Valea Cosăului
Valea Cosăului poate fi privită precum un lung aqua parcurs cu obârșia în piemonturile N-NV ale Munților Lăpușului sub Șaua Selha – Roșia spre aval fiind botezată diferit, valea Roșia în amonte de Mănăstirea Roșia, Râu Mare după afluirea pârâului Grohote și pârâului Izvoru cu Pești și apoi, după afluirea pârâului Grohote, valea Sâva, valea Oanța și valea Râușor – râul Cosău, acesta afluind la S de Berbești și la hotarul satului Ferești în râul Mara. Valea Cosăului e însă mult mai mult decât atât, un vechi leagăn de etno-cultură și civilizație maramureșeană cu un specific aparte și care, împreună cu Valea Marei, Valea Izei, Valea Vișeului conturează și definesc ceea ce îndeobște cunoscut drept Maramureșu Istoric.
Nu doar relieful spectaculos, casele, gospodăriile, portul, meșteșugurile, îndeletnicirile, datinile, obiceiurile și tradițiile definesc și particularizează Valea Cosăului ci și istoria și legendele sale.
Valea Cosăului poate fi abordată turistic, etno-cultural, ecumenico-turistic, tradițional-folcloric, începând de la izvoare (55-58 km din Baia Mare via Cavnic până la Mănăstirea Roșia și fostul Sector IPEG Maramureș) sau din aval înspre amonte începând de la confluența cu râul Mara din Berbești (Baia Mare – DN 18 – Pasul Gutâi – Ferești – Berbești 58 km). Varietatea, bogăția geologico-peisagistică, arhitecturală laică sau religioasă întâlnită pe Valea Cosăului (circa 30-35 km lungime) fac ca descoperirea particularelor sale frumuseți, chiar și din goana autoturismului, să fie imposibilă în 1-2-3 zile darmite la o singură trecere prin zonă.
Să ne gândim doar la destinațiile turistice Tăul Morărenilor, Măgura Budeștiului, La Borcut, Pietriceaua, Creasta Cocoșului, vârful Gutâi, Trei Apostoli, turbăria Groapa lui Cotoz, fostul geizer Piatra Totoșului, rezervația turbăriei Tăul Negru, străvechea exploatare și prelucrare minieră anterioară anului 1700 Jireapăn, Dealul Sâva, Piatra Pintiuț și Dealul Grohote – cu prețioase roci vulcanice – andezite funerare, fosta caldeiră vulcanică Gruiu Lupului – Corha, Mănăstirea Roșia, Muzeul Școlar Budești, lacurile saline de surpare din Ocna Șugatag, rezervația Pădurea Crăiasca, bisericile de lemn, monumente istorice Budești Susani și Josani (patrimoniu UNESCO), Sârbi Susani și Josani, Călinești Susani și Căeni, Cornești, Ferești, morile, vâltorile și horinciile tradiționale, spectaculoasele râpe de marne și gresii dintre Cornești și Ferești, de pe flancul drept al râului Cosău, neuitând de încă destul de numeroasele case, grajduri cu șuri, coșuri (pătule) pentru porumb, cotețe din bârne de lemn și cu acoperișuri de draniță, cu fântâni cu cumpănă sau cu roată și lanț în curți, extraordinarele terasări multiseculare, numeroasele stâne, meșterii populari, de la pălărieri la cojocari, dulgheri, țesătoare și croitorese.
De această dată am abordat Valea Cosăului în trei etape diferite : într-o după-amiază Ocna Șugatag – Ferești – Cornești – Călinești, în zorii cețoși ai altei zile Ocna Șugatag – Ferești – Berbești – vizând strict confluența râul Cosău – Mara și într-o altă după-amiază, Ocna Șugatag – Sârbi – Budești -Mănăstirea Roșia – IPEG Roșia.
Deoarece vizitasem de câteva ori (unele chiar destul de recent) biserica de lemn Sârbi Josani, Budești Josani – Sfântul Nicolae 1643 – (patrimoniu UNESCO, printre altele adăpostind coiful și cămașa din zale de oțel a haiducului Pintea Viteazu) și Susani, moara – vâltoarea – pensiunea turistică din Cornești, ne-am focalizat atenția pe subiectele necunoscute sau /și pe numeroasele acelea aflate în iminent pericol de desființare, demolare și substituirea cu făcături contemporane arogant-globalist-strident kitchoase.
