Din Mara în Cheile Tătarului și pe Câmpul Tătaru
Ruta 36 din 25 iulie 2014 cu D. Pascu, N & N Fănățan & eu
Prognoză meteo de vreme instabilă pentru Baia Mare dar și pentru Mara – Desești, cu șanse de 50% precipitații după ora 11, motiv pentru care optăm abordarea Cheilor Tătarului via Mara sat în loc de varianta prin Firiza – Stațiunea Turistică Izvoare, pe la Podul Cireș și-n continuare în avalul văii Runcu (9 km, 18 tur-retur adică vreo 6 ore destul de plicticoase, pe drumul auto-forestier & tehnologic hidrotehnic).
17 grade C în Baia Mare la ora 7 când plecăm spre Baia Sprie – Pasul Gutâi – Mara (aversa strașnică va veni în oraș abia după ora 18). Din Mara continuăm pe drumul pietros-desfundat apoi apare demisensul stâng-betonat. Ne rugăm zeilor să nu coboare cineva cu mașină/tractor/ștraf dinspre amontele Mare deoarece nu prea știm unde există refugii, în lipsa acestora fiind imposibilă ieșirea și apoi revenirea pe cureaua de beton. Avem baftă la urcare. Dincolo de cabana ex silvico-forestieră abandonată, carosabilul rămas pietruit e folosit pentru tractarea arborilor (fagi întregi ori bușteni uriași) cu TAF-ul – avem șansa de-a nu întâni activități forestiere de tractare în zonă. În fânețele din lunca Marei proprietarii au cosit și făcut căpițe pe care acum le încarcă în remorci sau, anterior, le mai sparg o dată, urmând a le aduna și căra în sat dupa-amiaza.
Betonul se termină sub barajul migălos, artistic chiar, zidit-placat cu andezite din carieră spre E-miezul acestuia fiind reprezentat de anrocamentul intens nivelat-tasat-cilindrat-compactat spre impermeabilizare. Suim serpentinele și ajungem deasupra barajului, în capătul N, ne oprim pentru a panorama spre baraj, cariera de exploatare pe niveluri a andezitelor, vârful Pleșca și în amontele văii Runcului după care continuăm pe deasupra malului geografic stâng a Cheilor Tătarului spre podul de peste valea Brazilor.
Oprim și parcăm la panoul info-turistic și stâlpul electric de azbociment cu marcajele turistice cruce roșie și triunghi roșu. E ora 8,20 – cu ruscaci ușori și bețe de trekking coborâm spre pod chiar când o mare turmă de mioare suie pe valea Brazilor, spre a se adăpa din apa curată a acesteia. De la pod o luăm prin lunca văii Brazilor – mal stâng, cu parfum de mentă, cimbrișor, mohor, rogoz, odolean – traversăm o zonă mlăștinoasă pe bolovani andezitici. Treptat apele văii formează o sinuoasă, dublă dar inegală, zonă lacustră pitorească după care brațele se unesc într-un tău alungit în care se reflectă molidișul frumos, matur, de pe malul drept. Depășim capătul S al acumulării pășind pe betoanele fostului stăvilar. În dreapta încep Cheile Tătarului cu stâncăriile semețe sub care valea sare peste praguri, prin strămtori, vuind, bolborosind, înspumându-se în micile zone cu turbioane. Noi ținem drumul larg de 2,5-3 m, înierbat, de pe malul stâng iar acolo unde e posibil ne apropiem de firul văii pentru a o admira împreună cu stâncăriile poleite de lichenii ce par fosforescenți. Ieșim lejer în Cheile Tătarului (zona SE) după care coborâm la talveg pe piciorul cu zmeuriș, muri și ferigi exuberante, în final cu prudență maximă pe grohote uscate ori drapate cu mușchi umezi. Vuietul văii se amplifică iar repezișurile, vâltorile înspumate, bulboanele afunde sunt lângă noi, pereții stâncoși fiind mult mai impresionanți de aici. Revenim pe mal după care ne orientăm puțin spre capătul cheilor – zona unui depozit de balast-ciment de unde panoramăm spre fundul viitorului lac dar și spre drumurile tehnologice de pe finalul văii Runcu – mal drept – spre baraj. Revenim la drumul înierbat și-l reparcurgem spre N, către podul de pe valea Brazilor spre zona lacustră, în final prin lunca umedă.
S-a făcut abia ora 10,20 m nebuloasele se adună dar sigur nu va ploua în zonă mai repede de amiază. Ne îmbarcăm și plecăm spre satul Mara. Între timp, deasupra barajului, au sosit și parcat două autoturisme plus un microbuz, ne intersectăm sub baraj cu autoturiști din Ungaria dar ceea de ce voiam să scăpăm ni se întâmplă mai la vale, pe cureaua betonată, dăm peste autoturiști constănțeni care suie spre baraj. Manervrez vreo 100 de m în spate pentru a-i lăsa să urce/treacă de noi. Mai apoi ne intersectăm cu o Dacia și un SUV – de această dată acestea găsesc locurile de ieșire de pe betonul îngust. Nu mai avem, din fericire, similare bucurii până la capătul betonului și zona largă, pe jumătate, la același nivel, pietruită. Oprim pentru a panorama spre Piatra Tisei de Mara, Creasta Cocoșului, vizităm o livadă cu fâneață, clăi, și o veche șură tradițională, mai oprim la o monumentală, nouă, și vag tradițională poartă masivă de stejar după care o luăm către Baia Mare.
Mari insule de brusturet –Telekia sp. Înfrumusețează cu florile lor portocalii ce par miniaturale flori ale soarelui taluzurile serpentinelor DN 18. Frumusețea acestora e sporită de sprințarii, polimorfii & policromii fluturi care le curtează asiduu, savurându-le nectarul alături de bondari, albine și pseudoalbine, uneori și molii. Nu rezistăm tentației și ne dedăm la o foto-vânătoare a gingașelor coleoptere în timp ce motocicliști teribiliști duruie infernal suind în forță fiind urmați de pașnici, admirabili, mountainbikeri având probabil aceeași destinație.
După vreo jumătate de ceas, păliți de insolația violentă, plecăm spre casă, cu obiectivul atins, neplouați. În Baia Mare s-au făcut 31 grade C iar orașul pare pustiu.
CITESTE SI:
