Pe ploaie de Florar, în Buteasa și la bisericile de lemn din Săcălășeni, Remetea Chioarului și Coruia

Traseul 22 din 4 mai 2014, singur

Weekend de 1 Mai prelungit – 4 zile nelucrătoare pentru bugetari îndeosebi. O veritabilă minivacanță, excelentă din perspectivă agricolă pentru secetosul, de foarte lungă vreme, Maramureș, deranjantă însă pentru cei care visau cu ochii deschiși la proiecte turistice la munte, din cauza averselor diurne, uneori cu descărcări electrice, tunete și fulgere, ba chiar și cu grindină. Din fericire Maramureșul nu a beneficiat în această perioadă (nici în primăvara 2014 de până acum) de coduri meteo galben-portocaliu ori roșu. Temperaturile scăzuseră însă de la 24-25 grade C la 11-12 grade C dar natura își îmbrăcase cu vreo 2-3 săptămâni mai înainte decât în alți ani straiele frivol-florale ale primăverii.
Lansarea unor invitații pentru ture adecvate capriciilor meteo de către mine colegilor de drumeții precum din Buteasa la Casa Zmăului-Peștera Curtea Căpitanului via Valea lui Uriș și valea Prislop ori pe valea Neamțului (valea Toncii pe hărțile turistice din seria Gutinul turistic 2005) – Poiana Neamțului-Șaua Trei Stejari-vârful Elena-vârful Iricău… par a avea inițial un pozitiv ecou dar… în final rămân gură cască, interesul ortacilor dispărând total și subit. Asta m-a determinat să purced de unul singur duminică, 4 mai-după-amiaza pe la ora 15 spre Buteasa deși nebuloasele plumburii cotropiseră cerul urbei aparent pustii. În oraș nu ploua. Primele picături ale ploii mă șicanează admirând la Cătălina râul Lăpuș, vacile Bălțate Românești păscând nestingherite pe taluzul digului de apărare contra revărsărilor de ape, mai apoi dând cu ochii de irișii galbeni-portocalii- Iris pseudacorus care înviorau șanțurile, mai apoi canalele de drenare-desecare dinspre Săcălășeni.

Nu am mai fost de ceva vreme la Biserica Adormirea Maicii Domnului –Săcălășeni. Am revăzut-o acum prin ploaie, aceasta impresionându-mă din nou prin sobrietate, zveltețe, armonie și proporții echilibrate și nu în cele din urmă prin trăinicie și simbolistică. Lintița acoperise precum o diafană acuarelă oglinda apei unui modest pârâu. Ieșind din Săcălășeni ploaia se înteți iar asta mă înfrână s-o iau spre Culcea ori Coruia pentru a vizita și-acolo frumoasele biserici de lemn, monumente istorice. Doi ortaci de ture turistice, pasionați foto-peisagiști și pescari amatori, apar din lunca râului Lăpuș – zona Săcălășeni – drumul Coașului, aproape de colosalul plop alb. Îi salut surprins dar și bucuros de revedere pentru ca după nicio sută de metri să opresc pentru că la stânga drumului zăresc un căprior și o căprioară păscând nestingheriți.
Nu s-au speriat, și după câteva clipe remarc și a doua căprioară. Măcar și pentru atât meritase să evadez din casă! Dar nu, înfloriseră socii, rapița sălbatică, măceșii, salcâmii, aceștia părând a-și rupe ramurile de bogăția ciorchinilor alb-parfumați dulceag.

