avifaunistic. Irișii – Iris pseudacorus – care habitează aici în zonele decliv-umede, șanțuri și canalele de drenare-desecare sunt prezenți dar după starea vegetativă par a înflori abia la finele primei decade a lui Florar.
După Tămaia, spre podul peste râul Someș la Ardusat, un capăt de curcubeu ne încântă. Totul a durat 4 ore și 30 de minute în care am scăpat neplouați. O aversă minoră aglutinase însă colbul stradal în Baia Mare reducând temperatura la 17 grade C.
