Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Publicat de la Jan 30, 2015 în Reportaje turistice | 0 comentarii

De la Bastionul Măcelarilor din Baia Mare la muzeul mineritului din Cavnic și Logolda

De la Bastionul Măcelarilor din Baia Mare la muzeul mineritului din Cavnic și Logolda

Drumetie din 28 ianuarie 2015 cu M. Gheție și eu

Obiectiv: Bastionul Măcelarilor din Baia Mare, Muzeul Born Ignac și Papp Simon, Logolda – prima topitorie de aur din România, a cincea din lume, și Cascada Izvor din Handalul de Sus al Cavnicului, La Roată

Localizare: Maramureș, Baia Mare și Cavnic (din vechiul Fisculaș)

Itinerar: Baia Mare – Baia Sprie – Cavnic, Handalul de Sus, La Roată – circa 23- 25 km

Marcaj turistic: -

Tip traseu: cultural-istoric si peisagistic

Grad dificultate: ușor, indiferent de anotimp

Echipament necesar: adecvat anotimpului

Lungime și durată: incluzând toate obiectivele și deplasarea din/în Baia Mare aproximativ 3-3 ore și 30 de minute

Diferență de nivel: circa 100 m

Recomandări: harta Cavnicul turistic-2014

Avertismente: malul stâng al văii Izvor și poteca spre Cascada Izvor prezintă zone de alunecări de teren și râpe cu risc de derapaj și accidentare; atenție la abordarea Cascadei Izvor – versant stâncos aproape vertical, tectonizat, foarte instabil

Căi de acces: din DJ 184 pe strada Roata spre V (aproape de bifurcația șoselei spre Pasul Neteda – Budești respectiv către Pasul Rotunda – Strâmbu Băiuț, pe lângă cimitirul din Handalul de Sus)

Mijloace de locomoție: curse Baia Mare-Cavnic-Sighetu Marmației; autoturism personal; mountainbike

Sugestii de cazare: pensiuni turistice din Cavnic, preferabil cele din zona La Roată și La Icoană

În toamna lui 2014, împreună cu D. Pascu, s-a nimerit, ca după sute de treceri prin Cavnic și extrem de numeroase trasee turistice realizate în Cavnic (Gutâiul Mic-Secătura-Gutâiul Doamnei, Piatra Mălnașului, Munții Lăpușului), să vizităm în premieră (pentru noi) prima topitorie de aur din România și a cincea din întreaga lume, ajungând la ea dinspre superba Cascadă Izvor ce-și are obârșia subterană, într-o veche mină, ultima oară prospectată geologic de către IPEG Maramureș. Ne-am încheiat atunci tura vizitând (încă o dată, în mirifice pasteluri autumnale) fostul geizer-Piatra Mălnașului. Atunci, din motive personale, Mișu G. a ratat tura și premierele. Șansa lui de-a le vedea a fost să fie la 28 ianuarie 2015, nu după ora 10 dimineața, ci din cauza rezolvării unor probleme inerente, abia după ora 12. Nici prognoza meteo a celor de la Meteoblue nu e prea fidelă acum, fiind mai cald de -6 grade C dar ioc soare de la 11 la 14 h, astrul zilei ivindu-se dintr-un feeric halou și neguri după 13,30 dar fiind repede mistuit de sur-densele nebuloase.

Vizităm mai întâi Bastionul Măcelarilor Baia Mare din zona porții sudice (Poarta Maghiară) a medievalei Cetăți Baia Mare, datat conform hrisoavelor vremii la 1599. Încă din copilărie îl știu și îl admir cu o curiozitate firească și fascinație, practic orice băimărean dă cu ochii de frumoasa-i siluetă zidită din piatră atunci când ajunge pentru cumpărături în Piața de Alimente Izvoarele. Și la fel ca orice băimărean știu de mic că aici, lângă Bastionul Măcelarilor, după o revoltă a oștenilor principelului Francisk Racoczi al II-a împotriva habsburgilor, caruia i se alăturase cu o ceată de viteji căpitanul Pintea Haiducul, Grigore Pintea poreclit Viteazul, a fost împușcat mortal de armata austriacă la 14 august 1703. Nu am intrat niciodată în bastionul-turn, nici pe vremea când fusesem licean la Liceul Gheorghe Șincai și nici mai târziu, pe atunci când perimetrul medievalului monument fusese neinspirat/iresponsabil alocat de către administrația municipiului drept piață a rușilor un fel de neo ocska piac cu varii nimicuri /chilipiruri îndoielnice.

