Din Țara Codrului la Bălțile Trapacelului, în căutarea lușcuțelor
Obiectiv: Țara Codrului, zona Buzești-Tămaia-Ariniș; biserica de lemn din Buzești, monument istoric de categorie A cu influențe de baroc, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ridicată la 1799, restaurată îndoielnic în perioada 1964-1987 apoi consolidată și restaurată & adăugită în 2013 cu fonduri UE; valea Bartoșa și Bălțile Trapacelului – lușcuțe-Leucojum vernum și piperul lupului sau mălin sălbatic-Daphne mezereum (atenție, deosebit de toxice fructele, 4-5 omoară un mistreț adult!) și primule/ciuboțica cu cului-Primula vulgaris
Localizare: Maramureș, Țara Codrului, zona SE, respectiv Baia Mare-Valea Borcutului zona NE
Itinerar: Baia Mare-Hideaga-Buzești-Ariniș-Cehu Silvaniei-circa 58 km; respectiv Baia Mare-cartierul Valea Borcutului-Castelul Pocol- 7 km
Marcaj turistic: -
Tip traseu: drumeție turistic-culturală
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: adecvat anotimpului
Lungime și durată: circa 3 ore circuitul Țara Codrului (zona descrisă) și 4-5 ore drumeția la Bălțile Trapacelului
Diferență de nivel: la Bălțile Trapacelului 250-300 m
Recomandări: hărțile topo, scara 1 : 25.000, aferente zonelor descrise
Avertismente: habitat de urși, mistreți și cervide la Bălțile Trapacelului
Căi de acces: din Baia Mare
Mijloace de locomoție: curse regulate de autobuze din Baia Mare spre Ariniș-Cehu Silvaniei; autobuzul local nr. 5
din Baia Mare spre Valea Borcutului, mountainbike; autoturism personal
Sugestii de cazare: -
-6 grade C.Senin. Soare. Duminică, 15 februarie, dimineața după ora 8,30 trag o matinală fuguță codrenească, dinspre Hideaga-Colțirea spre Buzești, Tămaia, Ariniș, Moara Florii-Cehu Silvaniei. Fazanii refuză să se arate deocamdată de pe holdele intens brumate, cultivate cu grâu, orz, lucernă ori trifoi iar ulii șorecari sunt atât de vigilenți încât își iau zborul înainte de-a apuca să fac clic. Pescarii înrăiți s-au înșirat din zori pe malurile Someșului, între Tămaia și Ardusat. Unii, înțelepți, au ațâțat câte un foc, albele fumuri ridicându-se ca niște fuioare difuze pe fundalul îndepărtat al localităților Colțirea și Hideaga. Soarele se scaldă în undele siniliu-albăstrii ale bătrânului râu scăpărând orbitoare scânteieri feerice. În dreapta, neguroasă, e Tămaia, frumos centrată în jurul bisericii zidite, cu turla bulbucată. Vizavi, către V, tronează arogantă noua biserică zidită din Buzești, aproape eclipsând-o pe cea de lemn, monument istoric având hramul Sfinții Arhangheli, relativ recent restaurată în stil neo-ostentativ-ortodox-moroșenesc, dotată de la intrare cu un gard și poartă monumentală, o nouă clopotniță, o nouă casă parohială (poate, unii-i zic centru de informare turistică; oricum, e pustiu) aducând a stilizat conac burjuiesc și un paraclis (altar) de vară. Am vizitat-o în câteva rânduri anterior, ultima dată (cu Papa și A. Ștefănoiu) după o restaurare efectuată după 1990, pe când clopotele mai erau trase din vechea clopotniță tradițională aflată în partea SV a lăcașului. Pe atunci tocmai se încheiase o îndelung restaurare.
