Pe Țighier, în luna lui Mărțișor
Traseul din 7 martie 2015 cu D. Pascu, N. Fănățan & eu
Obiectiv: stâncăriile aglomerat vulcanice (brecii) pitorești ale Țighierului (475 m altitudine) în debutul primăverii
Localizare: Maramureș, Baia Mare, cartierul Valea Borcutului-Țighier
Itinerar: Baia Mare – Valea Borcutului, strada Frumușaua – 7 km aproximativ
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție în circuit
Grad dificultate: mediu (dificil, periculos chiar, iarna)
Echipament necesar: neapărat bocanci aderenți și bețe de trekking
Lungime și durată: 4-5 ore (la care se adaugă deplasarea din/în Baia Mare)
Diferență de nivel: circa 200-250 m
Recomandări: harta zona turistică Baia Mare -Tăuții Măgherăuș din seria Gutinul turistic 2005
Avertismente: versanți abrupți, stâncoși, accidentați, rocă aglomerat vulcanică friabilă alternând cu grohote și vâlcele cu săritori
Căi de acces: din Valea Borcutului pe valea Frumușaua sau pe la Balta lui Pocol – Întorsură – izvorul Picsa babi
Mijloace de locomoție: autobuzul urban nr. 5 până la stația Frumușaua; mountainbike: autoturism personal
Sugestii de cazare: -
-6 grade C, soare generos (codul galben comunicat de ANM – de ninsori viscolite pentru 6-7 martie – ne-a ocolit, din fericire).
Ne întâlnim la 9,30 și plecăm spre valea Frumușaua. Prin grădinițele din fața caselor zâmbesc vioaie primulele, ghioceii sunt cam trecuți dar surpriză, descoperim doi arbuști de Daphne mezereum – Piperul lupului sau Liliac sălbatic -cu puzderie de floricele roz pe rămurele. Casele/ gospodăriile ordonate de pe Frumușaua alternează, din păcate, cu cele revoltător de promiscue iar spre capăt, cu cochete case de vacanță. Depășim zona desființatelor (după 2000) colibe țigănești iar pe flancurile văii Frumușaua, pe la poalele arinilor și carpenilor, apar sprințare brândușe de primăvară. La umbră, bruma nocturnă argintează frunzișul uscat.
O variantă pietruită se desprinde spre ascendent dreapta, către Fântâna și Poiana Boțului (azi fântânița e captată și dotată cu un ștuț-ciurgău). Dinspre E, din Poiana Boțului (cu trei vile construite după 2000), coboară un 4×4 iar din el, un june cu un PET în mână. Își ia apă de băut excelentă de la izvorul nicicând secat. Mă întreb ce ar fi spus bătrânul învățător Boț (de multă vreme ajuns oale și ulcele), care prin anii 1940 putea ajunge la primitoarea-i casă doar pe jos sau cu căruța, înfruntând șleaul afund, lutos-pietros, îngust, dacă ar fi dat în această dimineață cu ochii, la fântâniță, de impozantul SUV nipon.
Continuăm în amontele malului geografic stâng al văii Frumușaua, pe fostul drum auto-forestier (care prin 1960-70 fusese excelent și ducea până la Târgu Ciorilor, azi desfundat) extrem de nămolos în zona unei rampe de afluire și debitare-încărcare a buștenilor. De aici în sus drumul a fost spălat de valea Frumușaua, pe alocuri lățimea sa nedepășind 1/4-1/2 din cea inițială. Cărpinișul oportunist s-a substituit peste ani gorunetului, făgetului și castanilor comestibili iar pe malurile văii domină o vreme arinii debordând acum de mâțișorii brun-violacei. Admirabile rădăcinile, ca niște uriași șerpi sau caracatițe, ale carpenilor, uneori îmbrățișând strașnic blocurile de brecii ocru-sure.
