Baia Mare: Din Valea Borcutului, peste vârful Iricău şi Culmea Morgău la Grota Tâlharului
Traseu: Valea Borcutului – vârful Iricău – Culmea Morgău – Grota Tâlharului
Obiectiv: Castelul Pocol, arboretele de castani comestibili – Castanea sativa de pe liziera Iricăului şi Culmea Morgău rezervație naturală, Piatra şi Grota Tâlharului- Tolvaj Deneş
Localizare: Baia Mare, deasupra cartierului Săsar
Itinerar: Baia Mare – cartier Valea Borcutului, Castelul lui Pocol (cu autobuz urban nr. 5 )
Marcaj turistic: cruce albastră de la SE de Vârful Iricău (marcajul continuă spre E-NE spre Vârful Elena – 580 m, Şaua Trei Stejari, Vârful Ferigii -700 m , Vârful Pleştioare 803 m iar la SE spre Culmea Morgău – Piatra Tâlharului
Tip traseu: excursie
Grad dificultate: uşor spre mediu, în funcție de anotimp
Diferența de nivel: 418 m * (altitudine medie Baia Mare 228 m, altitudine Vârful Iricău 636 m, Vârful Morgău 633 m)
Echipament necesar: adecvat anotimpului, utile bețele de trekking
Lungimea și durata: 8-9 km peste Vârful Iricău până la Mina Svajczer plus circa 3 km până în zona Gării CFR Baia Mare; 3 ore şi 30 minute - 4 ore şi 30 de minute
Remandări: de asigurat apa potabilă din start; apă potabila la Izvorul lui David Gheorghică, la NV de Ghistinişul lui Cardoş; traseu realizabil în orice anotimp, cu un plus de interes la coacerea castanelor, toamna; vezi harta Zona tursitică Baia Mare – Tăuții Măgherăuş din seria Gutinul Turistic
Avertismente: zonă cu mistreți şi urşi ; pe versantul NV-N al Vârfului Iricău, spre fosta Mină Borzaş, există surpări majore de abataje miniere cu pâlnii afunde – horhoaie – extrem de riscante
Căi de acces: din cartierul Valea Borcutului, dinspre Valea Roşie sau din cartierul Săsar
Mijloace de locomoție: la abordarea din Valea Borcutului, de la Castelul Pocol, se poate folosi autobuzul nr.5 sau autoturismul personal
Sugestii de cazare: nu este cazul
Descriere traseu: Plecăm dinspre Valea Roşie, de la fosta Mină Svajczer sau dinspre str. Dr. V. Babeş şi suim pe stradele înguste, printre vile, case, gospodării cu livezi spre capătul SV-S al Culmii Morgău, având în față o stâncărie andezitică alterată exogen, de culoare ruginiu-brun-negricioasă, cunoscută drept Piatra Tâlharului, cu o fostă mică grotă, azi cu bolta parțial prăbuşită, atribuită legendarului Tolvaj Deneş. De la ultimele case trecem pe lângă o mică pârtie de schi/şcoală – azi invadată de lăstăriş de salcâm – apoi urcuşul spre Piatra Tâlharului devine foarte abrupt, solicitant, pe un afund şleau de căruță bolovănos, spălat de torente. Descindem astfel pe un mic platiou cu vastă belvedere spre Baia Mare, cartierul Săsar dar şi zona Centrului Vechi – Parc Municipal – parțial capătul Văi Roşii, departe spre Satu Nou de Jos, Groşi, Ocoliş, Recea, Mocira, Săsar, Lăpuşel şi valea Someşului – zona Tămaia-Ardusat – Gârdani. Grota al cărei tavan s-a prăbuşit în bună parte în urmă cu câțiva ani, cu o nişă mai mică NV, e invadată de tufe de mur şi bălării. De la grotă suim spre NE, în continuare se ține riguros spre N poteca de pe Culmea Morgău marcată cu cruce albastră până într-o mică înşeuare din apropierea vârfului Iricău. De pe vârful Iricău există spre S şi V o altă belvedere, practic pe traseul vechii linii electrice parapantiştii au degajat prin defrişarea lăstărişului şi a bălăriilor o platformă de cca 45 x 15 m folosită pentru decolare/aterizare.