Deși e duminică și a trecut demult de ora 9 nu-i țipenie de om, nici la biserica nouă, nici la cea de lemn. Nu m-ar deranja asta dacă… noua poartă monumentală nu ar fi încuiată cu un lacăt. Încerc o abordare din curtea noii biserici și de-acolo, pe o poartă NE, spre monumentul istoric. Ciuciu! Poartă aceea e de asemenea lăcătuită. Aș putea călări lejer gardul, în fond nu m-ar vedea nici dracu, dar nu se face și, strivind între dinți niște pioase rugi fiebinți adresate popii mă resemnez să admir zvelta și armonioasa biserică de la vreo sută de metri, întrebându-mă la ce or fi fost necesare numeroasele, noi, hangarale opulente dacă, oricum, lăcașul valoros cultural-istoric-religios e mereu închis. Apoi mă prind, așa se face oferta ecumenico-turistico-europeană în Buzești (comuna Fărcașa). Mă car sictirit, cu coada-ntre picioare, nu dintr-o dată ci după o altă tentativă de abordare a sitului istoric dinspre SV. Imposibil. Mă împiedică un scăpătat gard viu, agresiv, și împrejmuirea de beton a două barosane vile aparent pustii, una mirosind a înstărită casă parohială. Remarc suplețea avântatei turle a bisericii, readusă probabil la cei 51 m inițiali și statutul de cea mai înaltă biserică de lemn de pe Valea Someșului.
Continui spre Ariniș. Secate și invadate de stuf și bălării heleșteele de pe valea Sălăjelului, ioc lebede, nu ca-n precedentele ierni. La mai micile heleștee pentru reproducere, din zona clădirilor administrative, oglinda apei e prinsă-n gheața strălucind orbitoare. Mai întâi admir o turmă de oi țurcane sibiene transhumând prin holdele de porumb cu cocenii nerecoltați toamna. Urmează o zonă mare alocată producerii energiei electrice neconvențional, cu numeroase panouri solare, și două noi ferme de suine, probabil investiții cu fonduri UE. Bravo lor și succes! Zootehnia e un jug tare anevoios, cu un plus pentru România (datorită subvențiilor mai mici decât la privilegiații ortaci occidentali ai aceleiași UE). Imediat apar fazanii. Masculi pășind țantoși… până ce se prind că vreau să-i foto-nemuresc, atunci o zbughesc în mălăini. Câteva femele tern-pământii decolează subit, dispărând în tufele din preajma văii Sălăjelului. În fâneața joasă, adesea inundată și în care peste vreo 2 luni vor înflori lalelele pestrițe, un conclav de obraznice coțofene deranjează de la micul dejun un uliu șoricar. Un alt fazan mascul defilează impasibil pe aliniamentul tufelor de loză Alți fazani își iau precipitat zborul de pe acostamentul șoselei, survolând greoi canalul de evacuare al heleșteelor Cehului Silvaniei (abandonate de câțiva ani) invadate de tufele înalte și impenetrabile de loză și porumbari. Curând, un mascul și două femele de fazan mă surprind realmente, stând cocoțate între ramurile vânjoase ale unui plop. Nu o dată, trecând prin zonă, am admirat în larga luncă mereu umedă, indiferent de anotimp, căprioare, pescăruși, rațe sălbatice, stârci cenușii și egrete. Acum marele heleșteu de la Cehu Silvaniei, invadat de stuf și bălării, alocat pescuitului sportiv, e înghețat tun dar pitoresc La întoarcere spre Baia Mare admir o casă codrenească tradițională din Ariniș, îndeosebi ingenioasa îmbucare a grinzilor și căpriorilor cu stâlpii de stejarm sumar ornamentați, care susțin tărnațul îngust. Nu ratez nici câteva, tot mai rare, șuri nemțești, specifice acestei zone a Țării Codrului, cu porți mari simetric dispuse, prin care intrau/ieșeau căruțele aducând vara și toamna, spre depozitare, fânul și cerealele din câmp. În fața casei părintești mă întâmpină clinchetul mut, alb-imaculat, al ghioceilor suav parfumați și curtați frivol de o temerară albinuță cu carâmbii auriți de polen. Din buchetul gingașelor flori par a-mi zâmbi Papa și Mama, el dinspre celest-esotericele sfere, ea, probabil, dintr-un univers terestru (in)uman și paralel. Oricum, ei tocmai i-am savurat, emoționat și cu lacrimi de neputință în ochi, caldu-i zâmbet sfios, trist și înțelept resemnat la vederea și avida adulmecare a buchetului de ghiocei oferit de Sfânta Juliana (după ce într-o mulțime de precedente primăveri, împreună cu Papa, îi adusesem ei și bunicii materne-de asemenea Juliana, la 16 februarie – de Sfânta Juliana – buchete de lușcuțe și mâțișori culese la Bălțile Trapacelului).