Pe culmea dintre Ocna Șugatag – Ferești, cam în dreptul marii biserici istorice zidite din Giulești, o troiță cu un Iisus cioplit naiv în stejar atrage privirile. Începem din Ferești – sat atestat documentar din anul 1349, conform unui act de la Vișegrad din 1405 stăpânit de Vinț, Dragoș, Șandor și Bud din Cosău. Biserica Sfântul Nicolae (restaurată recent) a fost ctitorită în 1690 și seamănă celei din Hărnicești, având acoperișul drănițit, cu poală dublă și pridvor suprapus, frescele aparțin unui anonim și au fost realizate în sec. XIX. Biserica e pe malul drept al râului Cosău, pe un versant cu pomi fructiferi și, din fericire, informațiile privind istoricul acestui așezământ apare dactilografiat bilingv la intrare. Evident, o frumoasă și veche biserică de lemn dintr-un un țintirim cu morminte multiseculare și cruci nu definesc o comunitate, Fereștiul putându-se mândri cu destule case și porți tradiționale.
Cosăul e cumințit în Ferești, la cel mult 2,5-3 km de confluența cu râul Mara dar albia sa e bolovănoasă, predilect constituită din bolovani andezitici intens rulați, proveniți din geologicele straturi vulcanice ale Budeștiului. Luncile au ceva lărgime, fiind pline de clăi de fân și otavă, malurile Cosăului flancate de arini, versanții fiind frumos terasați. Ciopoarele și micile turme de oi pot fi admirate frecvent.
O îngustă și șubredă punte sare peste Cosău la intrarea dinspre N în Cornești. O gospodărie solitară prosperă, tradițională, e-n dreapta șoselei iar departe, peste dealul terasat, se vede Culmea Pietrei și secera andezitică a Pietrei Tisei (însorită dimineața, în umbră apoi). Satul Cornești, aparținând comunei Călinești, e atestat documentar de la 1470, de pe vremea lui Matei Corvin. Biserica cu hramul Sfântul Nicolae a fost ridicată în flancul geografic drept al râului Cosău la 1615, pe un deal cu pomi fructiferi. O clopotniță cu două mici clopote de aramă coclită de veacuri e la stânga ei, către noua biserică zidită, albă, cu turle de tablă argintii. Are acoperișul cu o frumoasă poală dublă și linii deosebit de armonioase și un semicoif drănițit în fața turlei (detaliu frecvent vizibil la bisericile tradiționale de lemn din Țara Lăpușului). Zugravul Toader Hodor din Vișeu de Mijloc este autorul frescelor interioare datate 1750, acestora adăugându-li-se lucrările în manieră barocă ale lui Alexandru Ponehalschi realizate prin 1755.
În afara ilustrațiilor aferente s-ar putea crede că Valea Cosăului e insipid-anostă, plictisitoare chiar, privită fiind doar din perspectivă arhitectonică bisericească. Fals! O bătrână aranjându/și lemnele pe tărnaț, alta chemând și hrănind găinile pestrițe, o grămadă de bostani aurii, galbeni sau verzi, o alta de mere lăsate la brumat înainte de tocarea pentru borhot pentru horincă, un atelaj tras de murgi sau roibi frumos înstruțați cu roșii pămătufuri și zurgălăi, luncile crud-verzi, alungitele umbre ale teraselor, arinii, un mai recent eleșteu, alb-surele fumuri leneș înălțate spre cer, uriașele porți de stejar migălos dăltuite cu ancestrale simboluri, floralele sau geometrice traforaje în scândură de molid patinată de vremi a acelorași porți sau la timpanele caselor și pe sub streașina șurilor constituie permanente, variate și deosebit de interesante subiecte de admirat.
Auzisem din relatările mass media de vestita biserică de lemn Nașterea Maicii Domnului din Călinești Căeni dar, deși traversasem de sute de ori Călineștiul, nu o vizitasem. În vara anului 2013 chiar se organizase acolo un fel de tabără de arhitectură/artă și îmi propusesem în câteva rânduri să-mi caut o breșă de timp în care s-o văd dar… nu a fost să fie până-n această după-amiază, neștiind că nu are surse artificiale de lumină, prin ferestrele mici cea naturală fiind extrem de infimă, incapabilă să permită evaluarea extraordinarelor picturi interioare excelent conservate, comparabile ca frumusețe și acuratețe celor văzute în biserica de lemn Sfânta Paraschiva din Desești – Valea Marei (patrimoniu UNESCO).