La prima, sau cea de-a doua, variantă de drum de car/TAF abandonăm fostul drum forestier suind lejer la stânga (V-NV), ajungând pe o terasă cu bolovani răzleți, cioate vechi de castani comestibili cu diametrele depășind frecvent 1 m. De aici, privind spre N, începe să se vadă versantul SV abrupt al Țighierului pe care-l suim direct. În dreapta, pe un platou, apare un grup de stânci monumentale, una ca un oblic, masiv și înalt de vreo 7-8 m, obelisc drapat cu mușchi spre nord. O să-l vizităm ceva mai târziu. Prima dată, suim direct până la baza peretelui stâncos discontinuu din pricina vâlcelelor accidentate, ne orientăm spre o stâncă bizară, ca o seceră ocru brună superior, negricioasă în bază, aducând unei leoaice fioroase răcnind amenințător. Deplasarea e dificilă, chiar riscantă, pe versantul abrupt, grohotos-instabil, frecvent mascat de frunzișul gros, mai ales în lipsa bețelor de trekking. În peretele din ce în ce mai compact și înalt – privind de la V spre E – atrag atenția fisuri, diaclaze, grote, vizuini apoi o uriașă diaclază verticală care separă peretele de o stâncă milenar desprinsă prin clivare. Până acolo, deasupra unei brâne înguste, descoperim o grotă-abri și la stânga acesteia o grotă-vizuină activă, cu portalul circular larg de aproximativ 0,8 m. Spre deosebire de anii precedenți nu vedem iepuri, vulpi, căprioare și ciute (nici măcar pițigoi și gaițe). Potecile lor înguste, surmontând acrobatic abruptele vâlcele, mai există însă.
Continuând prin baza peretelui, dincolo de marea diaclază, spre E, se ajunge la aproximativ 20-30 m SV de Turnul acvilelor și Degetul Țighierului. Sărmanele acvile de munte, brun întunecate și cu anvergura aripilor de 2,5-3 m, au fost împușcate de bravii vânători sportivi băimăreni prin 1965, apoi împăiate și expuse în vechea vitrină a AJVPS Baia Mare aflată în zona actualei Piețe Millenium, pe str. Podu Viilor.
Coborâm prudent, oblic, spre drumul de pe valea Frumușaua, continuând în amontele acesteia. În dreapta ne atrag atenția niște stânci negricioase impresionate iar la stânga, sus, apare portalul semicircular al grotei mari a Țighierului. După câteva sute de metri, privind în dreapta, descoperim Picsa babi, un izvor cascadat, scurs în evantai peste un bloc de brecii, odinioară drapat cu mușchi gros. După reactivarea, de către IPEG Maramureș, a galeriei miniere de la Întorsură și scurgerea apelor subterane feruginoase, acide, acestea au poluat izvorul și au nimicit colonia de mușchi, stânca rămânând ulterior nudă iar apa (apreciată de ciupercarii borcuteni) nepotabilă. Vizavi de Picsa babi, pe versantul N abrupt, se conturează o potecă ce suia prin anii 1970 spre platforma unei sondeze de prospectare a IPEG Maramureș și-n continuare, la belvederile estice ale Țighierului.
Urmăm poteca pe piciorul abrupt. Spre stânga (V), pe versantul cu fagi și goruni, se conturează firave poteci de mistreți și cervide. O urmăm pe cea de-a doua pentru ca doar după circa 100 m să ajungem la gura grotei mari. Grota se află în baza unei colosale aglomerări vulcanice în care bolovanii brun negricioși au fost cimentați – în urmă cu vreo 45.000 ani-de cenușa ocru gălbuie, pe alocuri ruginie, alteori coclită, albăstriu verzuie. Câteva vreascuri uscate și o vatră de foc trădează trecerea… cândva pe-aici a unor localnici, posibili braconieri cu lațuri, dar nu numai (turiștii băimăreni prea nu cunosc bijuteria geologico-speo-peisagistică a Țighierului). Grota nu e afundă și situarea ei sub imensul aglomerat vulcanic te face să te întrebi, firesc, câtă vreme va mai rezista bolta rugoasă infiltrării apelor pluviale, variațiilor termice și, eventual, tectonicii, prăbușirea ei putându-se solda cu blocarea/îndiguirea naturală a văii Frumușaua.
E soare și tocmai au început să apară fluturii galbeni citrin (la finele traseului voi admira unul maroniu roșcat, superb). După dregerea cu ceai, cafea și fructe deshidratate, suim alert spre belvederile stâncoase, de-acolo panoramând în avalul văii Frumușaua spre Valea Borcutului, Berărie, Măieriște, Tăuții Măgherăuș, Bozânta Mare și cea Mică, lacurile geometrice ale decantoarelor imense de steril rezultat de la flotații strălucind orbitor-argintii în soarele amiezei, Culmea Preluca, vârful Iricău dar și Strâmtorile Țicăului și vârful Lespezi din Munții Codrului. În dreapta atrage atenția o formațiune aparent ruiniform-medievală. De fapt e vorba de două scurgeri divergente de brecii ce par a fi vestigiile unei fundații, între acestea roca mai moale fiind milenar spălată de ploi și neaua topită.
