Din Buteasa Pod în Defileul Lăpușului, pe la gura văii Grajdului la Cetatea Chioarului
Ruta 35 din 19 iulie 2014 cu soții Kelemen, soții Fănățan și eu
Plecăm din Baia Mare spre Buteasa Pod la ora 7 dimineața, cu temperatura de doar 13 grade C (în Buteasa vor fi după ora 14, 28 grade C și 31 C în Baia Mare). Facem o scurtă oprire între Săcălășeni și Remetea Chioarului, fascinați de imensul buchet portocaliu al unei holde de floarea soarelui, respectiv de minaretele argintii ale bisericii ortodoxe din Remetea Chioarului copleșind realmente solitar-semeața turlă de lemn a bisericii monunet istoric din situl limitrof. Frumoasă e panorama spre Șomcuta Mare, coborând dinspre Berchez, ca și cea spre Vălenii Șomcutei mai la V. A-nceput secerișul, chiar și-n Ciolt ori Buteasa, dovadă feluritele combine second hand ce se deplasează pe carosabilul îngust asfaltat. O altă oprire facem după vârful Cioltului, pentru a admira splendidele neguri ce invadează Defileul Lăpușului – Buteasa Pod – valea Cărbunăriște – Custurii și Grajdului, încolăcind ca un gros inel alb-vârtos-înspumat dealurile Cetății Chioaruluim suind la S spre La Temetieu și Sub Ascunsa. Oprim și la râpa bej-ocru-ruginiem calcaro-grezoasă și-i admirăm stratificările generate de infiltarea apelor cu feluriți oxizi. De acolo, privind spre NE-E vedem Dealul și Pădurea Hija, ceva din Întrerâuri, Codru Butesei, biserica din Dealul Pițigăi.
Coborâm serpentinele din avalul văii Cărbunăriște, lăsăm în dreapta valăul de La Ziduri și cotim puțin stânga, parcând. E ora 8,14 când ne luăm rucsacii ușori și bețele de trekking și pornim în traseul spre avalul râului Lăpuș și inedita abordare, în premieră pentru toți, a Cetății Chioarului (traseul clasic, pe care exceptându-i pe N & N Fănățan ceilalți l-am făcut de câteva ori, indiferent de anotimp, inclusiv iarna, e prin Berchezoaia – La Teglă și apoi pe lângă un mic cimitir, continuând pe la obârșia văii Tăului spre zona numită Cetate – cu rare case tradiționale chiorene – în final drumul vechi – medieval, ajunge prin V-NV-N la poarta principală a cetății).
Intru până la Ionuc Moroșan pentru a-i cere relațiile necesare privind existența vreunei poteci pe malul râului și mai ales dorind să aflu dacă nu sunt stâncării – zone periculoase – insurmontabile turistic (fără abordare și asigurare alpină). Amabil (dar neamintindu-și de mine și de faptul că-ntr-o toamnă-i calcasem pragul cu amici de la Speo Montana și fratele său Vasile, aflându-ne în drum pe un traseu de pe malul opus la Lăpușului – văii Custurii – Codru Butesei – Buteasa Pod, ocazie în care el și soția sa ne-au omenit boierește cu plăcinte crețe) îmi spune de potecă, apoi de un stan inexpugnabil precedat de o vâlcea pe care se suie circa 30 m până la un carpen, urmează un traverseu expus către dreapta după care se vede iar poteca de pe malul Lăpușului – de acolo putându-se sui pe versant, direct, prin codrul rar.
Omite să-mi spună că primul stan apare curând, pe stânga potecii largi de vreun metru, cu bureți necomestibili, oițe dar și o plăria șarpelui în preajmă, așa cum uită de cele două poieni cu fânețe abia cosite, acaparate acum de căpițe aburinde la impactul razelor soarelui. Nu-mi spune nici cam ce distanță e până la vâlcelul și traverseul ocolitor al stanului sau cam câtă vreme ne-ar trebui ca să ajungem acolo. În consecință ne deplasăm precauți, traversăm poienile, ne strecurăm pe potecuța cu vegetație luxuriantă, plouată nocturn – udă așadar, ieșim pe talvegul bolovănos, apoi cu uriașe, orizontale, lespezi de șisturi cristaline multimilenar șlefuite de râu iar la un moment dat constatăm că versantul din stânga scade ca înălțime, ia aspectul unui acoperiș abrupt de casă-n două ape, fiind împădurit spre Lăpuș cu gorunet, spre final având un vârfuleț mai înalt, binișior conturat-zona NE-E a Cetății Chioarului – destinația noastră. La stânga apar alți stani care însă nu coboară până-n albia râului, neblocându-ne așadar deplasarea.