I-am descoperit turla de departe, în zona NV a unei pădurici de molizi, ajungând la ea sfătuit fiind de niște localnici. Suind pe Valea Cosăului, în Călinești, din dreptul Primăriei, luati-o la stânga și lejer în sus spre Văleni – Bârsana apoi, de la un pod deviați la stânga pe o uliță nordică circa 300 m, în final la dreapta și prin talvegul unui pârâu până în zona V a bisericii pitită la umbra codrului, ajungeți în preajma sa suind aproximativ 50 m un drum costiș mărginit în dreapta de un recent împletit gard tradițional din nuiele de alun. Amabilă, o gorjancă stabilită în Călinești după căsătorie, ne deschide sfântul locaș în care nu se mai slujește decât rar, la mari sărbători, praznice etc. Din păcate femeia nu știa nimic despre istoricul bisericii și nici nu există nici un înscris (ca la bisericile din Ferești și Cornești) sau panou informativ în sit. Poate în viitor… după ce noua construcție info-ecumenico-turistică de sub biserică va fi desăvârșită (acum e realizată doar fundația de beton). Surprinde la această biserică forma atipică, pronaosul decalat, naosul cu două încăperi diferite, catapeteasma, poziția altarului și de departe, cel mai mult, bogata pictură murală.
De la o bătrână ce-și are gospodăria sub biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului – Călinești Susani și documentându-mă, am aflat că biserica Nașterea Maicii Domnului Călinești Căeni a fost înălțată inițial la 1390 în Copalnic Mănăștur, la poalele Culmii Preluca, fiind mutată pe actualul amplasament la 1663 (1655 conform altei surse), celebrul zugrav Alexandru Ponehalschi pictând scenele biblice la 1754. În biserică poate fi admirată și o icoană realizată în secolul XVIII reprezentându-l pe Sfântul Dumitru, copie a unui original din secolul XVII. Obligatoriu de revizitat cu multă atenție acest lăcaș vara, într-o însorită zi în care lumina naturală ar permite meticuloasa observație a interiorului.
Tradiționalele case maramureșene specifice Călineștiului pot fi admirate nu doar aici, in situ, ci și în cadrul Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației, DealulDobăieș.
Până acolo însă am perseverat în meticuloasa inventariere a patrimoniului arhitectural local în timp ce, revenind spre Primărie, continuând puțin pe șoseaua spre Sârbi-Budești, ne apropiem de cealaltă biserică, monument istoric, Călinești Susani, având hramul Adormirea Maicii Domnului – construită în 1784, la ea ajungându-se pe o alee costișă acompaniată de tineri molizi. Biserica are șarpanta cu două poale, un perete vestic atipic, cu trei laturi, turla zveltă și ascuțită, specifică.
Cam atâta a fost într-o bogată și impresionantă primă escapadă, continuând într-o altă după-amiază cu vizitarea unui heleșteu, a unei apropiate horincii aflată-n plină activitate și a unei vâltori dintre Călinești și Sârbi. Iz aspru, iute, incitant, de borhot de prune și pere fermentate amestecat celui înțepător și acrișor de fum și inconfundabilei miresme îmbătătoare de proaspătă horincă scoasă la 52 de grade. Amabil brenerul, ca și proprietarul borhotului, grabnic scoțând o finge albă emailată la vedere și o dușcă de… 250-300 ml tărie înflăcărată. Cu greu am scăpat fără darea pe gât, bărbătește, a tradiționalei licori. Case și gospodării faine, vechi scocuri și amplasamente de mori, în dreapta pe deal, aproape, biserica de lemn Sârbi Josani (vizitată în debutul verii 2013) apoi, la câteva sute mai departe spre Budești, la dreapta după o troiță, o ulicioară bolovănos-clisoasă suind la cealaltă bijuterie arhitecturală, biserica de lemn Sârbi Susani. Până acolo ne-a atras atenția un localnic opărindu-și într-o mare căldare de tuci, la un foc din ogradă, merele destinate borhotului pentru horincă, vizavi, în balconul închis al unei vile cu ceva reminiscențe tradițional maramureșene, trei cămeși bărbătești de in și cânepă spălate și puse la uscat. De fapt în ogrăzi, pe tărnațuri, pot fi adesea văzute acum, înaintea sosirii iernii, gube, cojoace, pieptare, sumane, cioareci de lână puse la aerisit, uneori pot fi admirate și vestitele șterguri splendid înflorate ori cergi. Dacă ne-a fost dat să întâlnim saci cu lână țurcană tunsă, nespălată și nepieptănată, aruncați pe malul văilor , din Săpânța în Berbești, aici am avut bucuria de-a vedea într-o curte o mulțime de lână țucană albă dar și neagră, spălată, pusă la uscat și astfel pregătită pentru pieptănat, tors și țesut în vederea realizării tradiționalei îmbrăcăminți, a cergilor, străiților (în scop mai degrabă artizanal și comercial turistic decât unul strict uzual tradițional).