E imposibil ca suind ușor către Remetea Chioarului să nu dai cu privirea de minaretele argintii ale noi biserici ortodoxe și, alături de acestea, de modesta dar impresionanta suliță drănițită a bisericii de lemn, monument istoric. La fel e imposibil e să nu remarci la stânga lor alte turle argintii galvanizate aparținând bisericii noi din Coaș. Sunt tot mai rare casele vechi, tradiționale Fisculașului de odinioară și Țării Chioarului. Macii sălbatici, strașnic înlăcrimați de ploaia îndesită și rece (temperatura a scăzut de la 14 la 11 grade) mă încântară suind spre Bechezoaia apoi din Berchez spre cumpăna apelor spre Șomcuta Mare.
Din păcate în Maramureș e destul de greu să dai peste insule, ori holde-ntregi, invadate de aceste superbe flori… nespus de fragil-efemere dar e suficient să le admiri punctând violent, încântător, un rambleu, taluz, hat sau margine de holdă cu orz ori grâu. Tufele albe de flori boules de neige apar înaintea caselor din Săcălășeni, mult mai numeroase fiind pe la periferia Șomcutei Mari și apoi în Ciolt. Acestea mă făc să zâmbesc, prezența lor amintindu-mi de copilărie și de acele mingiuțe aplatizate din hârtie creponată colorată curcubeu, umplute cu rumeguș și legate cu elastic, săltând jucăuș la cea mai mică mișcare a mâinii. Plouă mocănește iar frigul intră tăios-proaspăt în habitaclu dar cu toate că cerul este plumburiu, de pe văile Hovrilei, Berchezoaiei, Defileul Lăpușului înainte Roșia-Remecioara sau Buteasa Pod-Cetatea Chioarului se ridică albe fuioare vaporoase de neguri promițând (mincinos) răzbunarea și vremea bună. Plouă și pe când traversez Zapodie, nemurind din nou căsuța desprinsă parcă din povești, albastră bleumarin, ascunsă între pruni și de astă dată străjuită de o mâță albă încremenită precum un miniatural sfinx. Plouă și mai tare când traversez zona cu dolomite, calcare grezoase și caolinizări a Pietrișului. Nicio vulpe. Niciun fazan. Niciun căprior nu se ivesc pe flancurile drumului precum mai de fiecare dată atunci când am cutreierat aceste minunate locuri. Pustiu e saivanul dinaintea Butesei dar pajiștea din preajma lui fremăta datorită unui cârd mare de grauri tuciurii.

Nici vorbă să mă pot încumeta să sui pe vârful Coastei, m-aș fi făcut ciuciulete cât aș fi zis pește. Cobor în sat admirând din nou realmente unicele, bogat ornamentatele porți mari ale șurilor, câteva case vechi cu fundații de calcare minuțios clădite cu mortar de lut, un țăran cu clop de paie chiorean înalt și brâu împletit de asemenea din paie inspectându-și marhăle adăpostite-n grajdul trainic de cărămidă, valăul mare pentru adăparea ciurdei recent reamplasat pe butuci groși de stejar, intrând pe urmă spre vechea biserică de lemn, sperând să constat niscaiva demersuri stringent necesare în vederea restaurării dar nu! Dau însă, realmente șocat, de o casă-magazie de-alături, recent zugrăvită strident-arlechin. De pe o răstignire de piatră din fața bisericii un Iisus pictat naiv pe o tablă ruginită părea a privi resemnat-trist-neconsolat la ecleziastica nepăsare contemporană, și nu numai, de la aceea a enoriașilor la autoritățile legal abilitate.

Cobor spre lunca văii Buteasa admirând covoarele galben-portocalii de Ranunculus acris și o perspectivă ascendentă, de la S spre N, a vârfului Coastei. Plouă în continuare. Nici vorbă de speratul, fie el cât de scurt, intermezzo pluvial. Atunci o iau îndărăt și surpriză, chiar înainte de-a coborî spre saivanul cu fonduri U.E. și șaua afundă de unde se desprinde (din cureaua îngustă a asfaltului) drumul descendent spre Buteasa Pod, la stânga, statuar, păscând netulburat în fâneața de trifoi cu puful miilor de păpădii, un căprior frumos. Șuier discret de câteva ori până să catadicsească a mă pricopsi cu blând-nobila-i privire, arătându-și coroana scurt-rămuroasă a coarnelor brune. Stolul de grauri devenise mai numeros și gâlcevitor, de parcă ar fi fost gata să dea năvala în vreun cireș pârguit dar…mai e până la coacerea cireșelor. Păduceii par monumentali pe haturile teraselor ce coboară prin Forța spre Valău de la Ziduri, alții își proiecteaza siluetele verzi-albe, alături de sângeri, pe canavaua verde-biliard a Codrului Butesei ori a dealurilor vestigiilor medievalei Cetăți a Chioarului. Cobor spre Țuranu din Zapodie, spectaculoasele denudări cu grohote și un frumos perete ocru-bej-ruginiu din stânga drumului.