Marți, 17 februarie ora 10, temperatura de -6 grade C, soare, senin. Până lângă fosta Stație de Compresoare de mai sus de fosta Colonie minieră Valea Borcutului, sub turnul de răcire a apei, mergem cu mașina, de-acolo, mușcați de gerul matinal, pe jos. Însoriți și despuiați de nea versanții Dealului Lisabona și Iojica, la fel pieptul sudic de deal împădurit cu gorunet tânăr de sub Trapacel. Depășim confluența văii Borcutului cu valea Neamțului, și continuăm pe fostul drum tehnologic minier (din 1940) spre obârșia văii Borcutului (după confluența văii Wilhelm cu valea Bartoșa), lăsând în dreapta gura modestei valea Iojica și gura galeriei minei Iojica. Trecem pe lângă bariera silvică apoi podul de pe finalul văii Wilhelm, cu talveg andezitic compact, ca o covată. În dreapta e o poieniță cu loc de popas amenajat de silvici și în care un imens panou fălos-gargalagiu propovăduiește salvarea tardivă a castanului comestibil, după ce începând cu 1965-1970 cancerul scoarței a decimat arboretele spontane și, îndeosebi, toate plantațiile de castani ale silvicilor, inclusiv pe cele de la N-NV de valea Bartoșa, din zona Bălților Trapacelului. Nu facem volta mare, suind din drumul Wilhelmului pe cel tehnologic forestier/prospectiv-minier de pe valea Bartoșa și scurt-circuităm un piept de deal pe care, în fiecare primăvară, descoperim primele primule alături de viorele și călugări. E cam devreme și de data aceasta putem admira bucuroși doar boboci și buchețele de primule după care ieșim în drum.
Îl urmăm circa 1 km apoi, înainte de-a ajunge la prima platformă a IPEG Maramureș, îl abandonăm suind la stânga după gura unui pârâu cascadat în anii precedenți, sec în ultimii, trecând pe lângă un piept stâncos din aglomerate vulcanice de tip brecii. Suișul e scurt, lutos-frunzos și alunecos, abrupt, noroc cu bețele de trekking și rădăcinile, prize excelente. Dăm într-un fost drum de car/TAF care ne duce costiș, în urcuș alert, prin codrul tânăr de goruni, la un pârâu cu obârșia în Trapacel, undeva pe la Balta IV. Pe malurile sale mâloase, cu scăldători de mistreți, dăm peste primele săbiuțe verzi-frunzele lușcuțelor – dintre care apar timizi primii boboci alb-gălbui. Recoltatul lușcuțelor, cu bulbi cu tot, în ultimele două decenii, impietează asupra habitatului natural al acestora, în primul rând reducându-se drastic numărul lor. La asta, așa cum vom putea din nou remarca în doar câteva minute, concură, nefericit, schimbările climatice, iernile sărace în nea, verile torid-secetoase care duc la eutrofizarea grabnică a zonelor umede. Balta Trapacel II nu mai are ochi de apă iar solul, odinioară mocirlos-clisos, se înierbează treptat, lușcuțele constituind la periferia acesteia un guler îngust. Nu lipsesc scăldătorile de mistreți și numeroasele doborâturi de vânt aflate în curs de putrefacție. De jur, împrejur, un minunat, tânăr, făget de vreo 35-40 de ani, sur-argintiu, strălucind feeric în soarele cu dinți. Pe sol, crotine de mistreți. Niciuna de cervide, precum în anii din care mi-am început (după 1957-8, cu Papa, fratele Alex, mai apoi cu sora Grety și cu mulți amici în ale naturii, pătimași iubitori ai florilor) excursiile pe Trapacel și Bartoșa. Pe atunci nu exista o excursie pe Trapacel fără să admirăm ciopoare de căprioare, ciute, cerbi și hoarde de mistreți.