Continuăm oblic-ascendent spre NV-V, admirând abruptul stâncos și, acum dinspre E, Degetul și Turnul acvilelor. Imediat apare un pin silvatic solitar de deasupra primei belvederi a Țighierului. Aici mai facem un popas pentru a panorama spre Mănăstirea/ Casa Tâlharilor (cu pâlc spontan de pini silvatici iviți printre gorunii dominanți), Balta lui Pocol, cu conifere ornamentale, catalpa, cireși etc. plantate experimental de Romsilva prin 1965-70, creând acolo un mic, dar minunat, parc dendrologic), Borzaș-Iricău, Valea Borcutului – Baia Mare – Mocira – Culmea Preluca, Tăuții Măgherăuș.
Suim în continuare oblic (NV), trecem pe sub două blocuri stâncoase aglomerat-vulcanice colosale. Fiecare cu mici grote în bază și separate de obârșia unui vâlcel abrupt cu săritori orientat spre S, acesta ajungând în malul geografic drept al văii Frumușaua. De aici încolo ținem curba de nivel/ potecile cervidelor, lăsăm în dreapta un perete aglomerat vulcanic ceva mai scund, cu intense alterări exogene, rocile având aici o culoare marmorată variind de la ocru-bej la albastru cobalt, verzui-smarald, brun-roșcat. Culmea Țighierului e în dreapta (N-NV), coborând alert spre flancul stâng al văii Băița la intrarea acesteia spre Tăuții Măgherăuș. Noi coborâm ușor oblic și spre stânga (SV) spre un multisecular arboret de castan comestibil, decimat în doar câteva decenii de cancerul scoarței, și o vie hibridă, tipic arăcită, în dreapta. Fosta căsuță a viticultorilor de odinioară, cu beci pentru butoaie, căzi și putone de stejar pentru adunatul strugurilor cu parfum de ananas dar și unelte, s-a ruinat de câțiva ani iar actualii proprietari au improvizat în loc o colibă de lemn acoperită cu folie de polietilenă. Brândușele abundă în zonă, surprinzătoare sunt cele albe. Proprietarii, aflați la lucrul viei și livezii invadate de huciul oportunist, ne spun că în zonă, prin mai, înfloresc irișii iar prin iunie crinii sălbatici cu cupe florale galbene. Eu le spun că în huciul, dar îndeosebi în fânața, de la S de coliba lor, în preajma Sânzienelor (24 iunie Sfântul Ioan Botezătorul) înfloresc gladiole sălbatice (de revenit atunci pentru a descoperi și admira aceste minunății botanice). Străbatem spre S huciul invadat de Calluna vulgaris-iarbă neagră și acum de numeroși boboci de brândușe de primăvară, admirăm ceea ce a mai rămas din castanii bătrâni de peste o jumătate de mileniu, traversăm o zonă ocupată de vii îngrijite odinioară dar scăpătate după nefasta colectivizare, acum invadate de huci și tufele agresive de muri. Traversăm apoi pe deasupra unei poienițe în care țiganii, evacuați de edil din colonia promiscuă a văii Frumușaua, și-au amenajat, deocamdată, doar două colibe. În dreapta e obârșia modestei văi ce coboară spre Apa Sărată. Pe culmea cu goruni maturi, o potecă largă/drum de car asaltați de vuietul drujbelor ecologice. O urmăm drumeagul până la bifurcarea spre stânga, de acolo continuând pe poteca ce trece pe sub un stâlp metalic al liniei electrice de înaltă tensiune, coborând în Frumușaua. Pe taluzul însorit descoperim primii brebenei- Corydalis cava – ciclamen, primii toporași- Viola odorata și primele viorele- Scilla bifolia.
După 4 ore de la debut, o încântătoare premieră pentru colegul nostru Nelu F., ne încheiem circuitul primăvăratic al vârfului Țighier cu convingerea că vom admira și altădată acest sit deosebit de sălbatic-tentant-adrenalinic și pitoresc.