Din Țara Codrului, în Strâmtorile Țicăului, Benesat, Brusturi și Cheud
Ruta 31 din 21 iunie 2014
Prognoza meteo alarmantă face să ne schimbăm radical macazul destinației turistice, din Parcul Natural Munții Maramureșului – vârfu Cearcănu – Podu Cearcănului – valea Cercănel către Țara Codrului – Strâmtorile Țicăului – Benesat – Brusturi – Cheud. Plecăm la 6 dimineața, puțin după răsăritul anemic, cu nebuloase și neguri și o temperatură de doar 9-10 grade C. Oprim după Colțirea pentru a nemuri holdele pârguinde cu cereale mângâiate de oblicele de candelă ale razelor soarelui muiate-n bronz, aur și miere. Putem admira adesea maci însă aceștia par spălăciți, șifonați, storși de sângeriul lor tonic caracteristic. Umflat, după aversele de la munte, Someșul la intrarea în Strâmtorile Țicăului dinspre Benesat, cu neguri plutinde deasupră-i de parcă ar fierbe-n clocot. Ioc păsăret precum adesea. Nici pescarii nu se arată, continuăm spre Aluniș, nevenindu-mi a crede că ortacii mei nu cunosc defel zona aceasta de pe frontiera S-SV maramureșano-sălăjană. Vorbindu-le de Munții Țicăului, calcarele grezoase de Aluniș, crucile de piatră, așa zis celtice, biserica monument istoric din Benesat, pietrele sale de căpătâi străvechi, cu scriere chirilică altele celtice, câteva din piatră și fontă, turnate-n spirit romano-catolic renascentist, depășim intrarea la stânga, spre balastierea și stația de sortare Benesat, respectiv Balta Benesat, o veritabilă oază de liniște, luciu mirific de apă, abundență piscicolă, un excelent habitat pentru avifauna acvatică, dar nu numai. Motiv pentru care întoarcem, dăm un ocol meticulos bălții pe când soarele scaldă-n auriu lanurile de cereale punctate de carnalii maci sălbatici și zvântă lacrimile de rouă ale nopții de pe gingașele luminițe de seară galbene citrin. Peștii sar în draci, generând concentrice ochiuri de apă, lișițele, rațele și găinușele de baltă ies din stufăriș, lăsând delicate siaje în urmă, o solitară barză neagră umblă țanțoșă într-un intrând mai depărtat, câte un stârc auriu de noapte ori altul cenușiu, cu gâtul parcă frânt zboară la rasul apei ori în vazduhul din ce în ce mai azuriu. Sălciile și plopii tremurători monumentali se animă de gâlceava păsăretului abil disimulat în rămuriș. Ce mai, avem parte de un regal în toată regula. Niște pesacri clujeni și-au instalat în premieră ustensilele de pescuit. Li se alătură curând pescari localnici. Broaștele orăcăie-n cor în timp ce, precaut, cobor potecile-n lutoase trepte pentru a reveni din stufăriș cu uriașe scoici de apă dulce și melci de apă spiralați, spre încântarea și mirarea colegilor.
Cu greu rupem vraja și continuăm spre Someș Odorhei unde-i târg. Intrăm pentru a lua pulsul târgoveților, mulți țigani tineri, sfârnari de cai dar și comercianți de harnașamente, accesorii, potcoave, căpestre înstruțate… Nu lipsesc atelajele cu vite legate de loitre și cu porci de vânzare, tarabele cu mititei și bere.
Pornim spre Jibou, oprind pentru provizii de apă excelentă, de la un izvor amenajat decent în dreapta șoselei, după care ne-ndreptăm spre Creaca inventariind vechile biserici și pe cele noi, postloviluționare jibouane, bizar-futuriste. Pe parcurs vizităm în Prodănești (ora 9,10) bijuteria de lemn a bisericii monument istoric, frapantă prin micime, armonia și desăvârșirea proporțiilor, întrebându-ne retoric dacă vor fi încăput în ea vreodată mai bine de-o duzină de enoriași. După ce ajungem în Creaca, la intersecția din dreptul crâșmei și-a multisecularei biserici de lemn, facem stânga, pe direcția Românași, traversăm podul peste valea Ortelecului (afluent stâng al văii Agrijului), lăsăm spre stânga intarea spre Lupoaia, continuând către cealaltă, apropiată, spre Brusturi, după ce depășim coșul de cărămidă al fostei Uzine Electrice pe cărbuni bruni din Lupoaia. Aflorimentele grezoase abia se văd din codrii de foioase și insulele de pini silvatici spontani, aflându-se pe versanții NV-V, în umbră diminețile.