De pe vârful Iricău coboarâm continuu pe un picior N-NV marcat cu H silvic galben-roşu, lăsăm în stânga fosta Poiană Iricău dominată de castani comestibili multiseculari şi o plantație matură de pin silvatic. La dreapta rămâne pârâul Cremenii (cu cuarțite hidrotermale, cuarțite filoniene şi depozite de silex). Poteca iese la Ghistinişul lui Cardoş (arboret de castani seculari), Ciurgăul lui David Gheorghică şi apoi, după circa 1 km, traversează un pod peste Valea Borcutului (valea Berăriei), la Castelul lui Pocol, la stația autobuzului urban nr.5. De aici până în Baia Mare sunt 6-7 km.
E noapte când o tai repejor spre stația Penny şi profit de feeria iluminatului public din zona Bisericii ortodoxe – Spitalului de Urgențe – râul Săsar şi Biserica Sfânta Cruce – greco-catolică pentru a trage câteva cadre foto. Apelăm la un taxi. E foarte noros, luna-n descreştere, niciunde stelele dimineților din urmă da măcar nu e defel frig. Intrăm până la casa mea părintească, trăgând astfel de timp la o cafea aburindă, aşteptând luminarea matinală apoi, pe la ora 9 dimineata o-ntindem pe după vale spre Castelul lui Alexiu Pocol de Lozna Mare.
Ora 9,15 – traversăm valea Berăriei (conform hărților topo, Valea Borcutului o numesc localnicii) după care ne angajăm pe vechiul drum de căruță orientat către S, cel care făcea legătura cu gospodăriile familiei Kulcsar Pista, bunicilor mei paternali, familia Kalisch şi Toma Aurel (un fost iscusit lăcătuş mecanic, primul din Valea Borcutului care avusese o motocicletă după război), familia David Gheorghică şi ultima, situată chiar pe liziera gorunetului cu arborete de castani comestibili – Ghistinişul lui Cardoş – familia Cardoş. Drumul pietros, în pantă, flancat la stânga de un pârâiaş cu obârşia la Ciurgăul lui David Gheorghică, e acoperit de o pojghiță groasă de gheață dar… avem bocanci şi bețe de trekking.
Privind spre N – peste amărâta gospodărie veche a urmaşilor familiei Kalisch – vedem Dealul Poprad iar la dreapta lui, cu un restrâns grohotiş abrupt punctat de spinti silvatici spontani, Terebeşca şi mai în dreapta, ca o măgură țuguiat-împădurită cu goruni, Dealul Cetății lui Liszibona Gelert (sec. XIII-XIV), spre NV Ghistinişul lui Roman Sany şi apoi pinii silvatici de la S de Balta lui Pocol.
În 25 minute dăm de pârâul Cremenei (modest) marcat în albie şi pe maluri de roci dure, sticloase şi sângerii, alteori negre-antracit-silex. În dreapta lui e Ghistinişul lui Cardoş, intens scurmat şi râmat de mistreți, cu o sumedenie de cioate şi trunchiuri moarte, doborâte de furtuni sau de drujbă după ce au fost afectate de cancerul de scoarță produs de ciuperca Cryphonectria parasitica (inconştient importată după 1970-1975 odată cu castanul ameliorat din Italia). În micile luminişuri încep să apară insule mici acaparate de exuberantele tulpini, uscate acum dar pline de ciorchini cu fructe negre-antracit de cârmâz - Phytolacca sp. originară din America.
Poteca se desparte, o varianta suie peste pârâul Cremenei în culmea din stânga, cealaltă continuă ascendent prin ghistiniş către fosta Poiană Iricău plantată prin 1965-1970 cu pini silvatici, azi ajunşi ditai arborii maturi. Printre frunzele uscate de gorun-Quercus petraea şi castan comestibil-Castanea sativa se iveşte un gândac de bălegar (scarabeu) albastru-sidefiu, amorțit de frigul nopții. A-ncurcat sărmanul anotimpurile, riscând să moară de inaniție şi ger! Nu e singurul, peste zi, pe stâncăriile vulcanice însorite de pe Culmea Morgău, vor apărea mişunând vioaie o sumedenie de gâze roşii pistruiate cu negru – vaca Domnului-Pyrrhocoris apterus.