După vizita de azi nu am nimic de regretat pentru ezitările-mi de peste cinci decenii. De ce? Fiindcă după 2011 monumentul a fost ingenios, estetic, atractiv turistic-istoric-cultural restaurat, devenind un veritabil obiectiv turistic cu ținută și la standard europen. Frumoasă curtea interioară elipsioidală, cu simetric dispuse, mici, magazine destinate breslașilor/artizanilor/meșteșugarilor contemporani, aceștia putându-și prezenta și oferi mai mult decât decent propriile creații. Impresionantă tâmplăria acestora, culoarea caldă, inspirat patinată. Ingenioasă e scena centrală și cele vreo trei-patru rânduri de bănci dispuse în formă de arc de cerc, amintind de sectorul unui amfiteatru de odinioară, destinate spectatorilor unor evenimente culturale restrânse, mai intime (seri de poezie, dans contemporan, recitaluri folck etc.). Îngrijit restaurat bastionul, scările de acces spre baza acestuia (fosta magazie de muniție, azi sală de conferințe/mici evenimente culturale), ușa ghintuită, scara solidă confecționată din bârne de stejar ducând spre cel de-al doilea nivel al turnului și la o altă ușă masivă, ghintuită. Ingenioase sunt panourile informative din zona E a bastionului, prezentând istoria acestor locuri în paralel cu cea a vechii urbe Baia Mare. Minunat nivelul II al bastionului circular dominat deasupra de meșter grindă și un sofisticat eșafodaj de grinzi și căpriori susținând turla acoperită cu solzi de ceramică arsă. Discret sistemul de iluminare care nu împietează asupra luminii naturale strecurate prin ferestrele mici, la nevoie folosite odinioară ca lăcașe de tragere de către oștenii.

Ce mai, am fost cuceriți și încântați de această scurtă, inspirată, incursiune în zbuciumata istorie a Băii Mari după care ne îmbarcăm în autoturism și o luăm spre Cavnic.
Ceață. Chiciură. Nea consistentă (înafara carosabilului excelent curățat, cu inerente gropșoare mioritice însă) începând din Handalul de Jos. Zapădă mai groasă în Handalul de Sus unde, în fosta, impunătoare, casă administrativă (de circa 350-400 mp) ce aparținuse în finalul secolului XIX și apoi în secolul XX directorului general al Minei Cavnic (clădire aflată la vreo 100 m SV de biserica romano-catolică în care slujește foarte tânărul preot paroh Laszlo Rezso). Dorim să vizităm micul muzeu dedicat celor doi reputați fii ai Cavnicului, Ignaz von Born (cu numele maghiarizat Born Ignac 1742-1791), pasionat de studiul mineralelor, minier, metalurgist de renume mondial, și dr. Papp Simon-1886-1970, geolog, profesor universitar dr. academician de renume mondial, reputat prospector de zăcăminte minerale/ petroliere inclusiv în Noua Guinee. In 1776 Ignaz von Born a fost chemat de către împărăteasa Maria Teresa la Viena pentru a cataloga și pune-n ordine mineralele colecției imperiale. Fiind deosebit de apreciat, Ignaz von Born a fost numit consilier aulic la departamentul geologic. Inventivul von Born a pus la punct tehnologia amalgamării cu mercur pentru a spori puritatea metalelor extrase, metodă aplicată imediat după aceea în minele din Ungaria. Două minerale descoperite de către Ignaz von Born -bornina si bornitul- îi poartă numele. W. A. Mozart s-a inspirat din numele lui von Born la creionarea personajului principal din Flautul fermecat. La fiecare traversare a Cavnicului dinspre vechiul Fisculaș spre Maramureșul Istoric, ori invers, placa comemorativă fixată în memoria celor doi în 2003 pe frontispiciul clădirii îmi atrăsese atenția dar până azi… Până ce simpaticul, tânăr, preot romano-catolic (cu peste 400 de enoriași) ne deschide sala micului muzeu (afectat de igrasie) intrăm în magazinul de-alături unde, miraculos parcă, intră din greșeală și apoi se aciuază un sărman porumbel, vârstnica dar volubila vânzătoare punându-ne la curent cu istorica bârfă a locurilor, începând cu finele războiului al II-lea, naționalizarea și răzmerița minierilor și a metalurgiștilor și alungarea concesionarilor și a proprietarilor de mine. În magazinul congelat, colbuit, și pare-se nici de dracu vizitat, m-am simțit precum un vetust, avar, ponosit, deplin inutil, personaj livresc călinescian, pe de altă parte luând aminte la interiorul misterios/aproape horror, a la hitchckock, fusesem tentat să cred că aș putea fi vreun dubios personaj reîncarnat al diabolicului cineast.