E ora 9,30 când, intrăm în Brusturi, și suntem curios priviți de săteni. Eu mă aflu aici deja a 3-a oară după 7 martie 2014, colegii în premieră. O țărancă ne derutează afirmând că-n Brusturi, în afara Pietrei Bortoase cu Peștera Liliecilor, la capătul S al satului, spre Romita, ar exista o altă peșteră în zona numită Corboaia. Plecăm într-acolo depășind biserica nouă, lăsăm mai apoi în dreapta o parcare ciudată, mare și acoperită cu policarbonat. Două ulițe se desprind spre stânga, către pădure. La gura celei de-a doua e un saivan cu staul pentru oi și capre, înainte și pe dreapta ultima casă de țigani din Brusturi. Luăm relații după care cotim stânga, ieșim în pășune prin fața saivanului, ne îndreptăm către Corboaia – o pășune cu halde de steril de cărbune brun în dreapta (SV) dar și la stânga, sub piciorul cu foioase și un mare pâlc de pini silvatici (NV). Parcăm, după care suim în dreapta lejer, pe poteca ciurdei de vaci. Imediat apar aflorimentele grezoase fine sub formă de praguri, mai apoi ca un canion, spre E. Urmărim poteca, ieșim pe un platou cu pășune după care ne schimbăm direcția de deplasare spre dreapta (V) și dăm de o potecă pastorală veche. Îl coborâm și ajungem la aflorimente și bancuri grezoase grosiere sau/ și fine, pe alocuri sângerii în urma infiltrării apelor feruginoase. Ioc grotă ori peșteră! Realizez că femeia nu diferenția o pesteră de o galerie antropică, minieră. Colegii mei dau în huci, pe versantul N, umbros, cu mușchi și umed, peste câteva rare exemplare de ciupercă roșie-coral cu aspect mucos de limax, pistruiată cu negru antracit, aducând unei mici stele de mare sau caracatițe-e vorba de specia Anthurus archeri (văzută de mine vara trecută în preajma Băii Mari, pe Dealul Bunicii, identificată de alții în Țibleș).
Nu mai pierdem vremea, coborâm la Suzuki și plecăm spre biserica nouă, de-acolo, după ce admirăm frumoasa și deosebita răstignire vopsită-n albastru, suim oribilele trepte de beton spre situl părăginitei biserici ortodoxe a cărei șarpantă de șiță a fost înlocuită cu un mizer, dar ieftin, carton asfaltat. Aflăm că biserica e luată-n evidența Ministerului Culturii și Cultelor, urmând a fi restaurată, poate, cândva… Din zona N a bisericii se vede Piatra Bortoasă, următorul obiectiv spre care ne îndreptăm.
Înainte de bifurcația spre Uzina Electrică Lupoaia (înainte) și stânga, peste podul văii Agrijului – 1 km spre Creaca, într-o curbă a drumui pietruit se desprinde la dreapta-n sus un drum pastoral înierbat, ca o vâlcea. Ne luăm rucsacii, bețele de tură și pornim, oblic stânga ascendent, către pășunea punctată de mărăcini și pini, cu poteci ruginiu-roșcate de conglomerate și argile roșii. Piatra Bortoasă e la dreapta-n sus, la nu mai mult de 50-60 m de liziera obturată de măceși, porumbari, păducei, pini și huci de carpen, jugastru și tei. Îmi amintesc de poteca pe care coborâsem la 7 martie și, pentru a nu înfrunta huciul ca mistreții, urcăm pe ea până ce în dreapta apare primul mare banc grezos, aproape vertical, sur verzui din pricina lichenilor și-al muschilor. O potecă de sălbăticiuni se desprinde-n dreapta, pe curbă de nivel. O urmăm și ajungem imediat la portalul Peșterii Liliecilor format-n Piatra Bortoasă, pe care o vizităm. Din nou colegii mei sunt entuziasmați și încântați de specificul, consistența, culoarea, friabilitatea rocilor, nisipul fin, bej-albicios, al planșeului descendent, numeroasele alveolări, absidele și hornul estic întortocheat.
