Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației

Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației a fost conceput în anul 1981 ca secție în aer liber a Muzeului Etnografic al Maramureșului, aflat în centrul civic al municipiului Sighetu Marmației, inițiatorii și realizatorii acestui deosebit de lăudabil proiect fiind Francisc Nistor și apoi Mihai Dăncuș, director până în anul 2012 și autor a numeroase lucrări științifice, monografii, comunicări etc. Ingenios s-a dovedit a fi faptul de-a concepe acest muzeu ca pe un sat maramureșean autentic, cu case, gospodării, dependințe, fântâni, instalații hidraulice etc. așezate armonios de-o parte și de alta a îngustelor ulițe care în final converg spre dealul estic, cel mai înalt punct al Dobăieșului, acolo unde domină silueta frumoasei biserici de lemn din sec. XVI- originară din Oncești – Valea Izei. Proiectul a avut și scopul de a se alătura similarelor instituții etno-culturale precum muzeele din Baia Mare, Craiova – Muzeul Olteniei, Iași, Suceava, Timișoara – Muzeul Banatului, Oradea – Muzeul Țării Crișurilor, Cluj Napoca – Muzeul Transilvaniei, diferind prin omogenitate și anvergură de marile muzee etnografice Astra – Sibiu sau Muzeul Etnografic Vasile Gusti – București.

Unii cred poate că a vizita un muzeu, indiferent de specificul acestuia, e sinonim cu a te culturaliza spontan și masiv, halind hulpav și insațiabil, cu găvanul cât un hârdău, informații de tot felul. Alții o fac cu trist conștientizatul sentiment al imposibilei întoarceri într-un trecut mai mult sau mai puțin apropiat și de aici, cu o anume evlavioasă transpunere personală. Din aceleași rațiuni e plauzibilă și impresia că un muzeu e sinonim cu ceva mort, de osuar sau sanctuar, fapt constatabil vizitând nu doar Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației de pe Dealul Dobăieș ci și un oricare alt muzeu dedicat culturii rurale, datinilor, tradițiilor, obiceiurilor, meșteșugurilor, portului popular etc. dintr-un areal delimitat. Se poate glosa și polemiza la infinit pe acest generos subiect, realitatea a demonstrat-o însă cu prisosință, și-o face alarmant de grabnic în continuare, că doar muzeala selecție, conservare profesional-științifică și restaurare pot transla peste veacuri teribilele acumulări ale cunoașterii, educației, culturii, științei, artelor specifice unor locuri, foarte adesea aceste instituții putând constitui niște neprețuite surse de referință, inspirație și perpetuare pe un plan diferit a ceva reprezentativ-caracteristic unor perioade și civilizatii de mai puțină sau de mai multă vreme apuse. Vizitarea unui muzeu etnografic (dar nu numai de acest gen), nu doar în Maramureș ori România, poate constitui în mod fericit și necesarul punct de radicală cotitură în conștiința și educația semenilor, dangătul îndelung reverberat al faptului că e nepermis să calci și strivești în picioare extraordinarele realizări de până la un moment dat ale unei societăți, mai mici ori mai mari, ale umanității însăși.

Vizitarea Muzeului Satului Maramureșean Sighetu Marmației și în paralel, metodic, a întregului Maramureș , de la Țara Codrului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului, Fisculaș, Valea Marei, Valea Cosăului, Valea Izei la Valea Vișeului și Valea Tisei ar putea constitui apocalipticul dangăt de clopot pentru cei dintre noi care (in)conștienți au concurat temeinic și masiv la negarea, uitarea, distrugerea, înstrăinarea unui impresionant patrimoniu cultural național. Asta s-ar putea solda destul de curând, și probabil nu excesiv de utopic privind și abordând lucrurile, cu reducerea considerabilă a agresivei presiuni a noului, globalismului, kitschului, prostului gust, îndoielnicului lamentabil, asupra comunităților rurale. Cel puțin în ultimele două decenii doar o mână de arhitecți cu vocație și câțiva venetici din Anglia, Franța, Belgia, Olanda, printre ei prințul Charles și un fotoreporter notoriu în UK, au trecut practic la achizitia, restaurarea, conservarea și utilizarea ancestral specifică a unor case și gospodării maramureșene, autoritățile publice județene și locale, marea masă a arhitecților și constructorilor nepunând nici un preț pe acest aspect esențial al vieții și culturii noastre.

Ingenios aleasă locația de la N de Lazu Baciului și E de Sighetu Marmației, de pe Dealul Dobăieș, un fel de promontoriu cu o largă deschidere spre Biserica Albă și Slatina din Ucraina dar și spre Dealul Solovan, Șugău. Frumoasă amplasarea, gruparea gospodăriilor, a caselor și anexelor tradiționale, de-a dreptul emoționante interioarele amenajate în casa Berciu din Călineșt-Valea Cosăului sec. XVII, Casa Buflea din Cuhea (actualul Bogdan Vodă) – Valea Izei – 1799, Casa Tivadar din Călinești – Valea Cosăului – 1611, o presă pentru ulei cu berbeci, coșurile (pătulele) pentru porumb împletite din nuiele de alun ori răchită, alteori confecționate din lețuri de brad, coliba unei stâne tradiționale, ingenios amenajată și acoperită cu draniță, biserica de lemn adusă din Oncești, Valea Izei sec. XVI, alăturata clopotniță în care pot fi admirate felurite cruci de lemn, inclusiv cele pictate din Cimitirul Vesel Săpânța, Casa Marinca din Sârbi – Valea Cosăului, cu un leagăn pentru copii, Casa Iurca de Călinești are inscripția „de la facerea lumii valeat 7301”, adică 1792 pe stil nou, Casa Codrea din Berbești – Valea Marei – 1596-1704, Casa Buda, cu frumoasă pivniță, din Budești – Valea Cosăului – sec. XVI, Casa Cupcea din Călinești, cu un frumos basorelief la poarta monumentală de stejar – 1710 iar pe tărnațul lipit cu lut cu o ingenioasă instalație pentru bătut păstăile de fasole în vederea extragerii prețioaselor boabe, Casa Stan din Săpânța sec. XVII – Valea Tisei – acoperită cu o mare cușmă de paie, Casa Ucraineană din Poienile de Sub Munte confecționată din bârne groase de lemn lipite în scop termoizolant cu lut între ele (ca în Țara Lăpușului, la Cupșeni și Costeni de exemplu). Inspirat micul heleșteu din preajma dealului bisericii, Casei maghiare din Câmpulung la Tisa și a celei ucrainiene. Extraordinar însă elipsoidalul luciu de apă al marelui și mai noului heleșteu din dreapta văii Ronișoara și-n apropierea acestuia, peste cureaua asfaltului, morile, vâltorile, oloiernița din Berbești – 1912, Moara Dunca Boboiag din Ieud – 1570-1571.

Pentru o banală preumblare cât de cât atentă prin vastul și extraordinar de bogat-ofertantul Muzeu al Satului Maramureșean Sighetu Marmației ar fi necesare nu doar 2-3 ore ci măcar o zi sau, preferabil, periodice reveniri în diferite anotimpuri. Ca un făcut, ori poate un generos dat al zeilor păgâni, și la această revenire în muzeul din aer liber am avut parte de o superbă zi însorită încheiată cu un spectaculos apus de soare.

Muzeul Satului Maramureşean Sighetu Marmației, Str. Muzeului, nr. 1

Deschis zilnic, tel. 0262 314229