Biserica Adormirea Maicii Domnului Sârbi Susani e datată 1532 și a fost pictată la 1760 de către acelaș zugrav Alexandru Ponehalschi. Aici, ca și la biserica de lemn Sârbi Josani, mari, estetice și noi panouri informative aduc la cunoștința celor interesați date privind istoricul și importanța acestor așezăminte.
Era duminica după-amiaza, babe și bătrâni cu frumoase chipuri sculpturale așezându-se ritualic pe băncile de lemn din fața porților, tăifăsuind de unele și de altele, defel reticenți la a poza cu har turiștilor. Ziua scurtă de toamnă de noiembrie ne-a obligat să șuntăm de această dată bisericile de lemn Budești Josani și Susani, grăbindu-ne-n sus pe Râu Mare și apoi pe valea Roșia, admirând gospodăriile muntenești, numeroasele scene pastorale încântătoare, golașele culmi ale Dealului Sâva apoi, vizavi, caldeira vulcanică Corha – Gruiu Lupului, deasupra lor, spre E, Chicera, mai apoi molidișurile verzi întunecate și Piatra Pintiuț, răscolită de excavatoare, în căutarea andezitelor funerare, zonă Grohote, ajungând la surprinzător evoluata și azi plina de trufie și ostentativă opulență Mănăstire Roșia, întrebându-ne retoric oare câte hectare de pădure de molid și brad vor fi fost drujbălite și gaterizate doar pentru a realiza digul de protecție al bisericii și al întregii citadele ecumenice de lemn, amintindu-ne însă de zicala codru-i frate cu românu… darmite cu biserica ortodoxă! Am suit pe lângă biserică până la vechea haldă de steril a minei de prospectare geologică Roșia care aparținuse IPEG Maramureș, amintindu-mi bucuros și nostalgic de teribila aventură hibernală trăită aici alături de Mișu Gheție, cel cu care suiserăm prin nea de 70-100 cm până pe vârful Sermetieș dovedind pasiune, abnegație, capacitate de efort și sacrificiu 100 % pro natura și pro turism în adevăratul sens la cuvântului.
Revenind spre vatra Budeștiului am dat ca în îndepărtata copilărie câteva raite prin bătrânele livezi de meri și pruni în care rămăseseră ici și acolo mere din soiurile Șovar, Yonathan, Batule alături de neștiute de noi alte soiuri vechi, toate brumate măcar o dată, cu concentrate parfumuri, miresme, suculente, dulci-acrișoare sau astringente, un trofeu inegalabil și demn de toată invidia celor care nu au mâncat vreodată o poamă culeasă direct de la sursă și îndeosebi dintr-o livadă nestropită cu insectofungicide, gunoiată an de an cu bălegar de grajd.
Un grandios apus apoteotic de soare încheie în pragul serii și această inubliabilă, mică expediție a noastră, dinspre avalul către obârșiile Văii Cosăului.
Peste toate cele regretam nespus că nu puteam face abstracție de degringolada, dezordinea, jegul, promiscuitatea ce caracterizează zona, nu doar aceea a Văii Cosăului ci a întregului Maramureș, Istoric sau în general. Ilustrațiile atașate pot părea înșelătoare, mistificate chiar, și asta doar datorită acribiei decupajului din start, a cadrajului scrupulos efectuat și menit să ocolească foliile de plastic, înebunitoarele cabluri, stâlpii, ambalajele de tot felul eșuate pe malurile râului Cosău, a văilor și pâraielor aferente, draniței acoperișurilor înlocuite prin anii 1960-5 cu cancerigene plăci ondulate de azbociment sau, mai apoi, cu ruginită tablă provenită din butoaiele în care fusese depozitată celebra cianură a flotațiilor de minereuri neferoase, ca să nu mai vorbim de diabolic deliberata eludare a mărețelor realizări arhitectonice postloviluționare cu origini hispano-franco-italiene sau/și de-aiurea importate de către inventivii noștri căpșunari globaliza(n)ți.
