Munții Igniș: Cheile Tătarului
Traseu: Baia Mare – Staţiunea Turistică Izvoare – Cheile Tătarului – satul Mara
Obiectiv: Cheile Tătarului situate la circa 40 km de Baia Mare, respectiv 9 km (pe drum auto-forestier) de Staţiunea Turistică Izvoare
Localizare: Maramureș, Munții Igniș
Itinerar: Baia Mare – Staţiunea Turistică Izvoare via Pod Cireş, în avalul văii Runcu spre baraj și Cheile Tătarului 49 km sau din Baia Mare prin satul Mara (42 km pe DN 18) și apoi în amontele râului Mara – 9 km până sub baraj – zonă marcată turistic cu cruce roşie
Marcaj turistic: cruce roșie din satul Mara spre barajul Runcu – Tătaru; punct roșu din Stațiunea Izvoare în avalul văii Runcului
Tip traseu: circuit turistic
Grad dificultate: ușor
Echipament necesar: adecvat anotimpului
Lungime și durată: circa 110 km – 6-7 ore auto-turistic, incluzând vizitarea cheilor
Diferența de nivel: circa 150 m (din zona amonte a barajului la acumularea de apă din amontele Cheilor Tătarului)
Recomandări: două hărţi din proiectul Gutinul turistic aferente zonelor Baia Sprie – Sişeşti, repectiv Budeşti – Deseşti – Ocna Şugatag
Avertismente: valea Tătaru deosebit de accidentată în zona cheilor; zonă pastorală, atenție la turmele însoșite de câini ciobănești; habitat al viperelor comune și melanice
Căi de acces: dinspre Firiza – Stațiunea Izvoare ori din satul Mara
Mijloace de locomoție: microbuze spre Stațiunea Izvoare; autoturism personal; mountainbike
Sugestii de cazare: cort, pensiuni din Mara și Desești, hoteluri din Stațiunea Turistică Izvoare
Descriere traseu:
Plecăm din Baia Mare pe lângă lacul de acumulare Firiza şi tradiţionale gospodării din satul Firiza, mulţime de căsuţe de vacanţă. Urmează o frumoasă porţiune în amontele Văii Negre. Poposim în apropierea Poienii Trestia pentru a ne răcori cu borviz, mai apoi, dincolo de o fostă carieră de andezit pentru a admira pragul stâncos peste care se aruncă de la circa 7-8 m înălţime apele limpezi ale Văii Negre formând o frumoasă cascadă.
Urcuşul se domoleşte, apar molizii, depăşim Curba Morţii suind şi ieşind pe un platou în locul numit La Cruce. Imediat spre stânga se desprinde drumul forestier ce duce către valea Ştedia pe sub vârful Breze (1253 m, marcaj turistic bandă roşie) şi apoi cel care coboară în largi serpentine spre valea Runcu (cu un vechi marcaj turistic punct roşu), lăsând în dreapta fosta Tabără Școlară şi pe urmă, la stânga, cabana Pod Cireş. De La Cruce avem o frumoasă panoramă NV spre vârful Pleşca Mare (1292 m).
După cabana Pod Cireş drumul o ia spre stânga trecând pe lângă nişte vechi cabane şi dependinţe forestiere apoi se angajează în versantul drept al văii Runcu traversând o zonă forestieră cu molidiş şi făget intercalat. În stânga lui la un moment dat apare construcţia de beton a unui fost puţ minier, traversăm un pod de beton şi de acum încolo ne deplasăm pe malul geografic stâng al văii Runcu – viitorul fund al lacului de acumulare.
Apar cabanele Apelor Române şi ale Hidrotehnica S.A. apoi, în zona limitrofă şantierului hidrotehnic (unde dacă privim spre stânga sus remarcăm terasele carierei de andezite brun-cenuşii excavate pentru a obţine arocamentul necesar realizării barajului, imediat după confluenţa văilor Tătaru cu Runcu), platformele tehnologice dezolante. Lacul de acumulare e menit să regleze necesarul de apă potabilă şi industrială al Băii Mari (printr-un tunel Runcu – Tătaru – coada lacului Firiza), dar are și scop de turism-agrement.