În 40 minute de la plecarea de lângă Castelul lui Pocol ajungem în pădurea de pini silvatici din Poiana Iricău. Larga panoramă SV-V spre Valea Borcutului, Podgorii (zona Mărul de Aur), Recea, Mocira, Tăuții Măgherăuş e parțial obturată de gorunet. Aici trunchiul gros al unui pin a fost distrus cu colții de către mistreți şi apoi prin frecarea cu puternicele lor trupuri păroase şi noroioase după îmbăierile în bălțile din preajma albiilor văilor şi pâraielor, treptat îmbibându-se cu răşina cleios-eterată, un excelent antiparazitar extern. În traseu vom mai găsi cireşi sălbatici cu noroi şi păr de mistreți folosiți de aceştia pentru scărpinat şi deparazitare externă.
De pe aici apar hățişele cu mur, un ideal habitat al căprioarelor şi ciutelor. Le admirasem adesea pe Iricău în turele noastre, grupate în ciopoare de 3-5 exemplare. Motiv ca să ne deplasăm în tăcere, sperând să le vedem şi acum dar… nu va fi să fie din păcate! Le vedem însă urmele amprentate în solul dezghețat sau în puțina nea precum şi crotinele măslinii şi lucioase. În zona NE-E a Poienii Iricău admirasem în îndepărtata-mi copilărie, alături de părinții şi frații mei, cele mai grozave, monumentale, impresionante, exemplare de castani comestibili multiseculari, multi cu diametre de peste 1,5-2 m şi circumferințe de 4-6 m. Câțiva dintre ei au supraviețuit (cât de cât) cumplitei molime-cancerul scoarței-lăstărind intens, alții au murit în picioare şi foarte numeroşi au fost retezați cu drujba şi folosiți drept lemn pentru foc sau abandonați pur şi simplu, având nevoie de minim o jumătate de veac pentru a putrezi şi-a se reintegra astfel în sol.
Urmăm poteca-jgheab veche pe care se corhăniseră buşteni decenii de-a rândul. Din stânga, dinspre pârâul Cremenei, pe lângă legendara Fântâniță a lui Bacău (despre care Papa ne povestea în copilărie, lăsându-ne gură cască, tot felul de întâmplări de-a dreptul misterioase, fascinându-ne, azi neîngrijită, necurățată şi colmatată cu frunziş putrefiat şi aluviuni) vine un drum de TAF realizat după ce prin anii 1990 o teribilă furtună declanşată în Iugoslavia, translată prin Ungaria şi România de vest, stinsă în Ucraina, a dezrădăcinat/doborât o mulțime de goruni maturi. De-aici în sus poteca ia aspect de jgheab foarte abrupt, frecvent astupat de frunzişul uscat adunat de torente, solul gorunetului fiind scurmat la 50-80 cm adâncime de mistreți iar o mulțime de rădăcini fiind astfel scoase la iveală, alături de hățişul de mur. Remarc mişcare, privesc atent şi… surpriză, văd un godac de mistreț de circa 12-15 kg, alții de 45-50 kg şi câțiva de 70-80 kg, unii noroioşi, alții sur/ruginiu-roşcați. Probabil sunt 7-8 exemplare. Deşi nu fug e greu de identificat în parte. Se opresc, mă privesc nemişcați şi perfect disimulați în codru, pornesc apoi oblic-ascendet spre uriaşa pâlnie cu spurcate horhoaie a Borzaşului. Emoționat, abia reuşesc să trag câteva cadre, apoi chiar să optez pentru nişte variante de focusare/ timpi de expunere. Extraordinar, neaşteptat, minunat show cinegetic! Eram la maxim 35-50 m de ei. Fac o voltă apoi (crezându-mă isteț) inspirat din lecturi cinegetice, NatGeo şi de o vreme de F & H TV, încercând să ajung deasupra lor pentru a-i fotografia în făgetul rar şi tânăr, mai luminos. Ciuciu! Le descopăr însă urmele proaspete prin frunziş şi-i aud mărşăluind în şir indian spre Borzaş. Păcat! Bine că apucase şi Mişu să-i zărească!
Cam de pe-aici intrăm în poteca de pe culmea NV a Iricăului marcată cu H silvic bicolor, jumătate galben (al Ocolului Silvic Municipal Baia Mare), jumătate roşu (al RNP Romsilva, Directia Silvica Baia Mare). Spre N se vede (printre fagi) vechea haldă de steril-ocru-ruginie a Minei Sofia şi, pe deasupra pădurii de goruni a Dealului Poprad, vârful Pietroasa şi Țiganu.