După 50 minute de la start vedem stânca blocatoare plonjată-n Râu, aval de ea alte blocuri stâncoase prăvălite, înconjurate de apă, urmează apoi o bulboană ce ar opri orice tentativă de continuare pe malul stâng. Ne apropiem și atunci, la stânga, flancat de două inegale picioare stâncos-custuroase, mai mare – înalt – continuu – deplin inabordabil fiind cel NE, depistăm vâlcelul pe care începem să suim în scurte, mici, serpentine, derapând adesea pe doborâturile de vânt, vegetația luxuriantă plouată, fascinați de miile de ardeiați carmin-portocalii, nu arareori urzicându-ne.
Foarte multă vreme, urcăm la greu și avem impresia ca stâncăriile flancurilor se adună undeva în față, mai sus, făcând imposibilă ieșire în culme, asta și deoarece cu cât suim mai mult cu atât cornii denși blochează posibilitatea scrutării spre N. Scurte pasaje le facem pe poteci de cervide și mistreți, în rest intuitiv, bazându-ne pe vasta noastră experiență montană și, nu în cele din urmă, cunoscând oarecum zona dar dintr-o perspectivă diametral opusă.
Ieșim pe platou uzi de sudoare, convinși că nu vom fi tentați vreodată de vreo recidivă, ne dregem vârtos cu apă apoi vizităm Cetatea Chioarului – clădirea restaurată a camerei de gardă din preajma porții nordice și zona NE-E a cetății, traversăm șanțul de apărare, suim pe lângă un fragment inalt de zid medieval, bine conservat, pe creștetul sitului. Revenim, continuându-ne prospecțiunile turistico-istorice pe culmea SV, încântați de bogata ofertă de sovârf – Oreganum vulgare, perspectivele spre Poiana Hija, Codru Butesei, Buteasa, Berchezoaia, saivanul apropiat al unei stâne înconjurat de numeroase clăi de fân, zona finală a văii Tăului şi Biserica Vacilor. Luăm aminte la o familie ce zoreşte la cositul mecanic al unei fâneţe naturale bogate, femeia împrăştiind brazdele cu o furcă, nescăpând din ochi năzdrăvanul lor copil de 5-6 ani.
Soarele arde straşnic, fluturii ne oferă nevisatele lor acrobaţii, lumânăricile şi pojarniţele (sunătoare) poleiesc culmea pe care suim de la ultima şa înainte de-a coborî apoi întins spre valea Grajdului. Toată lumea e mulţumită de traseul ales şi parcurs deşi o porţiune a acestuia a fost mai mult decât solicitantă. Nu am habar dacă şi alţii au remarcat fălosul – autolaudativ panou Reggio instalat lângă Cetatea Chioarului, poarta N, de către ceva ONG bucureştean, autor de măreţe proiecte cu bani UE, ceva fiţos botezat drumul cavalerului sau naiba ştie cum. Personal m-am interogat retoric ce dracu se va fi făcut de către bravul ONG, înafara tocării banilor UE & plantării panoului, în acest medieval sit – marcaj turistic – indicatoare nu există, hăţişul dintre valurile/ şanţurile de apărare nu-s degajate/ eliminate, pet-urile şi dozele de la bere etc. Abundă… (mi-am revenit rapid din impardonabila utopie amintindu-mi de harul mioritic al tocării banilor de la buget & UE, de şpăgile date/ primite pentru aprobarea-finanţarea proiectelor… consolându-mă cu faptul că austriecii secolului XVI sunt de vină de distrugerea cetăţii – tot de ei construită – prin bombardare artileristică, şi nicidecum bravii conaţionali contemporani români, aşadar… să ne rugăm să treacă şi pe-aici milostivul prinţ Charles, cel preocupat de patrimoniul naţional românesc mult peste grija instituțiilor legal abilitate s-o facă).
După 4 ore și 30 de minute şi un parcurs estimativ de doar vreo 6-7 km ne încheiem circuitul, plecând spre Buteasa unde, în aşteptarea vechii şi bunei noastre cunoştinţe-Emilian Achim, soţia sa, tanti Hermina, rupe din dolofanul aluat dospit pentru pâine, gata să se scurgă peste marginile vailingului și ne coace o duzină de plăcinte delicioase cu caş şi brânză de oi pe care le-am hăpălit hulpavi, cu balele scurgânde, stând leneş aşezaţi la umbra viţei de vie plină de promiţător rod. La ora 16 ne reintegram, vrând, nevrând, cuptorului încins-dogoritor al urbei băimărene.