De aici se desprinde spre stânga drumul auto-forestier/ tehnologic ce suie pe sub Poarta Roşie spre Pleşca şi Câmpul Tătaru, acesta având o variantă spre Săpânţa şi o alta ce ocoleşte Cheile Tătarului pentru a reîntâlni deasupra barajului drumul ce duce-n Mara (marcat turistic cu cruce roşie).
Înainte de-a ajunge în zona maxim declivă a viitorului lac de acumulare (la baraj) după ce la stânga şi imediat după carieră apare zona SV a Cheilor Tătarului, drumul face volta stânga suind în serpentine pentru a ajunge la un moment dat deasupra barajului integral realizat din arocamente andezitice şi la N de vârful Runcului (1022 m), împădurit cu făget tânăr, coboară în serpentine scurte sub barajul zidit spre SE din plăci şi blocuri andezitice.
În dreapta ne atrage atenţia Piatra Corbului, andezitică, sur-argintie şi alura unui gigantic proiectil vertical de tun, continuând în avalul râului Mara spre satul cu acelaşi nume, ieşind în cele din urmă în DN 18 aproape de centrul localităţii (şi magazinul sătesc, vizavi de şcoală).
Deasupra barajului, spre N, se desprinde un drum forestier ce continuă peste Piciorul Gajii către valea Brazilor şi-n final spre Săpânţa (impracticabil altfel decât per pedes în aval de cascada Runcu-Covătari, adică circa 4-5 km până la cariera de la confluenţa văilor Runcu – Săpâncioara – Nadoşa, din cauza mai multor viituri violente produse în ultimul deceniu, ultimele chiar în acest an).
Cheile Tătarului pot fi abordate turistic cel puţin din trei perspective. Una dinspre Pleşca şi Câmpul Tătaru, continuând pe urmă în avalul malului geografic stâng al văii care a săpat în milenii cheile. O a doua variantă prespune deplasarea în amontele malului geografic stâng, abrupt şi pe alocuri accidentat, în mare parte însă acaparat de vegetaţie ierboasă, tufe de măceş, soc şi molizi tineri, ulterior pe un fost drum de TAF, azi înierbat, care ne scoate la micul iaz de captare şi în final în Câmpul Tătaru.
Cea mai spectaculoasă dar şi mult mai dificilă e deplasarea prin chei în amontele firului văii accidentate şi cu o succesiune de repezişuri pe alocuri blocate cu trunchiuri şi arocament, dar şi afunde bulboane şi marmite, având în stânga frumoşii şi înalţii pereţi andezitici brun-întunecaţi, pe alocuri minunat poleiţi cu licheni, creştetul lor fiind acaparat de molidiş matur, în dreapta la cel mult 3-4 m având malul mult mai scund, bolovănos şi fără pereţi, aceasta conferind zonei aspectul unor (demi)chei asimetrice.
Probabil pe la finele lunii septembrie şi după căderea primei brume e cel mai indicat să ajungi în Cheile Tătarului pentru a surprinde stâncăriile pe fundal de molidiş tonic verde, intercalat cu pastelatele policrom foioase. Splendide-s Cheile Tătarului şi-n toiul iernii, drapate-n alb-imaculată hlamidă de nea.
Coborând spre satul Mara se deschide o panoramă chiar de deasupra barajului spre Creasta Cocoşului (aceasta apărând de aici ca o formaţiune stâncoasă lamelară) şi vârful Gutâi. Frumoase sunt şi serpentinele tăiate în andezite coborând spre baza barajului, mai apoi sălbatica vale a Marei cu aspect de defileu decupat prin codri de foioase, cu poieniţe şi fânaţe pitoreşti, sălaşe şi căsoaie ale stânelor cu şarpante, livezi tradiţionale.
Coborând spre satul Mara, în stânga, după valea Mătrăgunii, admirăm stâncăria Piatra Tisei de Mara, iar în dreapta finalul văii Crivini (a cărei obârşii e departe sus, înspre Izvoare – Valea Arinilor).
Ieșim la asfaltul DN 18 și continuă spre serpentinele Gutâiului admirând tradiţionalele porţi moroşeneşti cioplite-n stejar masiv, troiţe monumentale, prispe frumos ornamentate şi pe urmă, chiar la ieşirea din Mara, o păstrăvărie. De neuitat e coborârea pe DN 18 spre Baia Sprie admirând Biserica Vlaicului, Piatra Ecoului şi-apoi vârful Mogoşa (cu pârtii de ski şi telescaun) la stânga.