Ploua a jale și am decis că nu are nici un sens să mai forțez nota, azi trebuind să mă rezum la cam atât. Dincolo de Dealul Colnic, în dreapta și peste pădurea de pini întunecați verzi, se ivește treptat Berchezoaia. Negurile albe devin și mai lăptoase, pârând a fi toarse demiurgic în ascendente fuioare pe culoarul sinuos al nevăzutului Lăpuș și a râului Cavnic- dincolo de la fel de invizibila de-aici Împreunarea Râurilor. Smântânicile – Cruciata laevipes – verzi-aurii și cu miresme îmbătătoare de miere acaparaseră fânațele livezilor dintre Berchezoaia și Remetea Chioarului.

Nu zăbovesc… din pricina ploii, prea mult la biserica de lemn din Remetea Chioarului, ologită parcă după retezarea celor doi bătrâni și falnici tei care flancaseră și umbriseră decenii la rând aleea intrării. Într-un șanț gras înierbat din apropierea crucii drumului spre Coaș un țăran pitoresc și mucalit își paște vacile, aproape de el, în holda glodoasă abia semănată cu porumb alergă un frumos cocoș de fazan comun iar apoi, în dreapta, pe lângă digul Lăpușului, se ivește un splendit bâtlan sur-argintiu, desprins parcă dintr-o stampă niponă ori chinezească. Din păcate se-nălță rapid, cu ample bătăi de aripi, dispărând în coroanele bătrânelor sălcii de curând înverzite. Hai să mai văd biserica de lemn din Coruia, mi-am zis, amintindu-mi că ultima dată am surprins-o parțial demolată metodic cu scopul necesarei, ample, restaurări. Minunat edificiu. Impresionant datorită groșilor și laților săi dulapi de stejari ai zidurilor multiseculare susținute de stâlpi la fel de solizi și proeminând ca niște veritabili contraforți, un gen constructiv nevăzut de mine la similare edificii de cult maramureșene ori sălăjene sau de-aiurea. Frumoase și arcadele tărnațului, decorațiunile acestora sculptate, unele în basorelief, înscrisurile dactilografiate migălos în alfabetul chirilic. M-am bucurat să găsesc aici o suită de afișe informative asupra istoricului ei dar și dând cu privirea, în zona E a bisericii, de uriașul stejar secular declarat de silvici monument al naturii. Constat ca deja trecuseră (pe nesimțite) 4 ceasuri de când fugisem din strânsoarea orașului, răstimp în care văzusem o sumedenie de lucruri diferite și încântătoare. Ploua mai departe dar soarele apăru la un moment dat undeva dincolo de Culcea, spre Cătălina, chior, ireal irizat, ca dinaintea unei iminente eclipse.

Intrând în Baia Mare via Satu Nou de Jos, admir negurile și nebuloasele ce cotropiseră de câteva zile Mogoșa, Gutâiul, Ignișul, Mons Medius, Dealul Crucii, Morgăul, Iricăul și-n continuare culmile împădurite dinspre Tăuții Măgherăuș-Nistru-Cicârlău-Ilba până spre Dealul Soarelui din Seini îmi spun din nou, fără nicio emfază patriotard-locală „ce șansă totuși să fii băimărean și în nici 25-35 km din buricul urbei să poți vedea și savura atâtea minunății neaflate la îndemâna altor români!”