După aceea continuăm pe curbă de nivel și pe aceeași potecă de sălbăticiuni, îngustă, alunecoasă de la panta mare, frunzișul gros, uscat și grohotele fine, depășim o zonă ca un contrafort medieval ferestruit, ajungând la o mai mică grotă formată-n gresii caolinizate, aproape albe. În peretele din dreapta portalului se vede o galerie tubulară de grosimea unui braț de voinic,posibil practicată de vreun sihastru străvechi drept coș de evacuare a fumului (numeroase grote din zona Creaca – Jac – Brusturi au fost locuite de pustnici și amenajate în acest scop cu ziduri-uși de acces – cea mai celebră fiind biserica rupestră Peștera Monului din Viile Jac, la SV de castrul roman Porolissum – Moigrad. Urmează o altă grotă, și mai mică, cu arbori răsăriți dinăuntru.
Suim pe versant, direct, NE, continuând pe curbă de nivel pe deasupra formațiunilor vizitate, de deasupra Pietrei Bortoase panoramând spre Brusturi-Romita, Creaca, Jac, Porolissum și Măgura Stânii din culmea estică a Meseșului. La final ieșim pe platoul cu fâneață de deasupra după care ne deplasăm prospectând versantul N-NE în căutarea altor formațiuni, descoperind doar zone de pereți-amfiteatru. Coborâm la mașină, trecem prin halda de steril, delectându-ne cu variate specii botanice, gâze, fluturi.
Ne îmbarcăm și o luăm spre Creaca, unde vizităm biserica de lemn, monument istoric (1760-1762), admirăm o masivă cruce dublă de piatră, răstignirea din stejar, cu totul aparte pictată după sculptarea prealabilă a motivelor biblice în basorelief. Plecăm spre Jibou -Tranișm acolo oprind la familia profesorului geograf Aurel Medve, bucurându-ne de revederea acestuia, a soției sale, profesor de biologie, și a mai junelui dascăl de istorie Trif Dorin, împreună cu care am făcut o suită de drumeții sălăjene inubliabile de vreun deceniu încoace. După binevenitul și deosebit de agreabilul intermezzo, inventariind obiectivele turistice din zonă, de la limesul roman de pe Dealul Cărămida, Râpa Străminoasa, cu argile roșii răsturnate dinspre Vădurele, Dealul Mare, Platoul carstic Cozla, cu cel mai afund aven cu cascadă subterană din România – după unii speologi, ne luăm bun rămas pornind spre Năpradea și Cheud, urmând să vizităm (după ora 15,30) ruinele de piatră ale medievalei Mănăstiri Benedictine apoi, în torențial-accidentata, acum seaca, vale Hija să căutăm cristale poliedrice de granați bulbucând micașisturile și șisturile cristaline.
Cerul e invadat de cumulonimbuși, se simte o anume zăpușeală prevestind o posibilă aversă și, în consecință, decidem s-o luăm către casă în avalul malului drept al râului Someș, pe vechiul drum județean amenajat de către DJDP prin 1963. Lăsăm la stânga cripta țigănească spulberată de o viitură, mai apoi, în dreapta, izvorul drumarilor, admirăm vitele Bălțate Românești rumegând în preajma Someșului, cursul impozantului râu eliberându-se în dreptul picioarele de piatră și beton ale unui nicicând vreodată finalizat pod, înainte de-a evada din Strâmtorile Țicăului printre satele Țicău și Chelința spre Ulmeni… Ardusat… Satu Mare.
De-acum mai oprim doar pentru a dmira holdele pârguinde de orz, triticale, grâu, Pădurea Bavna, satul Fersig, dantelatele culmi NV-E, de la Muntele Mic spre Pietroasa – Țiganu, Piatra Tisei de Nistru, Ulmoasa, Frăsineasa, Strâmba, Igniș, Gutâi, Mogoșa și Șatra Pintii, sau pentru a aduna câte un buchet suav-dulce parfumat de sânziene la apropierea de Hideaga – Mogoșești (eu cu gândul la Papa, născut pe 14 iunie, în zi de Sânziene – 1922, plecat la cele veșnice în 2012, de Paște).
La ora 17, scăpați ieftin cu doar vreo 2-3 picuri răzleți de ploaie în zona Mănăstirii Benedictine din Cheud, ajungem în Baia Mare.