După 1 oră şi 45 minute de la debut ajungem pe vârful Iricău (şaua NV). De aici se desprinde spre stânga poteca ce trece pe sub fosta linie de înaltă tensiune şi pe deasupra Minei Borzaş. Noi suim alert, în circa 15 minute, ultimul hop al Iricăului, lăsând în dreapta Bs II/95 , ajungând pe vârful presărat şi accidentat de numeroasele grohote de cuarțite hidrotermale printre care a apărut un codru tânăr dominat de paltini. Borna Direcției Topografice Militare e dislocată, răsturnată şi ruginită-ilizibilă aşadar, în apropierea unei afundături largi , ca o pâlnie. Neaua apare aici dar nu depăşeşte 8-12 cm şi e prezentă mai ales spre versanții nordici. La SE de vârful Iricău e Bs II/98 ( Bs=bornă silvică). Ne deplasăm spre abruptul SV al vârfului Iricău pentru a ajunge la zona defrişată de parapantişti. S-a făcut ora 10,45 când dăm de un loc de popas cu fotolii bolovănoase şi o vatră de foc. Păcat că parapantiştii au lăsat destule ambalaje/mizerii în urma lor! Pentru acces aceştia folosesc drumurile de TAF de pe culme şi pe cele de pe versanții S-SV ai Iricăului.
Panoramăm încântați asupra Băii Mari, Țibleşului, Culmii Breze, Culmii Preluca, Culmii Cornu Pleşii-Prisnelu Văraiului şi al Vălişoarei, Strâmtorile Țicăului, Munții Codrului. Ni se pare extraordinar deşi…începe să picure, e cald însă iar cerul noros spectaculos, uneori încins de razele piezişe ale soarelui.
Revenim pe urmă la culmea SE a Iricăului, coborând spre Culmea Morgău, trecând succesiv pe lângă Bs II/89, II/86, II/96 (în zona defrişării E-NE de deasupra Poienii Neamțului şi a vf.Elena), din nou II/96 (curioasă repetarea, nu am mai văzut vreodată aşa ceva !) , II/102 (deasupra Grotei Tâlharului şi la cca 150 m NE de Piatra Tâlharului). Panorama spre Baia Mare e obstrucționată de pădurea de goruni, fagi, cireşi sălbatici şi paltini, cea spre NE-E de făget.
La ora 11,30 (după 2,15 ore de la debut) dăm într-o mică şa de marcajul turistic cruce albastră ce suie din oraş, trecând peste Piatra Tâlharului şi urmărind spre NV Culmea Morgău, de aici orientându-se la NE spre vârful Elena – 580 m altitudine (pudrat cu nea), Ferigii, ajungând pe vârful Pleştioara -803 m altitudine. Marcajul amplasat pe fagii maturi, sur-argintii şi cu trunchiuri netede, ca şi drumul de TAF de pe curbă de nivel, se văd perfect aici (problemele de orientare apar însă ceva mai încolo, spre vârful Ferigii, în zonele afectate de furtuni şi exploatarea forestieră).
De acum încolo ținem riguros spre SE poteca, H-ul silvic galben-roşu şi crucea albastră. Dăm într-o defrişare estică de versant de unde putem admira la N Poiana Neamțului, departe vârful Pietroasa-Țiganu, apoi la NE–E-SE vârful Ulmoasa, Tocastru, Pleştioara, Ignişul precedat de vârful Strâmba, Mogoşa precedat de şaua împădurită a Dealului Crucii, Ciontolanul şi Şatra Pintii. Şochează imensele suprafețe de pădure de la V-SV de vârfurile Ulmoasa – Tocastru – Pleştioara în care extraordinarele făgeturi au fost exploatate sau se află în exploatare. Pițigoi, ghionoaie țipând straniu, gaițe. Aurii bobițe cleioase de vâsc de goruni ciugulite de păsări, aşternute pe sol şi frunzişul uscat, arar pe petele rămase de nea, frecvente dejecții de vulpi, urme de mistreți frecvente şi una mare, proaspătă, de lup.
