In memoriam Brena – Montaniarda necuvântătoare zburdă prin Câmpiile Elizee

Brena – un deosebit de îndrăgit Labrador Retriever cunoscut din rubricile de turism.

Brena, adusă de mine în 2001 la 4 luni și jumătate de la o canisă din Arad drept cadou de Sfântul Nicolae pentru Anca (fiica mea cea mai mică), murdară, neîngrijită, duhnind a miesme de padoc neigienic, sperioasă (posibil brutalizată de stăpânii care vedeau în căței drăgălași doar banul, așa cum silvicii nu văd semeția unui arbore ci doar cheresteaua) avea să trăiască fericită, iubită necondiționat, alături de noi până la împlinirea a 12,8 ani. Anca s-a ocupat de perioada de dresaj, Zoia de latura pragmatic-gospodărească, eu de introducerea în fascinanta lume a turismului montan.
Prima tură a fost pentru Brena pe la 6 luni, în doi, doar cu mine, pe vârful Ostra, suind brutala pantă a versantului E, dinspre Lacul Firiza, pe o nea înghețată de peste 45 cm grosime, ea derapând mereu la vale pe crusta groasă și lucioasă în care nu-și putea înfige ghearele, asta speriind-o, făcând-o să schelălăie cerând ajutor. După nu multă vreme, suiam cu Brena și Mișu G. pe o nea mult mai mare, de 65-70 cm grosime, pe valea Șlipului – Culmea Comorilor – Igniș Vest – vârful Igniș (dincolo de Ticlăzău zăpada depășind 80-100 cm), la 1 Decembrie de Ziua României, coborârea, cu risc major de avalanșă făcând-o pe la Fântâna Neamțului-Borcut Groape-Limpedea.

Au urmat 12 ani de turism consecvent în care Brena, m-a însoțit fidelă, mereu, alături de ortacii mânați de aceeși pasiune pentru natură. Au fost în medie 62-65 trasee/an în care noi, drumeții, realizam circa 1200 km /an dar ea, alergând mereu înainte, înapoi, verificând echipa, asigurându-se că nimeni nu lipsește, amușinând pasionată după urmele sălbăticiunilor, făcea 2-3 trasee de fapt. Astfel am umblat împreună în Munții Gutâi, Igniș, Lăpușului, Rodnei, Maramureșului, Țibleș, defileul Lăpușului, Munții Codrului, Strâmtorile Țicăului, Podișul Someșan, pe văile sălbatice, absolut inedite, extrem de puțin cunoscute, cu spectaculoase formațiuni în gresii și calcare sălăjene, au urmat trasee în Munții Pădurea Craiului, Bihor, Trascău, Metaliferi, Cheile Turzii, Cheile Borzești, Râpa Roșie-Sebeș, Cetățile Ponorului, Cheile Runcului, Pociovaliștei, Rezervația Scărița-Belioara, Huda lui Papară, Piatra Secuiului-Colții Trascăului, Cetatea Colțești, Munții Călimani… Am dormit cu ea în cort, știind că nimic nu se putea apropia la 250-300 m distanță fără să fi fost avertizat. Brena, socializând de mică cu tot felul de rase de câini, inclusivi mari, de pază și apărare, ba chiar și de luptă, avea să ne fie eternă pavăză la trecerea prin zone pastorale și pe lângă stânele păzite de numeroși, strașnici câini ciobănești, fiind rar, accidental, agresată de aceștia (de neuitat episodul nefericit de la stâna din vârful Rabla – La Frigider – Parcul Național Munții Rodnei).

Brena era liantul nostru, generatorul bunei dispoziții, uitării efortului de depus pentru atingerea, adesea dificilelor, noastre obiective apoi, în egală măsură, atrăgea magnetic cu chipu-i frumos și privirea blajină a ochilor săi negri camerele foto și video. Poza realmente, fascinându-ne.

Se spune că 1 an de viață de om ar echivala cu 7 pentru câini iar uzura, oboseala, artritele, bolile de tot felul nu ocolesc nici viețuitoarele. Evident conștientizăm asta însă, precum în cazul oricărei ființe apropiate, dragi, nu putem admite că-ntr-o bună zi… și astfel, din nefericire pentru sărmana Brena, tura de adio, avea să fie la 10 martie 2015 (spre Creaca-Lupoaia-Sălaj) a doua zi, la 11 marie 2015, ora 12, trecând pe alte tărâmuri pentru a alerga de-atunci zvăpăiată și fericită prin Câmpiile Elizee celeste, precum făcuse odinioară printre miile de brândușe de pe Piatra Iepii, platoul Gutâi, Igniș, pe versanții Farcăului și Mihailecului din zona Lacului Vinderel, printre lalelele pestrițe de la Bavna-Fersig și Mociri-Rodina, anemonele narcisiforme ale Arcerului din Țibleș, glisând pe burtă, ca urșii polari, pe versanții înzăpeziți, scăldându-se nebunatică în iezere, lacuri, tăuri, râuri, bălți, gudurându-se, dând din coada-cârmă neîntrerupt, pozându-ne ca nimeni alta.

Prin 15 februarie 2015, căutând împreună cele dintâi brândușe la Apa Sărată, făcea scurte deplasări apoi, chinuită de artroză, se așeza pe frunzișul cu iz reavăn de iminentă primăvară. Ulterior lucrurile se agravaseră brutal și ireversibil, cea mai cruntă și invazivă maladie umană afectându-i organele interne, făcând-o să sufere cumplit pe cea care mi-a oferit (și nu doar mie) atâta dragoste, onestitate, bucurie.

Adio dragă Brena, cu siguranță nu te voi uita niciodată, iar pentru asta nu va trebui să-mi răsfoiesc bogata arhivă foto în care tu ai fost o veritabilă stea și nici nu va trebui să revăd filmele TV realizate împreună, în care ai fost de fiecare dată eroina principală. Ce dură-i viața asta și ce nemiloși, cu cei buni, zeii! În urmă doar cu câteva zile te hârjoneai de mama focului cu neastâmpărat-drăgălașul Pongo, Beagle-ul tricolor de doar trei luni iar acum…?! La un pas doar de trecerea ireversibilă a Styxului, mângâiată drăgăstos de Ancuța, ca de atâtea mii de ori anterior, acum pentru cea din urmă oară, ai început să dai fericită, cu cele din urmă tale puteri, din coadă, rupându-m inima. Somn ușor Brena, nimeni nu a fost, și nici nu va fi vreodată, ceea ce ai fost tu pentru mine! Bun rămas Brena, turista devotată, impecabilă și incapabilă de ipocrizie. Noapte bună !