Ne bucurăm de oficiile de amabil și erudit ghid oferite de preot Laszlo Rezso și în timp ce trecem curioși prin fața exponatelor, multe de epocă, avem din revelația faptului că, din nefericire, mult prea ușor trecem impasibili pe lângă o mulțime de lucruri de notorietate mondială, lăsându-ne impresionați de banalități sau/și de realizările unora mult mai modești, de-aiurea. Cu siguranță spațiul și condițiile alocate muzeului și celor doi reputați căvnicari nu sunt nici pe departe cele minim necesare unui astfel de scop istoric-informal-cultural-geologic. Din fericire preotul ne spune la plecare că încă în acest an muzeul (sprijinit de Caritas și biserica romano-catolică) va fi mutat în aceeași clădire dar pe latura SV, spre DJ 184, în prealabil efectuându-se toate amenajările ce se impun spațiilor destinate acestui scop. În vitrinele muzeului sunt expuse flori de mină, lămpi minierești cu carbid, măști minierești anti gaz, fotografii, înscrisuri, schițe, fragmente de hărți și stampe, inclusiv câteva discuri perforate de hârtie folosite de către primele mașini electronice de calcul iar pe lângă pereți, diferite mostre de roci minerale, fragmente filoniene, flori mari de mină, țâncușe, târnăcoape minierești dar și sacastauă împletite din papură, destinate dospirii aluatului pentru pâine și cozonaci alături de un lenker-saniuță de lemn cu volan, celebră în zona Cavnicului unde se organizează și azi pasionante concursuri de lenkere. Pe pereții am remarcat o schiță cu zonele ardelenești în care dr. Papp Simon a efectuat prospectiuni geologice, de la Munții Metaliferi până în zona Turda-Cluj și Maramureș dar și zone petroliere prospectate de către acesta în Noua Guinee.

După ce admirăm zidul de piatră realizat pe vreo trei niveluri cu scop de sprijin pentru versantul extrem de abrupt, în anul 1889, îndărătul clădirii administrative (muzeului) ne îmbarcăm și continuăm pe DJ 184 în sus. Trecem pe lângă biserica romano-catolică, suim spre strada Roata, parcăm în intersecția de La Roată (spre Băiuț). Înarmați doar cu bețele de trekking și aparatele foto o luăm la V, pe lângă cimitir și pe sub niște foste clădiri-cămine muncitorești, prin neaua groasă de 45-50 cm, spre Logolda. Curând, în neaua grea, tasată, înghețată, groasă de peste 60 cm, pe un mic platou dăm de un panou info (protejat cu geam de sticlă) în care istoria acestei instalații de cianurare și topire a aurului e prezentată în limba română și limba engleză. Imediat după aceea, la poalele maturilor și falnicilor molizi apar zidurile de piatră ale Logoldei- zona E. Dăm un ocol topitoriei pe la SE-V-NV înainte de-a continua pe poteca troienită, cu urme de jderi, vulpi, mistreți și cervide ce duce spre Cascada Izvor. Deși lumina e chioară, ziua umed-cețoasă, parcă ruinele Logoldei sunt mai impresionante de-această dată, în contrast cu albul zăpezii, decât toamna abia trecută, în roba policrom pastelată.