Culmea Morgău suie, coboară, depăşind şei puțin afunde. În dreapta e oraşul, Cartierul Săsar, țipetele alarmante şi foarte frecvente ale sirenelor salvărilor/SMURD-ului. La stânga culmii e pârârul Sarcareț, dincolo de culme pârâul Pietros (cu o mare cabană privată, fostă carmangerie imediat după 1990) .
Reapar castanii comestibili, cioatele şi trunchiurile uscate, multe doborâte şi abandonate, unele de decenii dar cu greu putrezinde. Marcajul cruce albastră e acompaniat la un moment dat de o săgeată albastră indicând spre stânga (SE) şi acompaniind un drum descendent de TAF străjuit de castani şi goruni. De urmat neapărat marcajul turistic pentru a ajunge la Piatra Tâlharului (aici de fapt vechiul marcaj cruce albastră mai continuă o vreme spre înainte, abia apoi coboară la stânga, în timp ce o a treia potecă se orientează treptat pe o culme din dreapta, ajungând deasupra unei foarte adânci înşeuări, ultima dinaintea măgurii cu Grota şi Piatra Tâlharului). Noi ținem poteca din dreapta până deasupra marii înşeuări după care facem traverseul pe curba de nivel pentru a reintra pe poteca cu marcaj cruce albastră mai recent. La ora 12 (după 2,45 ore de la start) poposim pe Piatra Tâlharului Tolvaj Deneş. La un moment dat îmi amintisem că de pe un mic vârf trebuie coborât la drepta, spre SV, prin pădure pentru a ajunge la Grota Tâlharului dar m-a deranjat hățişul exuberant de păducel, porumbari, măceşi şi muri. După impresionanta panoramare largă de pe Piatra Tâlharului suim circa 100-150 m NE pe poteca şi marcajul cruce albastră (pe unde tocmai coborâserăm) apoi am dat de poteca costişă din stânga, orientată N-NV, care ne-a condus după aproximativ 200 m la Grota Tâlharilor. Impresionante stratificările andezitice alterate. Ca şi mizeria uitată de pseudoturişti în mica absidă NV a acesteia!
Vrem să coborâm direct de-aici spre Cartierul Săsar (prin gorunet) dar pentru a nu risca descinderea în proprietățile private delimitate cu garduri şi fără potecă spre vreo stradelă, continuăm spre str. dr. Victor Babeş, ne întoarcem pe Piatra Tâlharului iar de-acolo, admirăm Măgura Băii şi Piatra Virgină cu Ignişul în fundal, Dealul Florilor şi Dealul Crucii în dreapta, apoi Mons Medius – Dealul Minei, Ciontolanul, vârful Mogoşa şi Şatra Pintii. Coborâm apoi şleaul bolovănos şi abrupt spălat de torente după care depăşim zona aferentă fostei mici pârtii de schi invadată de salcâmi, tufe de dobru şi mărăcini, trecem prin dosul unei gospodării solitare, prindem imediat ulicioara îngustă flancată de gardurile vii de carpen, în cele din urmă ieşind în str. Dorobanților şi de-acolo în str. Victoriei (zona Poliției Locale – Hotel Carpați). Mai aveam de tălpuit până acasă, prin oraşul animat, circa 2-3 km, încheind acest traseu dupa 4 ore şi 30 de minute încântătoare în care am mers probabil 11-12 km în condiții realmente primăvăratice.
CITESTE SI:
- Baia Mare (Valea Borcutului): Pe valea Bartoșa, la Bălțile Trapacelului cu lușcuțe
- Baia Mare: Măguri Băi – Piatra Virgină
- Baia Mare: Dealul Bulat – vârful Chiuzu – Groapele Chiuzbăii
- Baia Mare: Pe Dealul Crucii și valea Vicleanu Mare
- Baia Mare: Piatra Tâlharului Tolvaj Denes – culmea Morgău – vârful Iricău
- Baia Mare (Valea Borcutului): La Cetatea lui Lizsibona Gelert
- Baia Mare: Din Valea Borcutului, peste vârful Iricău şi Culmea Morgău la Grota Tâlharului
- Baia Mare (Valea Borcutului): Pe stâncăriile ruiniforme ale Țighierului
- Baia Mare (Valea Borcutului): Casa Tâlharului – Mănăstirea
- Vezi și alte trasee turistice din Maramureș…