Suim la Balta II. Neaua subțire acoperă integral turbăria invadată de doborâturi de vânt. Un superb cireș sălbatic, imens, se lasă admirat de noi în zona SE. De aici încolo, spre Balta III, cireșii sălbatici falnici sunt din ce în ce mai prezenți printre fagii rari, relativ tineri. Lușcuțe, mii, în stadiul de săbiuțe cu boboci abia răsăriți așteaptă încă o decadă, două, primăvara pentru a decora paradisiac aceste locuri. În zona N a Bălții II, sub carpenul încovoiat, luciul de apă mocirlos, cu scăldători de mistreți, e secat. Cu greu poate fi evidențiat inelul umed decliv al turbăriei. Zona centrală, cu cota maximă de înălțime, invadată în urmă cu 2-3 decenii de tufele de loză, plop tremurător, carpen și alun aproape că a dispărut, tinerii arbori s-au prăbușit după putrezirea rădăcinilor. Aici nu sunt scăldători de mistreți decât în apropierea pârâului din zona SE prin care-și drenează apele turbăria. Suim lejer la stânga, prin făget, ajungând la Balta III a Trapacelului-cu ape chizoase/ feruginoase, cel puțin aparent emergând dintr-o galerie minieră prăbușită (neștiută de mine, nici de Papa mult anterior). Câțiva bulbi albi de lușcuțe trădează trecerea și scurmăturile mistreților. Ca niciodată, aici sunt cel mai puțin evoluate lușcuțele, de regulă la această baltă, din mâlul feruginos, nicicând înghețat, ne zâmbeau clopoțeii lor florali. Ciudat, pe marginile bălții nu se văd nici măcar frunzele lanceolate ale coloniilor lor. Apoi, din doi lilieci sălbatici-Daphne mezereum, dau doar de unul, și acela nici măcar cu minusculi bobocei liliachii, în rest bălării uscate pe picioare. Platoul NE de lângă Balta III e acoperit cu 3 degete de nea înghețată și numeroase urme de mistreți. Aici dăm peste o suită de jacuzzi mistrețești, mâlos-negre, unele cu o peliculă albă, fragilă, de gheață.
Urcăm la stânga pe versantul abrupt, cu frunziș gros și uscat de fag, admirând făgetul valorat de soarele amiezei, bizarele îmbinări de trunchiuri ale lor, ochii magici, migdalați, ce par a ne urmări din toate direcțiile. O bufniță uriașă-și ia zborul în liniște. Suim la Balta IV Trapacel, elipsoidală, odinioară invadată de lastărișul dens de loză, azi aproape degajată dar înghețată bocnă și acoperită cu un lat de palmă de nea tasată cu numeroase urme de mistreți și vulpi. Facem un scurt popas (aniversar pentru ortacul nostru D. Pascu). Intenționasem să coborâm peste culme spre N-NV, pe flancul geografic stâng al văii Wilhelm. Nu ne hazardăm deoarece neaua destul de groasă, doborâturile de vânt numeroase, versanții extrem de povârniți, ne-ar deranja și atunci o luăm diametral opus, spre SE, către versantul geografic drept al văii Bartoșa. Trecem peste două pâraie grohotoase apoi pe lângă o baltă efemeră acaparată de lușcuțe prin final de martie, la stânga rămân pâlcuri mici de pini negri iar sus, la circa 1 km în linie dreaptă, se vede, albită de nea, Poiana Pleștioara de la V-NV de vârful Pleștioara și obârșia văii Bartoșa. Coborâm pe un șleau de car/TAF abrupt, sinuos, alunecos după dezghețarea solului argilos până în dreptul platformei și haldei de steril a celei de-a doua foste mine a IPEG Maramureș-Bartoșa. Valea cu ape feruginoase curge mai jos cu vreo 50 m de la drumul tehnologic minier/forestier. Impresionați, ca de fiecare dată, de pragurile, mini cascadele, șuvoaiele și bulboanele sale, vom coborî la talveg pentru a vâna efemerul, de la aspectul efervescent la sloii de gheață, jgheaburile îngute, multimilenar șlefuite afund în durele andezite.
Degeaba scrutez atent versanții însoriți, călugării, viorelele, albăstrelele, vor apărea aici abia peste două-trei săptămâni, înviorând totul, de la cărpinișul tânăr la megaliții de brecii brun negricioase. Ieșim la podul din apropierea confluențelor văii Wilhelm-Bartoșa și până la mașină mai avem o plimbare de circa 1 km. Această excursie va râmâne în memoria noastră afectiv turistică mulțumită mai ales celor dintâi primule și lușcuțe 2015, dar cu certitudine nu numai.