M-am documentat nițel și de această dată înainte de a vizita Logolda, fiind mândru să aflu de exemplu că orășeșul multisecular minieresc Cavnic fusese primul din emisfera nordică (și al cincilea la scară mondială) în care s-a folosit cianurația pentru obtinerea aurului, exploatația fiind cunoscută ca producătoare a celui mai pur aur din lume. La Logolda – azi cu impunătoare ziduri de piatră în curs de ruinare, a fost de fapt o flotație cu cianuri și topitorie de aur. Reputația Cavnicului a sporit în 1867 după ce un concesionar și proprietar de mine englez a construit aici topitoria (tehnologie adusă din Africa de Sud). Rota Aurra Mines Limited s-a numit societatea britanică din Cavnic după cumpărarea proprietății de la Asociația Minieră Nicolaie și Ana Roata în anul 1899. Tehnologia de extracție și prelucrare deosebit de avansată a fost vândută repede de către englezi unui investitor sibian iar statul român a cumpărat-o în 1910 (de aici toponimia Roata pentru zona NE a Handalului de Sus).
Se preconizează ca în cadrul proiectului cultural național Restaurare să fie inclusă și Logolda iar ulterior aceasta să fie integrată unui circuit turistic (inter)național.

De la zidurile NV ale Logoldei se aude vuind vijelioasă valea Izvor dar mai ales apele înspumate ale Cascadei Izvor prăvălite peste peretele vulcanic intens tectonizat, aproape vertical, de la circa 25 m înălțime. Datorită zăpezii mari, a arboretului copleșit de nea și cu ramurile atârnânde, nu dibuim din start poteca pe care am suit în toamnă cu Dinu P. de la cascadă. Din acest motiv efectuăm o mică buclă la stânga, ajungem deasupra malului stâng abrupt al văii Izvor și imediat după aceea deasupra unui bazin de captare a apei potabile cu două ciurigauă. Poteca bună era mai sus și la dreapta și după ce dăm de ea trebuie să suportăm șicanele afundării în zăpadă, uneori peste genunchi. Spectacolul cascadei ne răsplătește însă foarte curând deși ceața generală era aici amplificată de stropii pulverizați în jurul acesteia. De-abia puteam desluși semicirculara boltă pietruită a galeriei miniere din care apele subteran adunate în vasarâș, cu debitul și cristalina puritatea a unui pârâu de munte, se aruncă spre primul prag vertical, într-un larg evantai, înalt de vreo 4 m, după care se adună într-un scurt jgheab-canion prin care apele se accelerează pentru ca imediat după aceea, destinse în zona verticală mijlocie, să creeze un vârtos aqua ștergar lat, alb-înspumat. Acesta se mai adună o dată în partea inferioară, într-un jgheab torsionat, la final apele plonjând într-o afundă marmită aparent etern fierbândă. Din stânga acesteia afluiește extrem de modesta valea Izvor, cu sursa în izvoare subteran poluate ce ies de sub uriașa haldă de steril din amonte, unele alb-sure, altele feruginoase. În aval de confluare începe marea vale Izvor, cu albia accidentat-andezitică și numeroase praguri, acum, după numeroasele zile calde soldate cu topirea zăpezii, având un debit cel puțin dublu comparativ cu cel din toamna lui 2014, lucru valabil și pentru debitul și spectaculozitatea cascadei.
Deși am vazut-o în urmă cu câteva luni, revederea Cascadei Izvor în plină iarnă, cețoasă, misterioasă, mi-a oferit multă satisfacție și bucurie. Nu e defel exclus s-o mai vizităm odată, poate atunci când întreaga zonă își va îmbrăca exuberant-frivola robă diafană a primăverii.

Ne întoarcem la DJ 184 pe la N de Logolda, trecem pe lângă baza de utilaje ale drumarilor și Școala Europeana I-IV și preșcolară Pintea Viteazu apoi ne îmbarcăm și o luăm spre Baia Mare. Nesperat, și de această dată am putut descoperi câteva lucruri noi și interesante.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Pin It on Pinterest

Share This